Category: Romania

Semnal de alarma !

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Pornografia si violenta online in cazul copiilor din Romania. 25,7% dintre copiii chestionati au primit imagini sexuale pe internet

 

Raluca Pantazi prezinta un semnal de alarma in HotNews.ro, Miercuri 8 iunie 2011

„In ultimul an, 25,7% dintre copiii din Romania chestionati in cadrul anchetei EU Kids Online II au declarat ca au primit mesaje sau imagini sexuale (pornografie) pe internet . 12,2% dintre copii au fost deranjati / hartuiti online , iar 11,4% dintre ei s-au intalnit offline cu o persoana pe care au cunoscut-o online. Rezultatele apartin anchetei europene EU Kids Online II, finantata de Comisia Europeana si derulata in 2010.

O parte dintre concluziile studiului au fost prezentate miercuri, la Palatul Parlamentului, in cadrul dezbaterii “Protectia copiilor in mediul real si virtual”, organizata de Comisia pentru egalitatea de sanse din Senat. Mircea Geoana: Trebuie sa realizam un consiliu pentru protectia pe internet a copilului din Romania Lia Olguta Vasilescu: Exista o solutie tehnica – un serviciu care filtreaza informatia de pe internet cu continut periculos Gabriela Coman, Centrul Roman pentru Copii Disparuti si Exploatati Sexual: Copiii care acceseaza Facebook pleaca mai des de acasa

Statistica studiului:
In ultimul an, 25,7% dintre copii au primit mesaje sau imagini sexuale pe internet.

43,3% dintre copii care au primit mesaje sexuale pe internet au fost deranjati de acest lucru.

Dintre cei care au fost deranjati de aceste imagini / mesaje:

10,6% au fost foarte deranjati de aceste imagini/mesaje;

40,6% au fost destul de deranjati de ele;

31,4% au fost putin suparati de ele.

61,5% au trecut imediat peste aceasta suparare si numai 18,2% au fost suparati timp de cateva zile (7,2% au fost suparati cateva saptamani).

Hartuire / Bullying-ul online in Romania

Dintre cei 12,2% copii care au declarat ca au fost deranjati / hartuiti online:

47,1% au fost putin suparati

26,7% au fost destul de suparati

16% au fost foarte suparati

Cat timp a durat aceasta stare?

Cei mai multi copii (50,7%) au trecut imediat peste problema

Pentru 29,8% a durat cateva zile

Pentru 7,6% a durat cateva saptamani

Pentru 3,4% a durat cateva luni”

…………………………………………………..
Toti oamenii maturi si responsabili recunosc ca Internetul, el insusi, creeaza dependenta.

Cu cat mai mult imaginile pornografice, pornografia, creeaza dependenta?

Parlamentarii lucreza si iau decizii pentru popor si in numele lui. Nu stim de ce intarzie luarea unor decizii eficiente in acest sens, inainte de a se contamona toate generatiile de copii si elevi.

Nu stim de ce Guvernul Romaniei intarzie sa ia masuri concrete.

De ce ministrul invatamantului, domnul Funeriu, NU SE implica in aceasta chestiune deosebit de grava, ALARMANTA!

TREZITI-VA institutii si conducatori din fruntea Romaniei!

STOPATI ACEASTA STARE DE LUCRURI NEGATIVA SI DEOSEBIT DE NOCIVA PENTRU COPII SI ELEVI !!!

ROMÂNIA MEA: „TARÂMUL VISELOR NEÎMPLINITE”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Denis ZLATAN – Grupul Industrial Scolar „Ion Mincu” – Vaslui

(elev in clasa a XI-a)

 

ROMÂNIA MEA: „TARÂMUL VISELOR NEÎMPLINITE”

 

România!… un pamânt care poarta un nume asa de frumos… Bineînteles ca de fiecare data când vine vorba de aceasta tara, se vor auzi numai vorbe si lucruri grele pe care românii le spun din cauza nemultumirii traiului de aici si, totodata, din placerea de a critica politica si guvernarea. Din pacate, aceste vorbe se aud si de dincolo de granite, acolo unde numele de român este urât multor popoare din cauza problemelor cu care se confrunta cu acesti români, plecati din tara din cauza lipsei locurilor de munca si a traiului scazut.

Vreau totusi, atât cât pot, sa scot în evidenta câte ceva bun din aceasta tara, care ma poate face cândva „foarte mare”. Dar, mai intâi de toate, cred ca e mai bine sa vorbesc despre ceea ce e gresit în tara mea, pentru ca din greseli se învata. Bineînteles ca cei care critica viata din România, aduc si argumente clare, deoarece s-au saturat sa fie „furati” de stat. De aceea, nemultumirile ajung la un nivel în care individul iese în strada pentru a protesta. Cred, totusi, ca aceste „greve” nu îsi au rostul si ca tara aceasta nu se va schimba. Trecând prin atâtea clase si terminând într-un final ceea ce numim noi „viata de elev”, realizez ca, de fapt, muncesti degeaba pentru a-ti intretine copilul la scoala si ca, acum, el nu are nici un viitor în aceasta tara, chiar daca sunt si alte idei controversate care afirma ca „daca ai cu ce”, ajungi departe si aici. Nu zic niciodata ca nu-i asa. Totusi, vreau sa afirm ca, odata cu terminarea anilor de liceu, devin un om liber sa fac ceea ce vreau atât cât îmi permite legea. Ajungând pe bancile unei mari facultati si de mare renume în toata tara, reusesc sa o termin, dar ramân cu o diploma de care nu ma pot folosi de ea decât la „cules capsuni… în Spania si la constructii în Italia”, pentru ca aici nu îmi sunt oferite sansele sa îmi cladesc un viitor stralucit si sa fiu mândru ca sunt român si ca fac parte din acest neam mare.

Daca este sa luam România ca un singur om, cred ca as putea-o compara cu o persoana care a plecat din aceasta tara draga, sa munceasca într-o tara îndepartata. Ajuns în tara respectiva, reuseste pentru câteva saptamâni sa lucreze, câstigând câtiva bani, dupa care ajunge într-o stare critica. Pe zi ce trece, tot mai mult ajungea într-o stare de disperare, neavând nici macar un acoperis deasupra capului. Într-una din zile, este înstiintat ca la o Gradina Zoologica din zona sunt posturi libere…pentru noi angajati. Ajungând la interviu, cu un mare regret este respins, pe motiv ca toate locurile au fost ocupate. Dând sa plece, este strigat si rugat totodata, daca ar fi interesat de singurul loc disponibil pe care îl mai aveau, si anume, sa tina locul unei maimute din cauza ca respectiva maimuta a gradinii tocmai decedase… si acum erau în plina sarbatoare, la care toti îsi aduceau copii pentru a se bucura de minunatia animalelor. În prima zi, fiind costumat in gorila, mai timid si nestiind cum sa salute copiii, s-a retras într-un colt al custii in care statea. A doua zi, însa, fu surprins sa vada copiii aruncându-i mâncare si, fiindca se mai învatase un pic cu mediul de acolo, a început sa faca din mâna si sa ia din mâna copiilor tot ce primea. Venind si a treia zi, „maimuta” se obisnuise cu acea cusca… gasise si o liana, si un leagan pe care începuse sa le foloseasca pentru a face spectacol. Dar s-a întâmplat ca, într-una din zile, facându-si volta prea tare pe liana de acolo, a sarit în cusca unui leu. Vazându-l asa de fioros si îndreptându-se spre el, s-a retras cât a putut în coltul custii dând sa tipe, dar fu oprit de leul care îi spuse pe un tot mai rastit ca, daca deschide gura, ei vor fi terminati si riscau sa îsi piarda locul de munca.

