In marile momente de criza ori de instabilitate politica, unul din drepturile cel mai des atacate ale fiintei umane era dreptul de asociere. Asocierea semenilor in momentele de criza era deseori sursa unor furtuni sociale de proportii, culminand in revolutii mai mult sau mai putin violente, dar intotdeauna ele generau puterea necesara unor schimbari de miez in structura societatii. Cand spun asta, nu am in vedere spiritul de gloata, miscat de o scanteie… Nu ma gandesc la vreun fel de emotie primara manifestata intr-o multime usor de manipulat. Asocierea, in felul in care ea este sursa unor profunde schimbari, este cu mult mai profunda, cu ramificatii deosebit de complexe, genereaza o complexitate de efecte asupra spiritului societatii. Omul dincolo de sine, prin mecanismul asocierii, devine omul integrat in ansamblul menirii lui, devine o forta cu greu de invins sau chiar invincibila in realmul nostru tridimensional. El devine o nota deseori imperceptibila individual, dar parte vitala intr-o simfonie de o frumusete de neexplicat… El devine un torent distrugator sau un fluviu generator de viata pe malurile lui. Da, intr-adevar, „nu este bine ca omul sa fie singur”…
Haideti sa privim impreuna fenomenul creator de miracol al asocierii. Nu, va rog sa nu cumva sa credeti ca de dragul de a ma vedea citit scriu randurile de fata! Motivatia mea este cu mult dincolo de vanitate… Cred ca port raspunderea a ceea ce scriu, dar, mai ales, port raspunderea faptului ca efectele a ceea ce scriu pot avea reverberatii eterne. Cred ca gandurile de fata s-au nascut in gandul lui Dumnezeu, deci si tu, cititorule, esti raspunzator pentru atitudinea pe care o vei adopta ca urmare a citirii. Este destula impotrivire la intentia noastra de a umbla in voia Creatorului nostru, ca sa realizam ca, in noi insine, suntem incapabili de a supravietui pentru scopul pentru care am fost intocmiti. Pomul fara roada a fost blestemat (vezi Ioan 21:19). Soarta omului neroditor in umblarile sale este definita in termeni deosebit de certi de insusi Domnul nostru:

„Daca nu ramane cineva in Mine, este aruncat afara, ca mladita neroditoare, si se usuca; apoi mladitele uscate sunt stranse, aruncate in foc si ard.” (Ioan 15:6)

Mladitele (noi) trebuie sa fie parte din vita, uniti deci prin aceeasi sursa, aceeasi vointa, acelasi tel. Asocierile de care vorbeam mai inainte sunt rezultatul aplicatiei aceluiasi principiu, iar originea acestuia, fara dubiu, este divina. Intentia primara in formarea asociatiei de orice fel trebuie sa invinga un prim obstacol: firea pamanteasca. Mandria individului va spune „nu am nevoie de nimeni!” Inainte de a face primul pas, noi vom recunoaste in noi insine: „singur nu voi putea face nimic!” Inainte de a ne adanci in aceste ganduri, trebuie sa distingem faptul ca asocierile in realmul social sunt conditionate de mai multi factori care, in cele din urma, urmaresc tot un succes personal. Asocierea este doar mijlocul obtinerii acestuia. Pe taram spiritual, vorbesc in primul rand fratilor mei in Cristos, unitatea este, de fapt, o asociere eliberata de balastul egoismului, iar implinirea sau succesul nu este al individului, ci al Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu.
Asocierile umane origineaza de obicei intr-o conjunctura sociala specifica fertila acestora. Este initiata de indivizi cu interese individuale asemanatoare si cu pronuntata afinitate in gandire. Acestea dezvolta, prin insasi natura lor, o ideologie proprie fara de care liantul unitatii n-ar putea exista. Ideologia este ingredientul primordial in crearea unei solide unitati de vointa. Ea, ideologia, este sursa „credintei” pentru atingerea unui ideal. Marxismul este, poate, exemplul cel mai clar a ceea ce vreau sa spun. Revolutia industriala a adus laolalta oameni care au generat o reactie impotrivitoare, si asta prin revolte sporadice in fazele incipiente, apoi prin formarea unei ideologii comune. Indoctrinarea maselor a fost urmatorul pas logic. Urma doar ca momentul prielnic sa apara pentru ca aceasta forta devastatoare sa-si inceapa jocul. Restul este istorie si ea va este binecunoscuta.
Iata un extract din NewsMax.com. Se refera la Al-Âaida si la rezistenta acesteia in ciuda intentiei marturisite a lumii civilizate de a o nimici… Citatul spune ca organizatia este de fapt o ideologie si puterea acesteia nu sta in numarul oamenilor care o compun(!). „But of course al-Âaida is an ideology and its potency cannot be reduced to the number of men in its ranks,” he cautioned. (NewsMax.com) Nu vi se pare socant? Vedeti, si ei aplica principiile unitatii, si ei isi dau seama ca puterea lor este cu mult dincolo de suma oamenilor care o compun…

Haideti se vedem care este aplicabilitatea celor scrise pana aici pentru vietile noastre de credinciosi, de crestini. Noi avem o ideologie desavarsita, Cuvantul lui Dumnezeu, avem un tel absolut, Imparatia lui Dumnezeu, avem un Domn absolut si atotputernic, Isus Cristos, avem garantiile scrise si pecetluite cu sange, in vederea unei izbanzi absolute, avem un ajutor continuu prin omniprezenta Duhului sfant si prin prezenta Lui in noi insine… Insasi natura noastra umana a fost schimbata prin actul infierii!!! Noi avem tot ceea ce ne trebuie pentru a trai o viata de continua izbanda.

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin El care ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, prin ele va faceti partasi firii Dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea, care este in lume prin pofte”. (2 Petru 1:3,4)

Daca toate acestea sunt adevarate si cuvantul lui Dumnezeu este adevar, atunci haideti sa ne expunem luminii acestuia si sa ne punem cateva intrebari…
Unde este viata si evlavia noastra?
Unde sunt izbanzile noastre continue?
De ce suntem purtatorii jugurilor nepotrivite si de ce suntem robi a ceea ce ar trebui sa ne fie supus?
De ce, la sfarsitul fiecarei zile, culegem amaraciunea noilor neimpliniri?
De ce lumea nu este plina de mireasma lui Cristos, ci de putoarea murdariei perversitatii umane?
De ce, cu atata intuneric in jur, luminitele noastre totusi nu se vad?
De ce, de ce, de ce?… Va veni o zi cand aceste intrebari le vom auzi rostite de buzele preasfinte ale Judecatorului nostru Suprem. Atunci vom fi macinati de regretul ca nu am dat atentie, in zilele de har, adevarului aducator de pace, ca nu am gasit destula dragoste in noi insine, pentru a uita o clipa macar de foamea eului, pentru a ne hrani sufletul cu adevar, in vederea convietuirii in unitate divina, pentru gloria lui Dumnezeu.

In articolul urmator ne vom concentra atentia pe depistarea piedicilor din vietile noastre, care stau in calea izbanzii depline in Cristos.