Boris Marian Mehr: TOTUL

Totul alunecă și se descoase.

Omnia fluunt, omnia mutantur,

Te doare spatele, nu ai nici oase.

Te așteaptă grele-ncercări și  transplanturi.

Prietenașii  umblă prin lume,

Ori te salută, ori nu te caută,

Suntem în era prielnică humei,

Ce valorează o dulce laudă?

Aș vrea să fiu stejar ori țestoasă,

Să fiu neutru la orice schimbare,

Ce pensioară și care casă?

Vreau să mai zburd copil pe afară.

BMM

 

Ce pune  Charles Baudelaire?

Acel dandy, acel poet minunat. S-a născut la Paris în 1821, pe 9 aprilie. Om al primăverii. Nu a fost așa. Les Fleurs du Mal   este srisă de un suferind. Apoi Paradisul artificial, apoi Spleen de Paris, etc. Talentul se epuizase. Era terminat. A făcut critică muzicală, artistică, i-a enervat pe toți. Era un negativist, dar deștept foc. Zeul său a fost Allan Poe, alt nebun. Nebunii fac arta, anarhia naște literatură. A murit supărat pe el și pe toată lumea, la numai 46 de ani. Dar ce geniu. Gustave Courbet l-a prezentat în tabloul celebru „Atelierul pictorului”-1855, tablou refuzat de idioții critici. Familia lui Baudelaire nu a avut o istorie blândă, mama, tatăl, probleme cu regaliștii, republicanii, apoi tatăl moare, copilul are un tată vitreg, generalul Jacques Aupick. Poetul nu-l va iubi niciodată. Militarul nu are nimic cu arta. E nul. Dar tatăl îl trimite în excursii în India, în țări exotice. Nu era un tată rău. Charles își găsește iubirea vieții – o mulatră frumoasă  Jeanne Duval. Poetul cheltuiește nebunește banii părinților care încep să-l urmărească. Franța cunoaște doi persecutați – Flaubert și Baudelaire. Persecuția nu vine din partea rudelor, ci chiar regimului micului Napoleon III.

El, cel prelins exact la Linz,

De Domnul Păsculete  prins,

Goni dureri ce s-au extins,

Cu sexapeal și nici un ins.

Ca dincolo vulcanu-i stins,

Din chin și lacrimi aur lins,

Uimit de-un gând abia pretins,

Sunt un copil, sunt doar un vis.

BMM

 

Banalitatea răului

Cine a reținut caracterizarea  făcută de Hanna Arendt călăului-executant Eichmann, va înțelege mai bine  cartea lui Bernhard Schlink, ”Cititorul”, apărută la Polirom, foarte recent, în 2009. Autorul  s-a născut în 1944, a studiat la Berlin și la Heidelberg, din 1992 fiind profesor universitar la Bonn și la  Berlin. A scris câteva romane, dar „Der Vorleser” i-a adus faima, romanul fiind ecranizat (filmul a fost distins cu Globul de Aur). Pe numai 200 de pagini se desfășoară o tragedie, aparent, personală., a adolescentului și apoi maturlui Michael Berg, îndrăgostit  de o fostă gardiancă la Auschwitz și într-un lagăr din apropierea Cracoviei. Pare simplu, dar este un proces de conștiință care se petrece nu numai cu personajul principal, care este și purtătorul de cuvânt la autorului, dar și cu Hanna Schmitz. Această simplă muncitoare este recrutată de  SS și devine, fără nici o motivație, în afara interesului de a juca un rol în ceea ce „se făcea ” sub regimul nazist. Iar ceea se făcea era chiar Holocaust. Desigur, nu poți cere unui om cu o pregătire oarecare să devină un adversar al regimului, dar Hanna Scmitz îțoi depășeșete cu mult atribuțiile reduse pe care le avea. Paricipând la selecțiile pentru gazarea femeilor ea nu are nici o tresărire  de conștiință, totul i se pare firesc. Nu-și pune întrebări. Până aici totul pare simplu, să spunem, deși nimic nu poate fi simplu și normal într-o Europă cuprinsă de flăcări. Dar, spre sfărțitul războilui, când armata germană se retrage, Hanna rănâne să supravegheze, împreună cu alte colege, lagărul de lăngă Cracovia. Deținutele se adăpostesc într-o biserică, o bombă incendiază clădirea, ușa biserici este închisă, femeile dinăuntru  vor să iasă, Hanna nu dă voie să fie deschisă ușa. Două sute de femei mor, arse de vii. Aici nu mai este vorba de un act de subordonare, este alegerea Hannei – a fi călău până la capăt sau a redeveni, cel puțin pentru o clipă, om..Adică a fi ori a nu fi om. Nu a fost om. Iubirea ei pentru Michael Berg, care se înfiripă și devine o puternică atracție carnală nu o scutește de amintirile păstrate din război. Este arestată în campania de demascare și pedepsire a  executanților naziști, nici vorbă să se predea singură. Ea încearcă fără succes să se ascundă. La proces se comportă cu „ mândria ” împlinirii datoriei. Care datorie, față de cine? Perversiunea nu merge, totuși, până la capăt. După 18 ani de detenție, înainte de a fi eliberată, Hanna se sinucide, spânzurându-se, după ce ani de zile, citise sau frunzărise literatura despre Holocaust. Aici nu este vorba despre verosimilitatea narațiunii, nici despre tema devenită „teză”. Talentul scriitorului constă în faptul că el nu este tezist. El doar ne ajută să înțelegem  că , în anumite condiții, există destui oameni care se pot dezumaniza. Este încă un MEMENTO pentru generația actuală și pentru generațiile viitoare.