Ceea ce vreau sa scot în evidenta din aceasta parabola este ca România este ca un trup fara suflet, doar „carcasa”, existând în lumea aceasta doar numele de România, fara a se sti ceva prin care aceasta tara este renumita pe plan mondial. Ea este tara careia îi place sa fie depedenta de cineva din afara granitelor, nefiind capabila sa îsi coordoneze în asa fel economia tarii încât sa ofere locuri de munca si un trai ridicat pentru cetatenii ei, ci ea mereu trebuie sa faca împrumuturi pentru a investi în infrastrusctura, ca apoi, desi „banii tot nu ajung”, sa nu-i mai poata restitui usor. Cei care guverneaza sunt interesati de propriile lor vieti, caci pentru ei este ca si cu un munte, pe oricare parte din munte urca, ajung numai în vârf. Asa este si în tara mea, unde cei mai cu vaza si cei cu un buget foarte mare aspira de cele mai multe ori spre locul cel mai ridicat în societate si, cu regret o spun, ca ei chiar reusesc, dar ajungând la acest apogeu nu mai sunt interesati de cetateni decât atunci când se fac campaniile electorale, când stiu sa promita lucruri care sunt aproape imposibil de efectuat. Nu degeaba spune proverbul „Usor de zis, greu de facut!” Acest sistem politic este unul din cele mai criticate din ultimile timpuri de la regimul comunist si pâna în zilele noastre. De ce ajungem la un moment dat sa avem trei facultati si sa nu avem niciun job? Cred ca ceva este „putred la mijloc”, iar cei din conducere sunt responsabili cu aceste lucruri. Suntem un popor care s-ar zice ca este cel mai bine învatat, ca aici, în tara mea draga, se învata cel mai mult, dar viitorul este întotdeauna invizibil si fiecare se descurca dupa norocul pe care îl are.

Lasând aceste defecte la o parte, cred ca România are un potential foarte ridicat de a fi o mare putere economica în Europa, daca stam si ne gândim la turismul care s-ar putea practica în aceasta tara splendida. Nu zic ca nu se face turism, dar nu este sustinut si locurile amenajate în asa fel încât sa fie chiar un loc cel mai bine vazut în UE sau în lume si toti sa îsi doreasca sa ajunga în tara aceasta. Însa, aici intervine din nou ceea ce numim lipsa de experienta si dorinta de a strânge cât mai multi bani de pe urma cetatenilor a celor din fruntea statului. Avem, fata de multe state din Europa, cum ar fi ?arile de Jos, un avantaj pentru practicarea turismului, deoarece exista lantul Muntilor Carpati pentru care cei din „Benelux”, ar da orice sa vada minunatia unui vârf de munte. Dar noi lasam, cum am mentionat mai sus, sa patrunda în tara strainii pentru a învesti în asa ceva, iar banii proveniti din acestea ajungând în alte “visterii” ale altor tari.

Desi încerc sa aduc argumente cum ca aceasta tara este minunata, cu regret spun ca nu gasesc prea multe cu care sa ma pot mândri dincolo de granite. Multi vor sa plece undeva asa cum am mentionat în exemplul de mai sus, si sa uite de tot, de trecut, de tara asta, si sa încerce sa îsi construiasca un viitor pe care, aici sunt siguri ca nu l-ar fi putut niciodata avea. Chiar daca sunt unii care nu reusesc sa aiba un viitor stralucit, ei tot încearca acolo unde sunt sa treaca peste greutati, dar în aceasta tara, cu nici un chip nu-si doresc sa se mai reîntoarca. De ce?…Niciodata nu am sa reusesc sa-mi raspund la aceasta întrebare, pentru ca în România nu vad deocamdata nici un potential de redresare economica în urmatorii cinci ani si culmea este ca noi, tinerii de azi, suntem generatia care ar putea schimba ceva. Dar, facilitatile de care dispunem si tehnologia care ne da peste cap si care totodata ne împiedica sa mai gândim corect ne face ca mereu sa fim stresati de gândul ca vom trai o viata fara succese si fara viitor, o viata plina de nevoi, care niciodata nu vor fi îndeajuns satisfacute.

 

Concluzionând, ramân la ideea ca România, desi prin splendorile pe care le are ar putea crea un sistem economic bazat pe turism si, nu în ultimul rând, as vrea sa spun ca este foarte posibil si pe agricultura, deoarce în loc sa importe atât de multe produse, ar putea deopotriva sa exporte, ceea ce ar ridica economia la un nivel mai mare decât în situatia de fata, pentru a nu se mai baza pe marile împrumuturi care altminteri nu rezolva nimic si noi tinerii tot nemultumiti vom ramâne pâna ce ne vom muta cu totii în SUA, România mea…

Denis ZLATAN

Grupul Industrial Scolar „Ion Mincu” – Vaslui

iunie 2011


ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


 

Andreea MAXIM – Liceul Teoretic “Emil Racovita” Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)


ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

 

 

E greu de spus ceva despre România atâta timp când nu iesi din tara, cât nu ai termeni de comparatie. Odata iesit de 2-3 ori începi sa privesti altfel lucrurile, vezi partile bune, vezi partile rele, ti se schimba modul în care gândesti si apreciezi lucrurile. Spun acest lucru deoarece am fost plecata în strainatate si mi-am dat seama cât de mult sunt evoluate tarile din Occident, în comparatie cu România.

Ca imagine de ansamblu, România este o tara ce merita a fi apreciata. Natura ne-a înzestrat cu locuri absolut superbe, muntii, marea, lacurile-locuri apreciate în întreaga lume. România privita din exterior este o tara demna de invidiat pentru aceste locuri frumoase, variate… un loc superb pentru „o vacanta” sau pentru un „tur” prin cele mai interesante locuri din fiecare regiune. România îmi da ocazia de a ma putea bucura de peisajele ei minunate, de atmosfera placuta. Îmi place tara în care locuiesc pentru ca îmi ofera mereu noi experiente. Este mereu surprinzatoare, mereu te lasa sa îi mai descoperi o taina sau o frumusete. ?i când crezi ca nu mai ai nimic de vazut, hop apare misterul unei noi descoperiri. Pot spune ca îmi iubesc poporul doar pentru oamenii pe care i-a creat, oameni care ne-au facut cunoscuti în lume prin perfomantele lor: Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin si altii… Dracula, este renumit peste tot, la fel si Nicolae Ceausescu sau alte personalitati marcante ale istoriei romanesti. Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi.

Eu îmi iubesc tara, dar din iubirea mea face parte si disperarea mea de a vedea ce traim si cum traim. Este totusi tara mea, tara în care m-am nascut, locul în care am crescut, locul în care ma formez ca om… Nu pot sa aduc injurii la adresa ei, însa nu sunt nici foarte multe aspecte pe care sa le pot lauda în afara de ce am amintit mai sus. Sentimentele mele pentru aceasta patrie sunt contradictorii, si de ura si de iubire.

Urasc tot ce se întâmpla rau în tara asta. De ce mi-as iubi tara în care m-am nascut, dar care nu ma sprijina în ceea ce vreau sa fac si ma motiveaza tot mai mult sa o parasesc în viitor pentru alte meleaguri mai bune? Tara la care tot mai multi tineri renunta si pleaca în strainatate pentru a le fi apreciate cunostintele la adevarata lor valoare, pentru a se integra într-o comunitate studenteasca adevarata.

 

De ce mi-as iubi tara în care valorile culturale sunt marginalizate si în locul lor sunt promovate vedetele de carton care nu fac altceva decât sa contribuie la imbecilizarea romanilor? Tara în care mediocritatea si incultura sunt promovate de catre televiziuni ca standarde si manipularea a ajuns la cote alarmante.

De ce mi-as iubi tara înzestrata cu relief, locuri si peisaje dintre cele mai diverse, pe care însa nu le stim pune în valoare si le distrugem pe zi ce trece tot mai mult fara a tine seama de consecintele pe care le pot avea faptele noastre? Este un semnal de alarma pentru oamenii cu suflet adevarat care fac diferente si din pacate realizeaza ca suntem cu veacuri în urma altora.

Pacat ca locurile în care ne-am nascut si am crescut, încetul cu încetul devin-datorita mentalitatilor grobiene – zone detestate si, încerci cu disperare sa visezi macar daca nu, chiar, sa pleci în alta tara. Când constati ca bunul simt este un defect major, mai poti dori sa ramâi în tara? Când la tot pasul vezi câini vagabonzi, mizerie si agresivitate, te mai poti gândi la patriotism? Poate altii sunt în stare sa o faca, eu una nu. Istoria este acum o poveste, interpretata, adaptata, înflorita de înaltii demnitari. Iar în baza acestei istorii sarbatorim „diverse”. Mai mult, România este îngrozitor de grozava de ziua ei. Ca atunci când moare un om si, de abia dupa aceea, este cel mai tare, cel mai talentat, cel mai bun din tot Universul, însa trebuie sa moara sa fie ridicat la acest grad.

Nu ma mândresc ca sunt românca. Nu cânt imnul national. Nu duc mâna la inima sa arat ca îmi iubesc tara, doar de ziua ei. Nu ma înflacarez cu stegulete, pe care nu le flutur. Nu explic ce înseamna 1 Decembrie pentru mine. Nu pot iubi în fals. Nu iubesc România în cântece, în tancuri si în parade militare. Poate pentru ca sunt sunt de etnie rroma, si doar pe jumatate românca. Nu îmi este rusine sa recunosc adevarata mea identitate. Chiar ma mândresc, desi etnia mea nu este bine vazuta în aceasta tara. Acesta este un alt motiv pentru care îi acord României o bila neagra!

As iubi mai mult România daca nu m-as lovi la orice pas de nesimtirea si prostia unora, de comportamentul specific al romanilor. Ma enerveaza coruptia si cum se musamalizeaza totul. Ma irita ca nimic nu merge cum trebuie si aliantele politice de peste noapte din politica. Stânga se ia de mâna cu dreapta si se ard dosare dupa placul inimii. Poate ca nu e asa, dar faptul ca în România se poate orice tinde sa devina un adevar.

Am ajuns sa traim în tara lui Papura-Voda si degeaba exista o mâna de oameni de valoare, care se straduiesc sa schimbe imaginea României, în special peste hotare, unde suntem atât de prost vazuti, când pe de alta parte sunt mult mai multi care au ajuns sa faca de rusine numele de român, în sensul ca atunci când spunem „român” deja îl asociem cu anumite caracteristici ale acestui neam (ca de exemplu smechereala, mica învârteala, mica ciupeala, sau „timpul trece, leafa merge”… parerea gresita ca romanii sunt mult mai destepti comparativ cu cei din alte tari! Exista altii mult mai buni decât noi!

Ce e mai rau e ca aproape în orice problema suntem toti bagati în aceeasi oala, mai ales din punctul de vedere al strainilor. Orice tara are probleme, dar diferenta dintre România si alte tari e ca noi aratam orice prostie si orice e în neregula si… ramânem cu aratatul. Tarile dezvoltate nu arata tot ce se petrece la ei, însa în schimb cauta sa rezolve cât mai repede problemele negative care apar.

 

Am obosit de tara care ma transforma în victima sau complice. În victima, fiindca oricât de multe rele s-ar  întâmpla în tara asta, oricât de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, guvernul, parlamentul par cu toate ca exista într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care arunca, din când în când, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze.

Urasc foarte multe aspecte negative din aceasta tara: saracia, lipsa interesului acordat de stat si guvern oamenilor, circulatia rutiera de cosmar care face extraordinar de multe victime, sistemul sanitar depasit, educatia din scoli si licee… toate acestea plecând de la lipsa alocarii fondurilor acolo unde e nevoie. Se investesc miliarde de euro în campanii electorale pentru a se putea fura înmiit dupa ce se vor fi ales. Pentru asta si pentru multe altele pot spune ca urasc viata din România. Pentru ca ne batem pur si simplu joc de ce avem: poluam marea, distrugem parcurile nationale… Nu numai ca nu valorificam bogatiile cu care am fost înzestrati: ape minerale, namoluri sapropelice, etc. Dar le distrugem constiincios, zi de zi. Pentru ca taiem paduri doar pentru ca e mai usor sa tai lemne decât sa ai rabdare sa astepti sa creasca ce ai plantat. Pentru ca exploatam pâna la ruina orice lucru facut de altii, fie ca e vorba de statiuni, hoteluri, drumuri, etc însa nici nu ne gândim sa le reparam, întretinem, sau doamne fereste sa le modernizam.

Urasc tara asta pentru ca nu mi-a dat niciodata mai nimic. N-am avut niciodata tot ce mi-am dorit, si asta nu pentru ca parintii mei nu erau suficient de muncitori; ci pentru ca meseriile de la buget nu erau prea bine platite.

Urasc România pentru sistemul penibil de învatamânt. Urasc faptul ca elevii nu sunt îndrumati înca de pe bancile scolii în directii potrivite pentru abilitatile fiecaruia. Asa am ajuns ca în ziua de azi oricine sa poata termina o facultate, iar când cei cu adevarat talentati îsi cauta un loc de munca în domeniu, n-au loc de uscaturile care, întâmplator, au si ele o diploma.

România a fost o tara frumoasa si probabil înca mai are potential sa fie o tara frumoasa, dar pe drumul pe care l-a apucat nu prea vad motive pentru care sa zic „iubesc efectiv România, pentru ca e România!”. România are o istorie frumoasa, dar asta apatine trecutului, pacat ca viitorul este sumbru si murdareste si trecutul. M-am nascut aici si probabil îmi va fi greu sa plec.

