Tag: Pituk Béla

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA – Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE