CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

„Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

 

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

 

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

 

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

 

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

 

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

 

* * *

 

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

 

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

 

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

 

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

 

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

 

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

 

„Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

 

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

 

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

 

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

 

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

 

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

 

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

 

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

 

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010