„Ciudat!” imi ziceam, „iata-ma beneficiind de ceva care este mult dincolo de limitele mele cele mai intinse”. Privesc maiestuoasa involburare de nori, asa cum se vede de deasupra. Lumina orbitoare a zilei, nestanjenita de mai mult de 10 km de atmosfera, zgomotul monoton al motoarelor acestui monstru zburator par sa arunce o lumina noua asupra lucrurilor pe care le priveam dintotdeauna si totusi nu le vedeam… „Stai putin! Iata un paradox! Ceva care nu incape in tiparele matematicii, nu poate fi explicat in termenii obisnuiti, care sa corespunda tiparelor gandirii omenesti!” Visul de a zbura, atat cel cu ochii deschisi, cat si visele de noapte in care deseori ma inaltam batand aerul cu mainile goale m-a urmarit necontenit… Exista ceva inlauntrul nostru, ca o nostalgie depusa adanc in fibrele fiintei, transmisa din generatie in generatie, ceva ce pare a ne vorbi ca noi am fost intocmiti sa vietuim intre niste limite cu mult mai intinse decat cele care ne restrang acum. ?i este greu de priceput cum noi, facuti sa stapanim pamantul cu tot ce este pe el, suntem neputinciosi in chiar puterea de a ne misca altfel decat niste pedestri vrednici de mila. Oare nu cumva, in negura timpului, cu mult inainte de impartirea limbilor, a existat un moment cand Domnul a hotarat o impartire a mediilor de miscare?… Asa cum spuneam intr-unul din articolele mele precedente, traim pe acest pamant intr-o continua incercare de a reconstrui Edenul, loc a carui nostalgie nu am reusit s-o pierdem nici chiar pana in ziua de azi. „Tu ai fost intocmit pentru maretie” scria un prieten catre prietenul lui… Adevarat! Intocmit sa poarte chipul si asemanarea Lui. Insa tot ceea ce facem azi si numim progres este doar un surogat a ceea ce aveam odata din belsug prin divinitatea creatiei. Edenul pe care incercam sa-l reconstruim este doar „un iad convenabil” cum spunea cineva, zborul meu in acest galagios Boeing nu-i decat o carja…
Vorbeam la inceputul acestui articol de paradoxul aparent creat de privilegiul de a zbura peste ocean. Zbor cu un avion care costa cateva zeci de milioane de dolari si al carui cost de a ma trece peste ocean depaseste cateva sute de mii… Pretul zborului pe care trebuia sa-l platesc eu era de $1500. Aici este mirarea! Eu nu beneficiam de o fractiune de zbor, ci de un zbor intreg! Nu zburam cu o sutime de avion, ci cu un avion intreg… Trebuia doar ca 250 de oameni sa vrea sa zboare in aceeasi directie si in acelasi timp… Un om poate cu greu misca un bustean, doi oameni pot cladi o casa si cu mult mai mult decat atat… Puterea unui om este minuscula, puterea a doi oameni uniti in tel si vointa este cu mult mai mult decat dubla, de sute de ori, chiar de mii de ori mai mare decat puterea unui individ… Poti explica matematic acest lucru? Da, dar iti trebuie un unghi cu totul nou din care sa vezi realitatea. In primul rand trebuie sa accepti ca puterea unitatii este reala, este generatoare de energii aproape de nemasurat, este singura sursa a unui progres real, este conceputa in gandul si intelepciunea lui Dumnezeu…
Singur, in Eden, Adam era in asteptarea continua a ceva nedefinit, dar cand Eva i-a fost pusa inainte el a exclamat: „In sfarsit!…” Putem vedea cum in zilele premergatoare crearii Evei, Dumnezeu i-a incredintat lui Adam paza gradinii si munca de zi cu zi… Vedem insa in versetul 28 din Genesa capitolul unu ce salt in menire si in putere se produce cand Adam si Eva sunt binecuvantati impreuna:

„Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul, si supuneti-l; stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant.”

