by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada

Vom incerca sa patrundem, impreuna, prin labirintul gandului uman, in incercarea de a dovedi, prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context maret pe care suntem datori sa-l citim.

Infatisat cu magnitudinea creatiei lui Dumnezeu, fie prin contemplare in spatiul intim al cugetarii individuale, fie prin rezonanta sufletului meu la scrierile marilor descoperitori de taine, ma gasesc in fata unei iminente nevoi de a ma refugia de prigoana propriei mele descoperiri: neputinta. Adancimea prapastiei dintre tanjirea tainica a spiritului si micimea coliviei tridimensionale a adancit in relieful sufletului meu albia fluviului de cantec si de plangere si a marcat curenti noi, independenti de furtunile exterioare, curenti ai unei alte fatete de cuprindere a ceea ce se vede si a ceea ce nu se vede. Acolo, panzele navigarilor mele poetice se intind in bataia unei noi intelegeri si, implicit, a unei noi atitudini fata de raportul meu cu colivia universului tridimensional in care sunt cuprins.
Alegerea este a mea!, mi-am zis, Pot ramane un mormant al viselor neimplinite ori descoperitorul noilor izvoare de mangaiere prin marcarea cailor de iesire. Vedeti, pana si zborul, simbolul libertatii, nu exista in spatiul actual decat prin corelarea lui cu aripile. Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripii, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii. Apoi putem privi aerul ca fiind fondul acestui act. Prima privire in sus a Creatorului a creat locul aripii, apoi aripile si pasarea dintre ele. Zborul este cu totul altceva. Imi pare ca, asa cum nu poti vorbi despre originile vesniciei, nu poti vorbi nici despre originile zborului. Aici este impasul care nu poate fi depasit decat prin contemplarea tainica a inimii. Formulele matematice, inaltele aventuri ale spiritului analitic, teoriile cele mai sofisticate menite sa descifreze universul, puterea de patrundere a visului sau chiar a dorului, toate acestea devin unelte cu totul nepotrivite in cea mai inalta aventura a spiritului uman, deplina cunoastere. Dincolo de travaliul zilnic al omului social, dincolo de durerea omului ca fiinta muritoare, dincolo de nadejdea omului impovarat de timp, exista omul ca o intruchipare a aventurii de cunoastere. Vedeti, omul este, dupa intelegerea mea a Genesei, centrul creatiei lui Dumnezeu, el este cununa ei, el este singurul in care Dumnezeu a investit propria Lui suflare. Nu este greu sa deduci, ca urmare, ca tendinta lui de a patrunde dincolo de ceea ce se poate cunoaste in mod natural este absolut legitima.
Tot asa, cum am vorbit despre zbor, putem deduce ca in spatiul nostru tridimensional ideea de cunoastere este intotdeauna asociata cu procesul intelectual de discernere, de insumare a datelor, apoi de catalogare a lor in ideea de a pune toate bucatile impreuna, intr-un intreg care sa ne impace cu realitatea, prin cunoasterea ei. Procesul dureros la care ne supunem in cautarea adevarului este nu atat un proces de definire a universului nostru material, cat un proces de autodefinire in raport cu el. Demult, un prieten al meu spunea: “Ireversibil curg, vanatul de gropar, / Analfabeti cu cecuri vaste, / Adio, veac, nu-ti pese ca dispar, / te-am locuit ca un cutit in coaste!” Procesul cunoasterii este mai degraba un proces al punerii intrebarilor decat un proces al gasirii raspunsurilor. De fapt, vointa de a ne supune acestui travaliu se naste din chiar dorul nostru dupa o impacare adanca, datatoare de o pace trainica, in care spiritul si sufletul sa coexiste atat in contextul nostru de entitate umana cat si in contextul cu mult mai complex al existentei dincolo de noi insine. Omul, in procesul cunoasterii este omul in cautarea armoniei. Vorbind despre actul matrimonial, Biblia il defineste drept cunoastere. Actul acela de profunda intimitate, de topire a unuia in celalalt, este un act de cunoastere. Desigur ca putem cu usurinta deduce ca tendinta noastra de a patrunde adanc in miezul lucrurilor este aproape inconstient legata de cautarea acestei intimitati adanci cu creatia, deci de cautare a armoniei. Dar, asa cum titlul acestui articol spune, noi suntem un zbor cazut intre aripi, suntem inapti de a fi parte a unei armonii eterne si universale prin noi insine. Prin noi insine, noi vom fi intr-un perpetuu conflict, atat in fiinta noastra interioara, cat si cu semenii nostri si, implicit, cu creatia lui Dumnezeu.
Este adevarat, purtam in noi suflarea eternitatii, suflarea divina, dar purtam, in acelasi timp, si stigma neputintei, prin blestemul adamic, purtam catusele grele ale firii pamantesti, acest nod gordian in calea adevaratei cunoasteri, a cunoasterii celei datatoare de pace, in sensul deplin al cuvantului. Vedeti, zborul este legat de aripa, rostirea este legata de buze, cunoasterea pare a fi legata de intelect. Ca urmare, este greu sa-ti imaginezi un taram unde zborul exista independent de aripa, rostire independenta de buze, cunoastere independenta de intelect. Poate ca, asa cum suntem, suntem doar o scriere a ceea ce suntem in eternitate, poate ca suntem opera de arta a Creatorului scrisa pentru propriul nostru deliciu, dar si (mai ales!) pentru desfatarea Lui. ?i, daca suntem o scriere, atunci suntem o scriere in context. Contextul larg al existentei noastre in spatiul nostru ne poate fi la indemana in actul cunoasterii doar prin contextul infinit mai larg al eternitatii, al unei realitati care nu poate fi exprimata prin niciuna din uneltele conventionale ale cunoasterii.

“Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Cor 2:9)

Vedem cum, atat organele noastre de perceptie (ochiul, urechea), cat si cele de discernere (mintea, inima) ne sunt cu totul nefolositoare in procesul cunoasterii depline. Vedeti insa ca “cei ce-L iubesc” au un alt mijloc: Duhul lui Dumnezeu. Prin perspectiva Duhului, toate lucrurile pot fi cercetate si cunoscute. Daca, in incercarea noastra conventionala de a cunoaste, urmaream determinarea propriei noastre atitudini vizavi de creatie, cunoasterea prin Duhul este determinata de atitudine si nu este in cautarea acesteia. Iubirea, in sensul ei absolut (Agape) este izvoditoarea cunoasterii si tot ea este implinitoarea acesteia.

Da, omul este un zbor cazut intre aripi, dar numai in tendinta lui de a fi independent fata de Dumnezeu. El este o revolta a firii pamantesti impotriva divinitatii, dar, mai ales, el este in revolta impotriva lui insusi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternitatii. Doar raportul cu eternitatea poate fi afectat.
Vom incerca sa patrundem impreuna prin labirintul gandului uman in incercarea de a dovedi, prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context maret pe care suntem datori sa-l citim.