Cu toate ca relatia mea cu România este una cu suisuri si coborâsuri, simt ca am ceva pastrat în inima mea si pentru aceasta tara. „Traim în România si asta ne ocupa tot timpul!” Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat… si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi…

 

Andreea MAXIM

iunie 2011


De la Eminescu la Grigore Vieru

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

„Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8] – modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

„Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente („Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara”, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

Pomana de aur

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Jianu liviu-Florian


Tot cere baietandrul jegos, descult, obraznic,

Implora langa templu sa-i fac un dram de bine –

In numele Tau, Doamne, de sunt cu dansul darnic,

Ce milostenie, oare, isi face el, cu Tine?

 

Tot cere cersetorul murdar, perfid, de-a-ntregul,

Eternul “da si mie 5 lei”, si mi-este sila,

De toti cati cer, pe lume, si niciodata mila,

Nu-si fac, cu Tine, Doamne – sa-si spele macar, jegul –

 

Traim in apa asta statuta, a prostiei,

Cand cersetori de voturi, sau mila, ne tot cer –

Ei – fara pic de munca – iau vlaga Romaniei –

In timp ce milostivii, raman faliti,  sub cer –

 

Primiti, atunci, jegosii/curatii nostri fameni,

Indiferenta noastra – caci voi nu dati nimic –

Doar  cereti “da si mie” la cei ce raman oameni

Si sfat, va dau, de aur: “Munciti si voi un pic!”

 

 

NE ESTE FURATA ISTORIA

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Teodor FILIP

 

 

 

„România este vatra a ceea ce numim Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr. axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta (.). Uluitoarele descoperiri facute în România si alte tari învecinate dupa al doilea razboi mondial, asociate datarilor cu radio-carbon, au facut posibila întelegerea importantei începuturilor culturii «vechii Europe», o cultura a unei societati de agricultori. A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana” Maria Gimbutas, „Civilizatie si cultura”

 

DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TACERE PE OCCIDENTALI


Si astazi se discuta în contradictoriu despre originea si civilizatia daco-românilor. Chiar de catre istoricii si cercetatorii români. Originea pura a stramosilor nostri este contestata. Însa, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit ca omul de Neanderthal a trait în urma cu 100.000 de ani, iar cel de la Creo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi apartine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!

 

Asa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii si poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunarii. „Este uimitoare coincidenta aproape perfecta între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista si conturul bazinului hidrografic al Dunarii, de la Viena si pâna la varsarea în Marea Neagra. Aceasta coincidenta confirma faptul ca bazinul hidrografic al Dunarii a fost leaganul de formare si supravietuire multimilenara a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).


Sapaturile arheologice facute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunarii, cu ocazia deschiderii în 1964 a santierului „Portile de Fier”, au scos la iveala vestigii de o importanta covârsitoare, care atesta existenta vietii în aceasta zona din cele mai vechi timpuri. Cercetatorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest santier împreuna cu cercetatorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopsor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.


Lucrarile arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche si pâna la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viata din zona au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în pesterile Chindiei si Livadita de la Coronini, localitate situata la 7 km în aval de Moldova Noua. Urmeaza vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orsova, pe malul românesc al Dunarii, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit si una dintre cele mai vechi asezari dacice de pe Dunare din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceasca dacica.


Mi-ar trebui mult spatiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din aceasta zona, descoperiri care au facut obiectul unor numeroase comunicari stiintifice Între 30 martie si 2 aprilie 2000 în Scotia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinta Internationala “The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Portilor de Fier) ca semn de pretuire acordat importantelor vestigii scoase la lumina în defileul Dunarii între Carpati si Balcani.


„Nu sunt de neluat în seama nici informatiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonautilor (din sec. XIII î.e.n.), spune ca acestia au vazut pe portile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: «reprezentarea înfrângerii egiptenilor, condusi de Sesostris, de catre geti». Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini si pâna la razboiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulata «Biblioteca istorica», prezinta campania egipteana din Tracia condusa de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)” (2).


Daca la toate acestea se mai adauga si informatiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat ca aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamna ca istoria tarii noastre are radacini adânci prin vestigiile si documentele atestate din antichitate si pâna în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridica. În acest sens, o privire mai atenta asupra descrierii faptelor argonautilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcati pe nava „Argo” si plecati în cautarea lânii de aur spre tara denumita Colhida pare sa duca la concluzia ca acestia au trecut pe la „Portile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) si ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) ofera un numar impresionant de mare de coincidente între denumirile mitice ale unor personaje si locuri din antichitate si denumirile de azi ale unor localitati situate pe teritoriul tarii noastre. Pe traseul de la varsarea Dunarii în Marea Neagra la punctul de confluenta al Tisei cu Dunarea si apoi al punctului de confluenta al Somesului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediasului Aurit din nordul Muntilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se gasesc o seama de localitati ale caror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Aceasta observatie l-a facut pe cercetatorul stiintific geolog Mircea Ticleanu sa adopte ipoteza si sa finalizeze un studiu în care a demonstrat ca drumul pe ape al argonautilor a urmat traseul pe Dunare. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinatia finala a expeditiei în Caucaz. Dar informatiile de atunci se pare ca situau Caucazul la vestul Marii Negre dupa cum ne-o confirma atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman si istoric, care aminteste în secolul IV e.n. de un tinut “Caucaland” situat pe malul stâng al Dunarii la marginea bazinului Panonic, a carei descriere corespunde cu Muntii Apuseni de la vestul Marii Negre.


Cu toate acestea, pentru occidentali, România este tara romilor, a hotilor, cersetorilor. Acestia sa fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupa cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenti de catifea”, care, dupa decembrie 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând dupa „retete” stabilite în alta parte. Privitul spre Vest a devenit sport national.
În ziua de azi se duce o politica perfida pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoastem câte ceva, sa le popularizam. Voi? Sa nu uitati! Si sa cultivati aceste lucruri copiilor si nepotilor vostri.  Si nu mai cautati mistere în afara tarii. Pentru ca exista nenumarate dovezi ale civilizatiei care ne-a precedat, dovezi care atesta ca pe aceste meleaguri au trait oamenii primordiali, care s-au raspândit în toata Europa si pe toate continentele, dând nastere civilizatiilor care acum ne ignora. Acestea sunt adevaratele mistere uitate.


„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admisi, s-au emis o serie de teze, cel putin bizare, dupa care statul si natiunea etnica ar fi niste aberatii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie sa dispara, cedând locul «natiunii culturale». Prin «natiuni culturale» autorii tezelor respective înteleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie modificate, pentru ca ele numai corespund «criteriilor culturale», dupa care ar urma «spiritualizarea» lor, cum le place unora sa spuna. Primele victime se cunosc: Jugoslavia si Cehoslovacia”(2).


Din pacate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile asa-ziselor manuale de istorie alternativa. De fapt o „Românie suverana si independenta”, cum suna si generosul crez politic al seniorului  Coposu, nu cred ca mai este posibila. Am devenit un fatalist deoarece totul concura la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totala. Acum se intentioneaza ca din guvernul Boc sa faca parte un ministru din C.E.


Daca chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

 

România este leaganul tuturor civilizatiilor. Pamântul Ardealului este „Gradina Maicii Domnului” si locul de unde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii, ramânem aceeasi ignoranti, carora nu le pasa de istoria neamului. În loc sa fim mândri ca suntem poporul primordial. De ce ne este frica de ceea ce am fost?


Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive si biblioteci din tara si din strainatate a sute de cuvinte românesti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc.  reprezinta adevarate piese de aur pentru cunoasterea istoriografiei românesti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificata rugaciunea Tatal Nostru, asa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova si Transilvania. Filologii români si straini au mai descoperit:


– în cea mai veche cronica turceasca, intitulata “Ogusnam”, adusa în actualitate de istoricul român de nationalitate turca Ali Ekrem, tiparita în germana, franceza si rusa, se mentioneaza existenta, în anul 839, a unei ?ari a Românilor la nord de Dunare, pâna spre Nipru. Se mai mentioneaza ca „?ara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci tara avea o armata si o administratie bine pusa la punct. Despre aceasta cronica istoricii si specialistii nostri nu au aflat ca exista!;


– în Atlasul german din 1826, pe o harta care ilustreaza popoarele Europei din rasarit în anul 900, se specifica „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia pâna la Nipru. Totodata se mentioneaza si existenta a cinci voivodate românesti, adica a unor tarisoare locale


– „descoperirea scrisorii unui conducator chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezulta existenta în Transilvania a «?arii Ardil», adica a tarii Ardealului, termen curat românesc, aparut cu doua secole înainte de invazia triburilor migratoare razboinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunarii, ceea ce dovedeste ca ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba româna, dupa topica limbii maghiare, Erdely” (3).


– descoperirea în Biblioteca nationala din Budapesta a lucrarii lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic si arheolog, care a pastorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a facut cercetari arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici si cetati voivodale românesti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a aparut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectiva nu a fost gasita în nici o biblioteca din România!


– a fost descoperita cronica împaratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipuleaza existenta unei tari românesti numita „Walahia” între Dunare si Muntii Carpati, condusa de un principe. Sunt descrise cu lux de amanunte granitele, iar principele tarii, într-un dialog cu împaratul, si-a afirmat suveranitatea;
– au fost descoperite sursele documentare ale lucrarii “Cosmographie”, scrisa în limba româna cu alfabet geto-dac, de catre Aeticus Dunareanu, ilustru carturar si explorator român din sec. al IV-lea.


NE ESTE FURATA ISTORIA

 

La polul opus se situeaza evenimente pe care autorul le trece la capitolul “conspiratii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la stramosii nostri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel:

  • „Dacia”, jurnalul împaratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut;
  • „Getica”, o lucrare scrisa de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeasi soarta;
  • „Istoria getilor”, scrisa de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit si Ioan Gura de Aur.
  • „Getica”, o lucrare de sinteza a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului mentionat mai sus, a avut aceeasi soarta.
  • Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionanta lucrare în 24 de volume, numita “Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amanuntit chiar cuceririle romane în Dacia.
  • Caninius a scris în versuri istoria expeditiei lui Traian. S-a pierdut!
  • Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierduta fara urma.
  • Ammianus Marcellinus a scris 31 de carti în care trateaza istoria romana de la împaratul Nerva pâna la Valens. Si din acestea au disparut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsa între anii 96 pâna la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia.
  • Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat constructia podului peste Dunare într-o carte. A disparut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a ramas aproape intacta, cu exceptia poeziilor scrise în limba getilor. Care au disparut!


Sa mai spuna cineva ca toate acestea nu fac parte dintr-o “conspiratie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaste istoria stramosilor nostri! Lista nu se opreste aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de catre Mihai Ibascu „cel mai de seama poet al veacului sau”, a sosit în Transilvania la invitatia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând tinuturile transilvane. În anul 1639 moare rapus de ciuma la Danzig, iar manuscrisul sau a disparut în conditii suspecte! Iata câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din tara noastra:


„Calcând în goana gotii

Din departate Asii

Cu altii-n sir grabit grabit

Venind pe cai gonaci

Al Daciei si-al Romei

Pe greci sa îi rapuna

Pamânt de mult râvnit

Pe Misii si pe Traci,

Nu sterg a voastre nume

Cu biciul nici Atilla

Cum nu v-au nici învins

Cu hoardele de sciti

De v-ati pastrat lumina

Nu pot frânge neamul

Asa cum e înscris.

Nepieritoarei ginti.


Într-un  navalnic tropot

navala lor zoreste.

Iar slavii va-nconjoara

Ca marea într-un cleste”.


Despre limba stramosilor nostri, cu exceptia „Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) si a unor inscriptii, nu ne-au parvenit date concrete. Dupa ce Bogdan Petriceicu Hasdeu a dovedit existenta unui substrat dacic al limbii române,  s-a încercat discreditarea sa morala si stiintifica. Chiar de catre latinistii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, sa dispara.


Nici siturile nu au fost crutate. Muntii Orastie au fost sistematic pradati si jefuiti de tezaurele lor istorice, marturii ale unei civilizatii si culturi geto-dacice de nepretuit. Începutul l-au facut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei si Austriei, Matei Corvin si Carol al VI-lea, au organizat pe Mures, si pe Dunare, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzarii spre Budapesta si Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasa, interesanta, dar si extrem de reprezentativa piesa arheologica: «Victoria dacica» înconjurata de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, ramas nedescifrat. Aceasta relicva, atât de pretioasa pentru neamul nostru, a disparut fara urma. Întrebat în epoca, arheologul maghiar E. Ballum a declarat ca stie unde se afla acest mozaic, dar „nu poate divulga adevarul din motive politice” (4).


În anul 1882, la un congres tinut în Sibiu, Gheorghe Baritiu a izbucnit în lacrimi marturisind public cele doua vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei si deschiderea unei universitati românesti în Ardeal.


Nu multe persoane cunosc ca pe Insula Serpilor, în secolul al XIX-lea, se gaseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet si transportate la Moscova, unde au disparut.


„Si geografiile care descriau teritoriile dacice au disparut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia si Dacia, care a disparut. „Marele geograf  Marin din Tyr descrisese în amanuntime teritoriile locuite de geti si daci, dar lucrarea sa nu a ajuns pâna la noi, decât într-o palida masura, prin intermediul unei prezentari facute de Ptolemeu” (5).


Din hartile antice nu s-a pastrat nici una care sa înfatiseze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au pastrat cele care reprezinta Dacia de dupa cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeste foarte putin despre stramosii nostri. De ce? Pentru ca sunt „barbari”. Daca vrem în Europa trebuie sa sustinem ca „de la Râm ne tragem”, trebuie sa ne uitam trecutul si traditiile. Toti guvernantii de dupa decembrie 1989 au lasat în paragina vestigii inestimabile ale trecutului!


În aceaste articole caut sa dovedesc originea nobila a poporului nostru, sa prezint personalitati ale stramosilor nostri care au facut Istorie si pentru alte natii. Si am tras o concluzie amara: CINEVA ne-a furat si ne fura Istoria.

————————————————————————
Surse:


1. http://www.noidacii.ro/;

2. http://www.dacia.org/;

3. http://descopera.ro/;

4. http://www.yogaesoteric.net/;

5. http://ro.altermedia.info/

 

Teodor FILIP

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com


 

MIC TRATAT DE POMANA

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

 

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata,  amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar,  pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil,  care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il  las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

 

 

2 iunie 2011

 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

Lola

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

Bunicul a fost inspector financiar. Bunica, casnica.

Intr-o vreme, au avut o gospodarie bogata intr-una din plasele Timisoarei. La Jamu Mare.

