Dragă Iulia,

Știu despre mine că iubesc un om, fără să-l fi văzut vreodată. Știu că iubesc o carte, fără s-o fi deschis vreodată. Nu mă întreba cum. Dar e și cazul cărții tale… romanul unui zbor la „Zece douăzeci”, apărut la Editura Curs, Cluj-Napoca, în 2021. De ce nu mă miră prezența versurilor bacoviene care se așază ca o tămăduire la începutul narațiunii tale, în capitolul al treilea „Să fie adio?” : „Mai spune s-aducă și ceaiul,/ Și vino și tu mai aproape –/ Citește-mi ceva de la poluri,/ Și ningă… zăpada ne-ngroape. ”? De ce e Bacovia atât de palpabil în răscrucea acestor simțiri, a acestor cuvinte? Aș vrea să răzuiesc acum din simbolismul liricii sale tema care te-a pironit în genunchii acestei cărți și să-ți las doar muzicalitatea unor frumoase amintiri.

Mă aplec acum cu tine la priveghiul unor emoții care te ostoiesc prin scriere și mă năpădesc prin lectură, luându-te astfel de mână și creându-ne „punți peste Styx”, cu imaginea unei vedenii, după o ușă ca o hierofanie, „cu Cioran, Bacovia și Schopenhauer care jucau bridge”. Aceasta mă duce cu gândul la nuvela fantastică a lui Mircea Eliade „La țigănci”, iar simbolul ușii – intrarea în lumea cealaltă, ne conturează labirintul unor trăiri vădite și limpezi la autoarea Iulia Haș, ce vede în lemnul inert „venele copacilor prin care, în alte vremuri, curgea seva dătătoare de viață.” Capitolul „Trăiește clipa” aduce oximoronic în prim-plan clipa ce nu mai poate fi trăită și pregătirea celor lumești ale creștinilor pentru trecerea sufletului plecat prin Poarta eternelor chemări.

Capitolul „Și-au rămas doar trei” prevestește Nașterea Mântuitorului, a speranței și a împăcării pentru cei rămași încă pe pământ. Aici îmbrățișarea este singura care ne unește cu Dumnezeu, iar bradul împodobit, despre care se zice că este „puntea de legătură între noi și divinitate”, ne mângâie cu cetina-i verde, atunci când totul pare înghețat în lume și în suflet.

Narațiunea romanului este una subiectivă și neliniară, scopul acesteia fiind de a înfățișa starea emoțională sau conștiința naratoarei, prin intercalarea unor flashback-uri în capitole din perioade diferite, pentru a strânge fragmente de amintiri într-un singur tablou. La fel ca în romanul lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, perspectiva subiectivă a romanului „Zece douăzeci”, realizată prin narațiune homodiegetică, este asigurată de faptul că protagonista devine narator și, folosindu-se de introspecție, își analizează cu luciditate gândurile și sentimentele. Întregul roman se transformă astfel într-un monolog interior, pe parcursul acestuia protagonista confesându-se și descriindu-și stările sufletești și trăirile legate de pierderea fratelui său. O astfel de digresiune este atinsă în capitolul „Nocturne”, în care personajele – frate și soră – își petrec fărâmele de caldă prietenie, într-un timp care nu prevestea nimic din ce avea să se întâmple.

Un alt capitol care a mai scăzut intensitatea emoțiilor de frică, îndurerare, singurătate… este cel care mi s-a pliat cel mai confortabil pe lectura unei dimineți: „Îndrăgostit”, deschizând în cei doi protagoniști întrebări și răspunsuri, căutări și destinații ale celui mai frumos simțământ dat nouă să-l trăim aici, dar și dincolo, probabil. O ceașcă de cafea este un bun aliat acestei teme de dezbatere dintre cei doi frați, care, deja la o vârstă matură, încă mai caută adevărurile lumii legate de sufletul pereche. În „Chitara” regăsesc, fără uimire, mottoul vieții mele: „Înainte să pot merge mai departe, este necesar ca mai întâi să mor”. Și încă o dată mă conving de faptul că această carte curge, precum un izvor de munte, cu mult debit, prin și în sufletul naratoarei spre cel al cititorilor săi, confundându-se într-o singură apă curgătoare.

Dezrădăcinarea, una dintre temele romanului, regăsită în capitolul „Am fugit”, o situează pe naratoarea-personaj într-o țară europeană extraordinară, sub nivelul mării, poate chiar mai mult la figurat decât la propriu, despre care afirmă că „dacă ai pune un aparat de fotografiat pe capota mașinii care să facă fotografii la fiecare minut, nu cred că ai avea vreo poză plictisitoare”. Studiile autoarei urmate la Facultatea de Geografie și cele din domeniul Literelor își pun amprenta pe scriitură și pe întreaga sa personalitate reliefată cu atâta migală în romanul autobiografic „Zece douăzeci”.

O carte are scopul de a se întrupa și de a trece dincolo de pagini, de a-și îmbrățișa cititorii și de a-i face să se identifice cu fiecare tresărire de viață. Iulia Haș este autoarea cu această menire, iar romanul său de debut promite o prozatoare de succes de care avea atâta nevoie literatura română.

Prof. cercet. Tatiana Scurtu