Boris Marian

 

ABSOLUT ABSURD  ȘI ALTE CELE- BORIS MARIAN MEHR

Autoprezentare

Poezia însăși este ceva absurd. Oamenii normali nu scriu și nu citesc poezie. În familia mea nimeni nu este și nu a fost poet. Eu scriu de  decenii, în fiecare zi, indiferent de succese sau insuccese. Am scos începând din 1986 peste două zeci de volume-a volumașe, poezie și eseuri. M-au lăudat sau m-au apreciat cumva, Gh. Grigurcu, prin 1990, Alex Ștefănescu, 1990-1995, Horia Gârbea, ș.a. Sunt în dicționarele Academiei, ale lui Boris Crăciun, Aurel Sasu, etc. În istoriile lui D. Micu, H. Zalis. Manolescu mă ignoră, dar nu mă supăr. Eu îl apreciez, un fel de Maiorescu  complexat. Scriu mult și pe Internet. Carnetul de membru USR l-am primit personal din mâna lui Laurențiu Ulici., în 1994. Am fost bun prieten cu un om minunat, Florin Mugur. Geo Dumitrescu mi-a deschis ochii cum se scrie poezie „tensionată”. Nina Cassian și Maria Banuș m-au lăudat nițel. În 2017 am intrat în două antologii. Una de aforiști, alta de poeți cunoscuți. În 2013 am publicat la editura TIPOMOLDOVA un volum masiv de 650 de pagini, OPERA OMNIA.  Nu mă opresc, sper să mor scriind. Nu sunt grafoman, ci grafofil. Iubesc orice artă. Muzica, în special. Muzica te poate însoți și dincolo de Styx. Nu sunt vesel, deși uneori scriu mai ușor, dar mă salvează tenacitatea pe care nu mi-o impun. Am moștenit-o de la antecesori, de 2000 de ani.

 

Decembrie 2017

 

Poemele nu se vând, nu se prostituează.

Solemni  părem, dar ce râdem în noi, ce râdem,

În vise întuneric nu există.

Crape capra, cobra, sobra,

Clipele nu obosesc niciodată?

Suntem sacii de box ai propriului eu,

Se spune că proștii au vise deștepte

Și invers, unele se realizează

Sub formă de bile mari pe trotuar.

Adică faci trotuarul, golanii nu merg  cu bicicleta,

Doamnă frumoasă ca o toamnă,

Iubesc absurdul pentru că este simplu,

Am început să merg numai prin grădini,

Multe avantaje, nici un pisălog,

Un pictor uitat pe undeva,

Doi se pupă de zor,

Sanseverina e peste tot,

Bunica din Toronto zâmbește,

Ea nu va muri, știe și ea,

Ziua judecății nu a venit,

Dar am voie să judec,

Nu știi ce-ți iese în cale,

O boală, o coală, un accident strident,

Nici moartea nu este ceva sigur,

O , piatră de mormânt, unde ți-e gloria?