De la rutina de zi cu zi a pazirii si a muncii de zi cu zi a unei gradini, se produce un salt nemasurabil in putere atunci cand doi, Adam si Eva, sunt uniti in scop si vointa. De cate ori sunt multiplicate eforturile celor doi? De doua ori? De o suta de ori? Propun sa acceptati ideea ca eforturile lor s-au multiplicat aproape la infinit… Aici este vorba de stapanire, de putere cu mult dincolo de limitele lor ca indivizi. Unu plus unu fac doi, nu-i asa? Unde este logica in acest soi de situatii? Exista vreuna? Sunt intrebari demne de tot efortul nostru in cautarea raspunsurilor.
?i, pentru ca ideea eficientei multiplicate pana la infinit vine de la Dumnezeu, nu facem nicio greseala afirmand ca factorul miracol este direct implicat. Dar noi vedem ca Dumnezeu i-a binecuvantat pe taram material si aceasta binecuvantare pare sa lucreze peste tot unde unitatea de tel si de vointa se manifesta. Cum putem impaca, pamanteste vorbind, realitatea fizica si principiile matematice. Ele nu par sa se impace, la prima vedere. Noi ne putem aduna eforturile sau uni aceleasi eforturi. Este acelasi lucru? Nu!
Ganditorul antic afirma: „dati-mi un punct de sprijin si eu voi rasturna pamantul!”. Afluenta a doua forte fizice egale este egala cu dublul fortei individuale. In cazul „unirii” eforturilor in lumina unui tel si a unei vreri comune, relatia este de cu totul alta natura. Noi ne devenim dintr-o data puncte de sprijin… Spre exemplu, Ion si Marin au, fiecare, cate doi dolari. Pretul unei paini este doi dolari. Ion si Marin pot cumpara individual cate o paine si, punandu-le impreuna, vor avea doua paini… Mare scofala! Noi insa stim ca Ion are priceperea sa faca paini. Dar lui ii trebuie inca doi dolari; cu unul sa cumpere faina si drojdie si cu celalalt, impreuna cu cei doi ai sai, sa cumpere o masina de paine. Astfel el va fi in stare sa faca douazeci de paini… El este parghia si Marin, daca va vrea sa-si uneasca eforturile cu Ion, va fi punctul de sprijin. Amandoi, individual, nu prea pot face mare lucru. Dupa ce-si vor fi mancat painile, vor flamanzi… De la punctul in Care Marin se decide sa-l sprijine pe Ion, lucrurile vor creste in progresie geometrica si puterea cuplului Ion-Marin devine aproape nemasurabila, daca aceeasi formula se aplica in continuare. Amandoi vor fi in stare, acum, sa cumpere mai multa faina si mai multe masini care vor multiplica roada eforturilor lor inca si mai mult… Puterea unirii telurilor si a vointei! O, dar cat de anevoie se petrec astfel de situatii si asta chiar si in lucrarea Domnului! De ce? Pentru ca ideea vine de la Dumnezeu, este nevoie de niste factori care se opun firii pamantesti care sa faca aceasta idee aplicabila in practica…
1.Cei doi trebuie sa se caute. Asta inseamna ca unul din cei doi va vedea o oportunitate, dar va vedea, in acelasi timp, ca asta depaseste puterile lui. Celalalt va vedea ca dupa ce-si va manca painea, va flamanzi. ?i unul si celalalt vor realiza ca au nevoie de ajutor.
2.Cei doi isi vor marturisi neputintele unul celuilalt si-si vor cere ajutor. Este greu sa spui aproapelui tau ca nu poti fara ajutorul lui, ca doar aparenta puterii tale conteaza pentru tine. Ce vor zice oamenii despre tine?
3.Unul va trebui sa recunoasca superioritatea celuilalt. Vreti sa-mi spuneti ca asta e usor? Va rog sa incercati asta!
4.Amandoi vor trebui sa renunte la propriile ambitii, pentru izbanda finala. Cat de usor este sa spui: „Frate Ioane, tu ai ceva ce eu nu am si eu decid sa renunt la ambitiile mele si te voi sprijini cu tot ce pot. Cu alte cuvinte, recunosc ca tu esti mai bun si sunt decis sa te onorez cu tot ceea ce se cere de la mine.”

Spuneti-mi de cate ori nu v-ati plans ca lucrarea in via Domnului stagneaza, ba chiar descreste? Acum aveti ocazia sa meditati asupra cauzelor adevarate, mai ales, oglindindu-va in cele patru repere mai sus amintite. In fata nevoilor covarsitoare la care suntem expusi, pe zi ce trece mai mult, ne chinuim insingurati intr-un efort fara rod… Si unde este bucuria trudirii? De ce atata oboseala, de ce atata depresie si de ce atatea sentimente de neputinta? De ce atatea infrangeri? Oare nu mai este adevarat cuvantul Domnului in Matei 11:29,30?

„Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara…”