Cresteau pe langa casa porci, si vaci. Laptele, ca si belsugul vietii, era atat de abundent, incat, saturand si gurile flamande ale celor care veneau la poarta, si cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasa amintire a bunicului, din acea vreme, era legata de un caine. O catelusa. Alba, cu pete negre. Lunga, si cu picioare puternice, si scurte  Se pripasise intr-o buna zi in ograda lor.

Bunicul, vazand-o, a strigat: Lola! Si catelusa si-a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului. Lola i-a ramas numele.

Intelegea totul ca un om. Era suficient ca unul din stapani sa-si faca aparitia in curte, ca Lola venea intr-un suflet, isi ridica capul, si il privea in ochi, pentru a-i ghici dorintele.

Fereasca Dumnezeu sa dea un strain sa intre in curtea lor! Lola l-ar fi sfasiat pe loc. Era neagra in cerul gurii de rea cu cei veniti cu intentii necurate. Porcii, chiar, si vitele, ii stiau de frica. Si nu odata avusesera de-a face cu coltii ei, cand se incaierau, sau dadeau sa strice cate ceva prin ograda.

 

Intr-o buna zi, bunicul a plecat spre banca, cu servieta lui de piele maronie, cu doua inchizatori cu cheie, doldora de bani. in mana, sa predea la casierie o mare suma de bani. Deschizand poarta, Lola i s-a incurcat printre picioare, si a iesit si ea. Bunicul s-a bucurat ca nu este singur. Lola! Vino Lola cu mine! Si catelusa l-a privit in ochi, si a latrat bucuroasa, urmandu-l, cu codita ridicata ca un steag..

 

Ajuns in banca, bunicul s-a asezat la rand, la Casierie. La Casa i s-a cerut un act de la Directia Financiara. Si bunicul a plecat intr-un suflet la Financiar, sa  obtina acel act, si sa se reintoarca apoi sa predea banii.

 

Dupa un ceas si ceva, bunicul se reintorcea in banca, cand  brusc, si-a dat cu palma peste frunte. Servieta cu bani! Am lasat-o jos, langa casa, inainte de a pleca  la Financiar. Bunicul a plecat in goana catre banca.

Un functionar al bancii, zarindu-l de departe, a inceput sa strige disperat:

–         Domnul inspector! Domnule inspector!

–         Ce este? Ce s-a intamplat?

–         Veniti, va rog frumos, repede, la casierie, caci catelusa dumneavoastra parca e turbata! Nu se poate apropia nimeni de casierie! Si sunt atatia clienti la rand! Am incercat sa o indepartam, dar nu am reusit!

Bunicul s-a grabit, si intr-adevar, langa ghiseul de casa, era Lola. Si la zece -12 metru de ea  distanta, o multime de oameni astepta, neputincioasa, ca Lola sa le permita sa se apropie de ghiseu. Langa Lola, servieta cu bani a bunicului. Neatinsa. Cine ar fi putut sa o atinga, cu cel mai  darz cerber langa ea?

 

Asa era Lola.  Credinta la datorie.

 

Au urmat bombardamentele. Suflul unei bombe a lovit casa bunicilor. O parte din acoperis a fost smuls. Un colt de zid a cazut. Bunicii s-au refugiat in graba, luand cu ei numai hainele de schimb, si niste bani. In zorul plecarii, au uitat de Lola

Dupa o vreme, s-au reintors sa mai ia o parte din mobila de pret ramasa in casa.

Intrand in curte, au zarit-o, culcata pe pivnita, pe Lola. Mai traia.

Lola! A strigat bunicul. Si cainele a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului, pentru a-i ghici dorintele. Dar trupul nu a mai avut putere sa si-l ridice.

Lola ramasese in curte, desi putea oricand sa plece prin ulucile gardului, sfaramate de suflul exploziei.. Ramasese sa-si astepte stapanii, si sa apere curtea, si casa. Fara mancare. Fara apa.

Zadarnic i-au dat bunicii apa si hrana. Lola nu mai avea putere sa manance. Zadarnic au chemat un veterinar.

Lola a murit intinsa deasupra pivnitei, privindu-si stapanii, pana ce ochiul dinspre cer nu a mai clipit.

Si i-am dat apa, domnule inspector! Au spus venicii. Si i-am dat mancare. Dar Lola nu manca decat din mana stapanilor.

 

La 91 de ani, a murit si bunicul. Departe de Jamu mare. In Craiova. Inaintea bunicii chiar, se poate ca prima fiinta care l-a intampinat sa fi fost un caine. Bunicul sa fi strigat: Lola! Si Lola sa-l fi privit fix in ochi, pentru a-i ghici cea mai mica dorinta.

 

31 mai 2011

 

 

Povestea Stelei Regelui

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu Liviu-Florian

 

A fost odata un Rege care avea patru ani. El domnea peste curtea si casa in care locuia, si toti ai casei incercau, pe cât puteau, sa il invete numai lucruri bune, si sa ii faca pe voie, atâta timp cat voile lui  erau  bune.

Regele era indragostit, fara macar sa stie. Si sentimentul acesta necunoscut, care il facea sa ii bata inima mai repede, sa se inroseasca la fata când o vedea, ca un curcan, si sa nu mai fie in stare sa spuna niciun cuvânt, era pentru Stela, o printesa zvelta, de 27 de ani, cu ochi de azur, si parul de aur, si un glas atât de melodios, incât clopoteii tuturor florilor de argint, de pe pamânt, sunau in cuvintele si râsetul ei de clestar.

Stela statea la doua case de palatul regelui, si curtea ei avea la intrare doua porti mari, de fier, prin care Stela isi strecura ca o serpoaica trupul unduitor ca stralucirea unei stele, tremurând de gingasie. Regele o pândea ades de la fereastra. Si ori de câte ori o vedea, inima ii batea, chipul i se inrosea, si fara sa spuna nicun cuvânt, striga in gând, atent, sa nu il auda nimeni: “Stela!”

Regele ar fi vrut sa stea de vorba cu ea. Sa fie in preajma ei. Stela sa vorbeasca numai cu el, nu sa-si imparta frumusetea, tineretea, clopoteii, zâmbetul, râsetul, si bunavointa, cu toata lumea, asa cum facea. Dar isi dadea seama, suparat, ca era prea mic pentru ea. Cum sa se uite o printesa de 27, la un Rege de 4 ani?

Dar timpul are grija de toate. Si intr-o buna zi, cu bunica de mâna, pentru ca isi dorea foarte mult sa bea un suc, din cele la sticla de un sfert de litru, cum existau pe acea vreme, galbene, sau rosii, sifonate, aromate, si dulci,  si pastrate la gheata, Regele ajunse la chioscul de carton verde, dintre palatul lui, si locuinta printesei. Minune! Stela era si ea la chiosc, impartind generos, in stânga si dreapta, la vecinii veniti sa se racoreasca, , clopoteii glasului, safirele privirilor, si unduirile trupului ei matasos.

Inima regelui a inceput sa bata mai repede, s-a inrosit ca un curcan, si a ramas fara cuvinte, in timp ce bea, si nu prea, din sticla de suc, al carui gât era prea mare pentru cât ar fi voit el sa-l soarba dintr-o singura inghititura. Si aceasta  pentru a o uimi pe Stela, si a-i demonstra, ca el, chiar daca pare de patru ani, este un rege mare, pe care Stela se poate bizui in orice imprejurare.

