„Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin El, care ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, prin ele va faceti partasi firii Dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea, care este in lume prin pofte”. (2 Petru 1:3,4)

Am mentionat deja, de cateva ori, care este puterea unitatii chiar si atunci cand vorbim despre asocieri si intreprinderi sociale care au doar scop de autogratificare sau autorasplatire. De fapt avem, in analele istoriei, exemple care ilustreaza faptul acesta. Nu rareori, principiile unitatii au fost manipulate in vederea atingerii unor teluri nu prea nobile, cand moartea si distrugerea au fost semanate fara scrupule… Lagarele naziste n-ar fi fost posibile daca, prin indoctrinare, mii si mii de oameni din zeci si zeci de tari nu s-ar fi inhamat la teluri iluzorii si au obtinut victorii vremelnice urmate in toate cazurile de infrangeri umilitoare… Principiile unitatii pot fi manipulate, dar rezultatele acestora vor fi intotdeauna izbanzi temporare sau iluzorii. Principiile lui Dumnezeu, aplicate fara binecuvantarea Lui au scris pe paginile istoriei cele mai sangeroase capitole.
Dar nu despre asta doresc sa scriu in acest capitol! Intentia mea este de a aduce la lumina cateva din obstacolele care stau impotriva trairii vietilor noastre de crestini, intr-o perpetua izbanda. Unitatea, atunci cand vorbim despre Biserica, este cheia supravietuirii acesteia, a izbanzilor ei, a insasi existentei ei. Simbolurile deseori folosite in descrierea Bisericii afirma, fara niciun dubiu, existenta acesteia ca o manifestare a unitatii in esenta structurii ei. Iata cateva exemple:

Biserica ilustrata ca trup:

„Caci, dupa cum trupul este unul si are multe madulare, si dupa cum madularele trupului, macar ca sunt mai multe, sunt un singur trup, tot asa este si Cristos. Noi toti, in adevar, am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adapati dintr-un singur Duh…” (1 Cor 12:12,13)

Despre complexitatea trupului uman s-au scris biblioteci si procesul cunoasterii acestuia a ridicat spre mirare sprancenele multor oameni de stiinta. Corelarea functionalitatii unui madular cu tot restul madularelor este o absoluta minune. De fapt, complexitatea fiecarui madular in parte este cu mult dincolo de ceea ce mintile noastre pot concepe. Chiar un simplu DNA, aceasta caramida de baza in miraculoasa constructie a trupului, prezinta complexitati atat de covarsitoare incat el pare o insumare a identitatii intregului ansamblu, care este trupul. Nu exista ierarhie in structura trupului, din punct de vedere biologic. Apostolul Pavel sublinia acelasi lucru in versetele de mai sus: „Noi toti, in adevar, am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adapati dintr-un singur Duh…”
In Galateni 3:28, apostolul Pavel continua: „Nu mai este nici Iudeu nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nici parte barbateasca nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Cristos Isus.”
De aici putem desprinde usor cauzele care duc la disfunctiile Trupului care intruchipeaza Biserica. «„Ochiul nu poate zice mainii: „n-am trebuinta de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: „n-am trebuinta de voi.”» (1 Cor 12:21) Dureros este ca, influenta veacului acestuia asupra crestinilor a creat atitudini nedemne de trupul Lui Cristos. S-a format, de-a lungul timpului, o adevarata piramida a „valorilor” in Trup, s-au creat si adancit prapastii dintre madular si madular si ceea ce urmeaza este ceea ce vedem: o biserica care s-a indepartat de menirea ei, o biserica stagnanta sau chiar in regres. Pastorii sunt ridicati pe piedestal, proorocii nu dau raspundere nimanui pentru ca ei „vorbesc de la Domnul”, cei instariti ii privesc cu dispret pe welfaristi, cei sanatosi cauta pacatul celor bolnavi, cei tari ii judeca pe cei slabi… „Cine esti tu sa-mi spui mie?…” si alte atitudini de genul acesta au ajuns astazi o norma intre copiii lui Dumnezeu. Si toate acestea in timp ce via Domnului ramane nelucrata, vaduvele si orfanii neingrijiti, oameni alergand spre pierzarea lor fara ca cineva, in numele iubirii lui Cristos, sa le iasa inainte. Cand unul sufera, ceilalti nici nu sesizeaza, cand unul cade, nimeni nu sare sa-l ridice. Astfel, cu cele mai minunate principii, cu adevarul calauzitor scris in sange, cu exemplul iubirii lui Cristos, noi ne pierdem din ce in ce mai mult in ceata veacului acestuia, hranindu-ne cu placeri vremelnice sau chiar suferind de foame pe munti de paine. „Fronturi” de toate felurile se deschid impotriva „dreptei crestine fundamentaliste” si impotriva „intolerantei religioase a evanghelicilor”, in timp ce noi devenim o rezistenta slaba, deseori fara sira spinarii, gata sa facem orice fel de compromis pentru „pacea” si linistea „personala”. Criteriile unitatii enuntate de Dumnezeu sunt intelese si manipulate mai mult de cei de afara impotriva noastra si a Bisericii.
Trupul, asa cum il compunem noi astazi, este intr-o desperata nevoie de terapia Duhului Sfant. Este inca odata nevoie sa reinvatam notiunea slujirii si bucuria mortii fata de sinele nostru. Este nevoie ca El sa-Si primeasca laudele ce I se cuvin prin dragostea pe care am reinvatat sa ne-o daruim unii altora. Va veni o vreme cand madularele cangrenate vor fi inlaturate. Trupul lui Cristos, Biserica, va fi inca o data in stare sa reziste portilor locuintei mortii, sa fie cu adevarat o glorioasa intruchipare a divinului pe acest pamant. Dar asta nu se va petrece inainte ca noi, madularele, sa dorim si sa iubim suveranitatea Lui in fiecare fibra a vietilor noastre…

