cruciada – Revista ARMONIA

Cocotat pe trei vârfuri stâncoase, cu vedere la râul Semois, Castelul Bouillon, cu labirintul de coridoare si salile imense boltite, este considerat relicva cea mai veche si cea mai interesanta a feudalismului din Belgia. Castelul este situat în orasul belgian cu acelasi nume, provincia Luxemburg din regiunea valona. Fortareata a fost construita pentru a proteja ducatul Basse-Lotharingie, strategic amplasat pe axa Reims-Liège-Aix-la-Chapelle. Castelul, care a gazduit pâna la 200 de soldati, a avut reputatia de a fi inexpugnabil, pe vremea când inamicul prefera tehnica infometarii aparatorilor, mai ales pe timpul iernii. Însa castelul era pregatit pentru asemenea situatii, având acces la o sursa de apa potabila si stocuri de produse alimentare arborate de-a lungul unei galerii de 30 de metri adâncime. Scripetele era pus în miscare de catre soldatii care învârteau ca un fel de carusel din lemn. Intendentul castelului exercita o functie esentiala: el era cel care calcula cantitatea de alimente necesara pentru a putea face fata asediului.
Originile primelor fortificatii dateaza din secolul al VIII-lea. Desi prima mentiune a Bouillon-ului apare într-un text datând din 988, nu poate fi nicio îndoiala ca acesta a existat cu secole înainte. Expertii sunt de acord ca denumirea dateaza din perioada galo-romana. În absenta documentelor concludente nu este posibil sa se prezinte o data precisa.
Nimeni nu stie cu exactitate când a fost pusa baza castelulului pe acest deal, prezenta fortificatie a fost construita între 1050 si 1067 de Duke Godfrey III. Ludovic al XIV-lea al Frantei a cucerit castelul dupa un asediu de 20 de zile, si parti ale fortificatiei au fost modificate de celebrul arhitect Vauban.
Indiferent de ce se crede despre politica Cruciadelor Evului Mediu, salvator crestin al Pamântului Sfânt sau xenofob european, nu este nicio îndoiala ca Godfrey de Bouillon a fost un erou national belgian în felul sau. Francezii au fost cei care au provocat prima cruciada, dar Godfrey de Bouillon a fost cel care a condus trupa de cavaleri lotharingieni, primii europeni care au trecut de zidurile Ierusalimului în 1099. Acestuia i s-a oferit titlul de rege al Ierusalimului, dar a refuzat coroana, murind un an mai târziu de ciuma. Astfel vizitând frumosul oras Bouillon din sud-estul Belgiei, chiar la granita cu Franta, este imposibil sa se evite mostenirea lui Godfrey de Bouillon, castel pe care l-a vândut si l-a lasat în urma pentru a putea merge la razboi.
Mai târziu, în perioada dominatiei olandeze în secolul al XIX-lea, cetatea a suferit mai multe modificari: capela, turnul principal si casa guvernatorului au fost demolate si un arsenal si baraci au fost adaugate la castel. Apoi, încet, de la mijlocul secolului al XIX-lea, Castelul de Bouillon a început sa cada în ruine. Din fericire, acesta a devenit o atractie turistica si astfel a fost salvat de la degradare.
Castelul feudal a fost definit ca un grup de lucrari construite în raport unele cu alte, cu aparare individuala, dar pastrându-se unite prin ideea apararii comune, în conformitate cu principiile arhitecturii militare.
În prezent castelul are sectiuni ramase din secolul al XI-lea si fortificatii din secolul al XIII-lea, precum si cele efectuate în 1600, aceastea însumând un pod din lemn, hale ramase cu tuneluri, camere de depozitare si ziduri înalte de aparare. Exista chiar si mingi de piatra care erau folosite ca munitie în catapulte. În jurul castelului se pot gasi statui si reprezentari ale lui Godfrey de Bouillon, dar si date istorice semnificative cu privire la aceasta parte a Belgiei, care a fost anexata la Olanda în 1815, dupa înfrângerea suferita de Napoleon de Waterloo, olandeza fiind si în prezent a doua limba în Bouillon.
Fiind situat într-o zona stâncoasa, castelul poseda o colectie spectaculoasa de pasari mari: acvile, soimi si condori. Orasul în sine este unul pitoresc, turistic, pentru iubitorii de natura si istorie.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Scriitorii europeni, vrand-nevrand, il cauta pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv ca nu-i o fiinta reala, ci un om de fictiune si de actiune, mai real decat toti scriitorii. Un om fictiune plecat sa preschimbe zarea finita din La Mancha cu orizonturi nesfarsite, o fiinta imortalizata pe drumul vesnicilor cautari.

Prozatorii si poetii europeni, din toate timpurile, constienti sau inconstienti, l-au cautat pe inteleptul Quijote in viitor, ca o cautare a sperantei, a visului vesnic neimplinit, pe care il gasim in poemele si prozele acestora. Il cauta pe „Cavalerul nebuniei” in viitor, dar pentru aceasta, ei il descopera in trecut. In cautarea lor, cheama la o nemavazuta cruciada insotita de muzica sferelor, calauzita de „steaua cea stralucitoare si sonora” care-o incuviinteaza de pe cer si le spune calea. Asa cum o fac poetii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferintele tanarului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” si „Furtuna in neant”), etc.