Si bea, si bea, privind-o pe Stela, si simtea ca nu mai poate sa bea, ca sucul rosu nu mai are unde sa intre, si totusi, un rege mare, cum voia sa fie, trebuia sa invinga, de dragul ei, al Stelei, toata sticla de suc, ceea ce, cu un ultim efort, a si facut!

Vai! Ai baut toata sticla! A spus bunica, si Regelui i s-a umflat pieptul de mândrie, privind-o pe Stela, care a zâmbit, l-a mângaiat pe obraz, si le-a spus, cu glasul ei de clopotei: Este un adevarat barbat! Si Regele ar fi vrut ca timpul sa se fi oprit in loc, macar 23 de ani, sa o ajunga din urma pe Stela.

Apoi, a plecat cu bunica, mândru, spre palat.

Doar dupa ce bunica a inchis poarta curtii dupa ea si Rege, a simti ca burta lui se umfla, se umfla, si Regela a pufnit afara,  in spatele portii, toata sticla de suc.

Bunica l-a batut pe spate, si l-a dojenit: Dragul meu, ti-am spus ca ai baut si prea mult, si prea repede! Unde sa intre atata suc in burtica ta?

Dar nu mai conta. Regele câstigase in acea zi cea mai mare izbânda. Stela ii spusese ca este un barbat adevarat!

Si pentru o clipa, Stela fusese doar a lui. Stela Regelui.

26 mai 2011

 

 

 

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE HEMOFICTIUNE

On By nelursIn Europe, News, RomaniaLeave a comment

CEA DE A IV-A EDITIE A FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE HEMOFICTIUNE DIN BUCURESTI

 

 

 

COMUNICAT DE PRESA

 

Defeses Fine Arts PR Agency

 

Pentru prima data, Teatrul de Hemofictiune din Barcelona ofera spectacole si în România, în cadrul celei de a patra Editii a Festivalului International, care cuprinde spectacole în Spania, Statele Unite, Italia, Mexic si Germania.

 

Spectacolele din România sunt organizate de Reprezentantul Teatrului de Hemofictiune în România, domnul Horia Barna, fostul director al ICR Madrid. In viitor, se preconizeaza traducerea si publicarea în limba româna a pieselor dramaturgului mexican Juan Trigos, traducere realizata de Horia Barna.

Juan Trigos este fondatorul curentului de Hemofictiune (Arta de a „sângera”), o literatura de avangarda, care uneste grotescul cu umorul, expune fara ocolisuri partile negre ale societatii contemporane, disfunctionalitatea din relatiile de familie, violenta, sexul, moartea. Obligându-si spectatorii sa ia contact cu ce este mai abject în fiinta omeneasca, scopul hemofictiunii este provocarea unei eliberari, o trezire spirituala. Hemofictiunea deschide portile catre cunoasterea intima a cititorului sau spectatorului adult, cel care este în stare sa-si contemple propriile abisuri. O literatura grava, care indica drumul catre iesirea din balamucul cotidian. Conventionalul este depasit pentru a intra în situatii extreme, realitati inventate, fictiuni „sângeroase” care par niste jocuri, dar în care profunzimea spirituala este luminata de experienta. Umor crud pe un fundal dramatic.

 

Teatrul de Hemofictiune are reprezentati în Spania (directorul pentru Madrid fiind jurnalistul român Fabianni Belemuski), Italia, Statele Unite, Mexic si Italia. Din echipa Teatrului de Hemofictiune, fac parte si actrite românce din Spania.

 

Teatrul de Hemofictiune a fost înfiintat în anul 2000, la Barcelona, de Lorenzo Mijares, regizor si actor, care este considerat un pioner pe plan mondial în câmpul Hemofictiunii. Prima sa opera pusa în scena a fost „Lasa-ma sa te omor ca sa vad daca mi se face dor de tine” de Juan Trigos si de atunci, a jucat, produs si regizat zeci de piese de Hemofictiune, pe toate continentele, în peste 800 de spectacole. Lorenzo Mijares a fost recompensat cu numeroase premii pentru activitatea sa teatrala, printre care Premiul Niram Art pentru Teatru si Trofeul oferit în cadrul Galei Celebritatilor Româno-Spaniole, organizata de TVR International.

 

La Bucuresti, spectacolele vor avea loc în zilele de 24 mai (Teatrul Green Hours), 27 mai (Romexpo, Pavilion C6, Bookfest 2011) si 30 mai (Teatrul Green Hours). La Romexpo va avea loc, pe data de 27 mai, o conferinta cu echipa Teatrului, cu participarea dramaturgului Juan Trigos. Spectacolele vor fi prezentate în versiune originala, în spaniola, cu supra-titrare în româna (Green Hours) si traducere simultana (Romexpo).

 

Program:

 

Teatrul LUNI, prezinta:

„Contra-Subiect” de Juan Trigos

un one-man-show cu Lorenzo Mijares

traducere de Horia Barna

Versiune originala în spaniola cu supra-titrare în româna

dialog cu dramaturgul si regizorul-interpret dupa spectacole

marti, 24 mai si luni 30 mai 2011, 20:00

Green Hours, Calea Victoriei, 120, Bucuresti

Rezervari: teatru@greenhours.ro

http://www.greenhours.ro

BOOKFEST prezinta:

Hemofictiunea – o avangarda literar-artistica postmoderna

Participa: Juan Trigos (scriitor, Mexic/SUA), Lorenzo Mijares (regizor si actor, promotorul Festivalului International al Teatrului de Hemofictiune), Horia Barna (moderator, traducator).

vineri, 27 mai, 18:15, scena (traducere simultana),

pavilionul C6, Romexpo

 

———————–

 

A consemnat,

Defeses Fine Arts

Madrid

19 mai 2011

TEATRUL NOTTARA – München-Stuttgart-Frankfurt

On By nelursIn Europe, News, RomaniaLeave a comment

TEATRUL NOTTARA BUCURESTI

PREZINTA

 

În Piata Vladimir

cu

 

Emil Hossu si Luminita Gheorghiu

 

comunicat de Florin Zaheu

 

“…când crezi ca nu mai însemni nimic pe lume, ca ti se ia totul, fara sa primesti ceva în schimb,

ca marginea vietii tale e o prapastie si singura libertate pe care o mai ai – e sa te arunci în gol,

gândeste-te ca cea mai eleganta solutie ar fi totusi …sa începi, pur si simplu, o viata noua…”

Spectacolul „În Piata Vladimir” pus în scena de Teatrul Nottara din Bucuresti, în regia lui Petru Hadârca,

e genul acela de poveste care contine toate ingredientele necesare pentru a stoarce emotii din public.

Doze potrivite de lacrimi si râs, asadar, simplitate, si doi actori care stiu bine sa tina în frâu si râsul, si plânsul.

În Piata Vladimir se întâlnesc dupa 40 de ani, doi fosti colegi de scoala. Amândoi coplesiti de saracie si de nefericire,

îi apropie totusi amintirile unui anotimp mult mai generos, prima dragoste, valorile umane în care mai cred…

El e un „fost” mare actor, iar ea o fosta colega de-a lui de scoala, în adolescenta putin îndragostita de el.

