Calin – Revista ARMONIA

CRONICA LITERARA: „NUNTA NEAGRA” DE GHEORGHE ANDREI NEAGU

Iulian BITOLEANU

Poetul focsanean Gheorghe Andrei Neagu a iesit la rampa în 2010 cu volumul de versuri „Nunta Neagra” (Editura Valman, conditii grafice excelente), un fel de poem lirico-dramatic, cu macrotema – iubirea, careia i se subordoneaza fericirea, nunta si extinctia. Ne distantam de eticheta balada culta, deoarece autorul nu ramâne captiv trecutului, unui timp mitic, primordial, medieval; narativul nu se expliciteaza, iar personajele nu se individualizeza, sunt mai degraba purtatoare de idei, sugestii, ori masti lirice.

Practicând cu fervoare descriptivismul magic, eul poetic imagineaza un scenariu cu un cuplu erotic, ce s-ar dori armonios, numai ca apar unele impedimente:

Ba unul dintre miri aduce a strigoi (p.5);

Ba modul existential specific miresei nu poate fi cel uman ci doar unul vegetal;

Ba protagonistul a fost eliminat, substituit printr-altul, la propunerea unui „tribunal” transcedental…

Într-un decor aproape paradisiac („Din padurea adormita/Potopind cu aburi zarea/Norii drumuri conturau/Zamislind carari de visuri” p.5) Se înfiripa motivul (eminescian) asteptarea: „O astept ca altadata/Sa se nasca din copaci…/Si cu buze, ochi de maci/Se aprinde iar padurea”, p.5, corelat cu antropomorfizarea naturii. Asemenea eroinelor romantice, cea dorita cu înfrigurarea se exceptionalizeaza prin doua trasaturi: iluminarea codrului si semnarea unei coregrafii nelumesti („Într-un vals nebun…”).

Prin adolescentism si diafanitate, emotia întâlnirii pare decupata dintr-un pastel sentimental: „O astept scaldat-n spume… /Îi vad ochii ca de smoala, /Licar de petala/Un sarut suav de bruma… /O astept în pragul tainei”, p.6.Poetul extrage ce îi convine din erotica universala, cu iz Lamartinian: limbajul indicibil al îndragostitilor, sarutul patimas, lacrimile fericirii, cararea si fuga dincolo de lumea dezlantuita: „Ea alearga-n calea verde/Strajuita de copaci,/Ciuta ce se teme”.

Tehnica poetica si experienta îi permit autorului sa nu vireze într-o directie plauzibila; dimpotriva, dialogul si metaforele feminitatii fertilizeaza discursul poetic. Propunerea – ispita „Sa fugim” este brusc respinsa „A fugi nu se cuvine” (p.7), ceea ce confera dramatism: „Arde lumea vegetala” (p.9), pe culmile comparatiei „Cerul, rosu, ca o rana”, domeniul celest accesând nefirescul, anormalul. Luciditatea mirelui se disipeaza în fata evenimentelor si sentimentelor majore, astfel ca decuplarea devine iminenta: „- Nu te pot lua, ramâi/Fii a lor, Cum ti-e ursita”, p.8, desi Nunta intrase pe fagasul favorabil: „Vin nuntasi lalaind/Întregind alaiul”, p.13. Episodul cel fast nu se deruleaza în tonuri eminesciene (Calin, file de poveste), nici cosbuciene (Nunta-n codru) ci în maniera funebra, rezumativa, antitetica. Ca în tragediile antice, exista o monada, un for al zeilor, unde se iau decizii capitale. Poetul simuleaza ludicul nuntial, îsi însala lectorul, dinamitând supozitiile inducând elemente – surpriza: „Fata plânge-ncetisor, din pricina lui cel ce nu a venit”. Timpul nu mai raspunde la comenzi epicureice, îsi acorda o marja de eroare si se tragicizeaza:” în clipele când se ucid iubiri”. Ambiguitatea atinge cote paroxistice: „Iar mirele e altul”, spre stupoarea asistentei, complacuta în desfatari bahice: „- Hai sa mai bem cinstiti meseni!/Îndeamna Ura si Pacatul”.

Rostirea poetica mixeaza prozaismul, oralitatea, („Cata”, „la pânda”, „ma-mbie”, „de prisos”), fara a glisa în desuetudine, caci în secunda urmatoare creatorul arunca navodul în ape metaforico-simbolice. Respingând situatiile confuze, Areopagul enunta verdictul: „- Sa piara!” (Mirele initial – n.n.). Un altul multiplicat îsi revendica trofeul feminitatii, pe cai agresive: „Sticleste lama de cutit/Nesabuinta iat-o vine” p.13. Fericirea filtrata prin eros sângeros („- Ati ucis… un glas/Zbor de inima pura…”), cu excluderea rivalului, dureaza cât o pânza de paianjen. În partea finala, se amalgameaza deliberat fâlfâiri eminesciene („A fost odata ca-n povesti”) cu cele labisiene („La ceas nepotrivit”, p.14, „Si-as vrea sa plâng”), bulversând înca o data orizontul de asteptare al cititorului…

Înlaturând crusta erotica, esti întâmpinat de o constelatie de simboluri decriptate în diferite coduri – neoromantic, neomodern -, purtatoare ale sigiliului artisticitatii, talmacind, teza ca Artistul (mirele 2) ar trebui sa se dezica de eul social (mirele 1), spre a se logodi cu Poezia (emotiva, lacrimogena mireasa), eveniment cu reactii diferite, la doua paliere: al nuntasilor (cititorilor obisnuiti) si al zeilor (criticilor literari), influentabili si ei, nu o data, de aparente.

Catharsisul nu s-a demonetizat!

Nunta neagra reprezinta, de buna seama, o placheta (tradusa în 5 limbi de referinta) de luat în considerare!

Iulian BITOLEANU

15 august 2011

Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca « Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet, ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.