Scriitorii si poetii europeni nu viseaza, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocarmuirea unei insule, ci la ocarmuirea propriului lor suflet, regasirea inauntru a unui Don Quijote interior, dar numai dupa ce-l regasesc pe acela din afara. Fara sa-si propuna o cruciada in cautarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit aceasta cruciada a „morilor de vant”. Participarea acestora la cruciada confera o demnitate unica, uriasa: constiinta de sine a quijotismului. Pe care o gasim si la Feodor Mihailovici Dostoievski in „Amintiri din casa mortilor” (unde descoperim noul proces de analiza psihologica din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost sa ne intrebam ce a lasat Don Quijote culturii. Fiindca acest „fenomen” ne-a lasat o intreaga metoda, o complexa epistemologie, o intreaga estetica, o intreaga logica, o intreaga religie mai ales, adica o intreaga economie a eternului si a divinului, o intreaga speranta in absurdul rational, pe care le gasim sub diferite forme in literatura si filozofia europeana. Mostenitoare a inzestrarii cosmice lasate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeana inca nu si-a asumat cum se cuvine legatul. Poetii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stanescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihaescu, Ion Lancrajan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forteaza sa dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, si nu au intuitia eternului, pentru ca il cauta in timp, in Istorie si nu in ei insusi.

Constat ca fantanile nemarginirii care susura in scrisul lui Cervantes au secat in operele scriitorilor europeni. Ca existenta diurna a nenumaratilor Sancho se scalda in apele impure ale marginirii si resemnarii, ca lumea dezbinata intr-o Europa ce se crede unita, in loc de o confrerie a iubirii si a curajului, domneste o confrerie a fricii si a urii. Varsta de aur, magnifica varsta a convietuirii in buna pace intre litere si politica, e departe de a se intrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literara, doresc ca omul constient si mandru de zestrea quijoteasca, sa-l hotarasca sa si-o revendice, sa-l invete sa o merite, pentru ca astfel sa se inalte ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se lupta cu „morile de vant”. El se raporteaza la dificultatile gandirii si ale creatiei ca si cum ar fi singurul chemat sa dea seama de ele. Tensiunea care il consuma, in acelasi timp provocata si suportata, e tensiunea intre propria-i fiinta si gandirea proprie: „Ceea ce gandesc imi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vant”? tentatia lui Valery este acea de a voi sa dea seama numai prin lupta cu sine despre tot si de a incerca s-o faca fara sa se dea cu totul in ceva, neresemnandu-se sa fie „ceva, indiferent ce”. El poarta masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma nascuta din lupta „morilor de vant”, ca inutilitate a vietii intr-o societate ce nu-l intelege.

Traditia rationalista, anchilozata in contemplarea omului ca fiinta rationala, impiedica intalnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus ca ratiunea il deosebeste pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno ca ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decat ratiunea.

La Bacovia aceasta lupta cu „morile de vant“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului si persiflarea filosofiei, suspectata de neputinta descifrarii conditiei umane si a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat sa repete, cu fiecare generatie, acelasi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutila ori ca lupta cu „morilor de vant”, ca un „dictionar” pe care se poate „adormi uitat”, inainte de a se ajunge la un gand salvator.

La capatul petrecerii, ca lupta „cu morile de vant”, lumea se umple de „un cantec”, spune Blaga. Dar cantecul nu pare a fi o compozitie pe de-a-ntregul omeneasca, ci un atribut de origine tainica („noi suntem purtatori de cantec”) si ambivalent. Daca lupta cu „morile de vant” cunoaste extaza cantecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cantec”, al carui motiv pare a fi trecerea insasi, in sonoritati stinse, elegiace, facute pentru uitare si leac: „Cateodata prin fluier de os stramosesc/ ma trimit in chip de cantec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).

Si la Eminescu in poeziile sale, dar mai ales in publicistica, descoperim aceasi lupta cu „morile de vant”. Aceasta lupta o descoperim in indoiala fata de lume, dar mai ales de distantarea fata de “prezent “, dar si implicarea in acesta.

Scriitorii europeni si-au dorit si isi doresc sa descopere in lume si altceva decat „repetabila povara”, un fel de „elice” a „morilor de vant”, ce se invarteste inutil si sisific, isi doresc sa descopere privelistea unui om care calatoreste cu gandul pentru a se cunoaste mai intai pe sine, apoi pe ceilalti, si pentru a se iubi mai putin pe sine si mai mult pe ceilalti. Acelas erou care invinge Meduza-suferinta, acelasi Perseu care se fereste de privirea ei, intra mai apoi in rolul lui Orfeu, ia lira in maini si canta atat de frumos, incat clintestze pietrele din loc, imblanzeste fiarele salbatice, adduce alinare in cugetele tuturor si induioseaza sufletul celor mai aspri oameni.

Al.Florin TENE
Cluj-Napoca
22 ianuarie 2011