 

Îsi istorisesc micile drame care le-au traversat vietile si hotarasc pe nesimtite sa-si uneasca…. nefericirile.

Se casatoresc…!?, încercând sa ia totul de la început…!?,

…consumând ultima iluzie si ultima sansa de a da sens unor destine blocate la capat de linie..!?

Traita la Moscova, Bucuresti sau oriunde în Europa, drama cuplului se dovedeste ca ar putea fi identica.

„Acolo si aici”, aceeasi criza economica, financiara, morala, de generatie, de vârsta –

…vârsta unei (alte) generatii de sacrificiu.

Regizorul si actorii reusesc sa construiasca pe scena, într-un laborator virtual, imaginea unor vieti alienate

într-o lume decadenta, vulgara si cruda, un spectacol universal valabil,

în care omul contemporan se regaseste în multe dintre întrebarile sale fara raspuns.

Discursul actorilor este impecabil si cine a vazut-o pe Luminita Gheorghiu în urma cu câtiva ani în rolul deja celebru din filmul

„Moartea domnului Lazarescu” – o va redescoperi la fel în spectacolul teatrului Nottara.

O delicatete amestecata cu un firesc cotidian, umor, tristete si adevar în fiecare gest.

Emil Hossu joaca si el aceeasi carte a adevarului si a firescului, jonglând cu patetismul si redescoperind în mijlocul tristetilor

si al neputintelor spre care l-a dus viata, placerea de a flirta si de a iubi.

Doi oameni striviti de propriile destine, transformati în fiinte aproape asexuate de viata si de societate si care se redescopera barbat si femeie.

Redescopera placerea de a darui si de a visa împreuna.

E o placere – acea placere de nereprimat cu care vizionezi, iar si iar filmul „Gara pentru doi”, cu care asculti valsul lui Sostakovici,

pe care de altfel se si înfiripa primul – dar se si destrama ultimul lor sarut.

– e o placere, asadar, sa vezi în scena doi mari actori, fara masti, aproape fara regie, într-un spectacol de teatru construit, evident, din destinele publicului.

Un spectacol compact, cu o scenografie sugestiva, bun de jucat, la nevoie, spune regizorul, si pe aripa unui avion.

 

Va asteptam,… dupa cum urmeaza:

 

München – Vineri 20 Mai, ora 19.30,

Gasteig (Blak-Box) – Rosenheimer Straße 5, 81667 München

http://www.gasteig.de

 

Intrarea: 20€

Stuttgart – Sambata 21 Mai – ora 18:00

 

Stuttgart, Turn- und Versammlungshalle Stuttgart-Ost – Schönbühlstraße 90, 70188 Stuttgart

 

http://www.forum-gerrum-stuttgart.de

Intrarea: 20€ / 15€

Frankfurt am Main – Duminica, 22 Mai, ora 19.00,

Internationales Theater, Hanauer Landstr. 7 (Zoopassage), 60314 Frankfurt am Main

http://www.gasteig.de

Intrarea: 24€ / 20€

Florin Zaheu


 

SIMFONISM SCANDINAV

On By nelursIn News, RomaniaLeave a comment

SIMFONISM SCANDINAV


DE INSPIRATIE ROMÂNEASCA

Comunicat

de Dragos PREDA

 

 

 

 

UNIUNEA COMPOZITORILOR SI MUZICOLOGILOR DIN ROMÂNIA

CLUBUL PENTRU ROMANIA

Aula Palatului Cantacuzino

Bucuresti, Calea Victoriei 141

SIMFONISM SCANDINAV

DE INSPIRATIE ROMÂNEASCA

Vineri 20 mai 2011, ora 18

 

Compozitor: Pekka Jalkanen

Program:

Nunta Soarelui

Vecernie

Concert pentru kantele si coarde

Interpreteaza: Elida Târtopan, Madalina Danila, Eva Alkula, Molnár  Tibor, Lokodi Károly, Molnár József, Zágoni Elod

Dirijor: Remus Grama

Prezinta: Marin Marian-Balasa

 

Descrierea proiectului:

 

În 1972, ca student, compozitorul Pekka Jalkanen a vizitat România rurala si… s-a îndragostit de aceasta tara. În sprijinul demersurilor sale de a cunoaste foarte bine radacinile documentare si inspirationale ale muzicilor românesti, a revenit în 1992 si alaturi de profesorul Marin Marian Balasa a efectuat campanii de culegere de folclor în nordul Moldovei. Compozitorul finlandez a continuat sa studieze intens muzicile traditionale românesti, precum si lucrarile lui George Enescu.

 

Pe parcurs, culegatorul a ajuns sa cunoasca foarte bine si creatia compozitorului, apreciind atât calitatea acesteia (de profesionalism suprem si de simfonism dens), cât si numeroasele elemente de sorginte româneasca ce se întrevad clar din muzica sa.

 

Creatia lui Pekka Jalkanen aduce un mare serviciu culturii românesti – egal traditional-folclorice, liturgic-ortodoxe si savante, fiind vorba despre o muzica ce poarta amprenta româneasca nu doar prin titluri (compozitorul finlandez are titluri original-românesti, precum „Vecernie” si „Nunta Soarelui”), ci si prin trama si discursul sau muzical (a se vedea enescianismul din concertul sau „pentru kantele si orchestra de coarde”).

 

Compozitorul Pekka Jalkanen, însotit de interpreta Eva Alkula, a sosit în România recent, la începutul lunii mai 2011. Pe data de 17 mai, în finalul „Zilelor Muzicale Târgumuresene”, a avut loc primul concert „Simfonism scandinav” cu muzicieni locali (prin colaborare cu Filarmonica din Târgu Mures).  În plus, la sediul Universitatii de Arte Teatrale din Tg. Mures, oaspetii finlandezi au avut o conferinta de presa, iar apoi, în cadrul unui workshop deschis,  Eva Alkula a prezentat si a demonstrat, în fata studentilor si profesorilor, calitatile si tehnicile interpretarii la kantele.

 

Pe data de 20 mai, ora 18, în Aula Palatului Cantacuzino (Calea Victoriei 155), va avea loc la Bucuresti cel de-al doilea concert” Simfonism scandinav de inspiratie româneasca”, prezentând publicului piesele „Nunta Soarelui” (pentru flaut si vioara), „Vecernie” (pentru kantele solo) si” Concert pentru kantele si orchestra” (în versiunea pentru kantele si cvartet de coarde).

 

Pentru acest concert, Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România a pus la dispozitie sala de repetitii si de concert. Daca doriti mai multe detalii legate de acest proiect cultural venit sa sustina si sa promoveze relatiile de prietenie dintre cele doua state accesati urmatoarea adresa:

 

http://www.finland.ro/Public/default.aspx?contentid=220740&nodeid=38122&culture=ro-RO

 

Cu prietenie si aleasa consideratie,

 

Dragos PREDA

ROTARY TRIUMPH BUCURESTI

LSRS

http://www.lsrs.ro/

IRSCA Gifted Education

http://www.supradotati.ro

http://giftededu.org

Graphis 122

http://postfiction.org/

http://graphis122.wordpress.com/