Biserica ilustrata ca zidire:

„Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca a fiti o casa Duhovniceasca…”

Daca urmariti cu atentie la modul in care zidarul pune laolalta pietrele intr-o zidire, veti vedea poate unul din cele mai elocvente exemple ale unitatii, asa cum a conceput-o Dumnezeu. In Lucrarea mea „ZIDARUL” din volumul „PRIVIRI”, descriam mirarea mea la modul in care zidul de piatra crestea sub mainile pricepute ale lui Ioji, unul dintre zidarii satului. Odata cu terminarea zidului, se termina si mormanul de pietre informe de langa zid, iar zidul insusi se arata ca un triumf de frumusete si functionalitate. In tot mormanul acela de pietre, nu erau doua pietre la fel, nu era o piatra care sa fie perfecta. Toata masa aceea de piatra care alcatuia zidul era o suma de imperfectiuni puse una langa cealalta. Frumusetea nu statea in pietrele individuale, ci in zidire. Era de-ajuns ca piatra sa aiba o suprafata relativ plana, ca ea sa acopere imperfectiunile altei pietre. Cele mici, aparent fara valoare, erau si ele aranjate in zid ca sprijin pentru pietrele mari. Fara aceste pietre marunte, pietrele mari ar fi nefolosibile.
In zidirea nemaipomenita a Bisericii, noi suntem pietrele vii… Noi nu ne putem aseza singuri in zidire. Rolul marelui Ziditor este de a ne gasi locul si de a ne aseza in zidire. Imperfectiunea pietrei vii de langa noi este parte din planul celui care a asezat-o acolo. Piatra marunta si neinsemnata de langa tine este acolo pentru ca tu sa nu te clatini din pricina colturilor tale. O zidire astfel intocmita nu se poate prabusi.
In sfarsit, ce se interpune intre noi si intentia Ziditorului nostru? Este intrebarea la care tu singur vei sti raspunsul. Poate ca te deranjeaza „colturile” fratelui de langa tine, poate ca esti prea plin de importanta ca sa-ti imparti timpul si spatiul cu maruntii si obscurii de langa tine? Poate ca raspunsul va fi diferit pentru fiecare dintre noi… Cu cat il vom gasi mai repede, cu atat numele Ziditorului va primi mai multa lauda.

In cele doua scenarii de mai sus am amintit cateva din obstacolele care se pun intre noi si intentiile lui Dumnezeu in contextul relatiilor noastre in biserica. Vom incerca in articolul viitor sa descoperim felul in care raportul nostru cu lumea se interpune in mecanismul unitatii, asa cum l-a conceput Dumnezeu…