Trăiește, nu șovăi, există înțelepți și la casa de nebuni. .

Nici faptele și nici gândurile altora nu ți se potrivesc.

Nu există bucurie fără suferință, dar există suferință și atât.

Totul trece numai tu rămâi același, deși crezi că te schimbi.

Oricine se consideră nevinovat, dar nu este.

Când cauți adevărul, leagă-te la ochi.

În libertate nu există autoritate.

Nici un cuvânt nu dă lapte și pâine.

Când te rupi de realitate, trăiești un vis absolut,

dar cine știe cum se termină?

Adevărul absolut e mut și surd, degeaba strigi.

Ce cale trebuie să alegem? Calea care duce undeva.

Nu fi virtuos, te costă, dar și păcatul te costă.

Învățătura nu face lumea mai bună, nici mai rea.

Puterea este mereu împotriva omeniei.

 

Când nu se mai înțelege nimic , vine un înțelept și spune ceva absurd.

Cine spune că noi am ieșit din Evul Mediu? Unii nu au ieșit nici din Era primitivă.

Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează?

Matematica este singurul domeniu care nu cunoaște ura.

Sinceritatea absolută poate duce la crimă.

Consideră orice mișcare ca pe un exercițiu fizic.

Fericirea în exces poate ucide,

Ființa mea ignoră, desfide,

Râd saltimbancii pe funii și cad,

Lumea respiră intens, sacadat.

Caut rețetele nemuririi,

Ele-s ascunse sub trandafirii

Din Grădina paradisiacă,35

Vino, iubito, vezi, moartea pleacă.

Din aripi se fac garduri, din garduri – iară aripi,

Ne sprijinim de farduri, prieteni fiind cu Harry.

În baniță pui stele, din stele verzi faci versuri,

Ce poți să faci cu ele? Pruncul se naște-n dresuri.

Nu lopăta cu linguri, dă furculițe celor

Ce mâncă oameni singuri, pirați, bătrânii sailors.

Țoiul e bun la Belu, când sapă unii groapa,

Cine-i Isaac sau mielul? Ne-aleargă focul, apa.

Ceaunul este unul, tigaia, puia-gaia,

Dă-mi luna jos cu tunul și anul cu potaia.

Regii m-au lăsat plecând,  dar eu, dar noi?

Toată noaptea am dărâmat imperii.

Mânjit de glorie nu sunt și nu voi fi,

E glodul mult prea gros,

Aveam un prieten globeu, prietenul meu,

E plină Biblia de prieteni,  dar și de amante voinice,

De va fi să mor,  puneți alături un globeu,

Capul râde, picioarele  protestează,

Robespierre a greșit, picioarele trebuiau ghilotinate, era mai elegant,

Ne schimbăm, suntem aceiați, iar ne schimbăm, tot aia,

Picioarele sunt de vină, Dumnezeu nu are picioare,

De aceea este veșnic,  cum de n-ați observat,

Cine ar fi-ndrăznit să-l tragă pe Dumnezeu de picioare?

Deschizi radioul, afli , Nietzsche, vecinul, e mort.

Dincolo de viața aiasta, eram tot eu, visând că legănam

Zece copii nefăcuți din prima noapte de dragoste.

 

La început am discutat cu Cehov,

i-a împrumutat niște idei, inteligent tipul,

apoi am trecut la treabă,

despre ce vorbim? Despre iubire, desigur.

Despre elefanți  bufanți, dacă vrei,

Despre tine, cititorule, suveranul meu,

Despre păunii ce suntem, știm să ne dăm maeștri,

Prin sticlă îmi vorbește un tip cu nas borcănat,

Specialist în sexologie, narcotice, alte chestii,

Nu-l mai ascult, zăresc în noapte cum de stâlpi

Se tot lipesc fecioare albe, mate, iar stâlpii cresc,

Spre cer, mai sus, extaz , hormoni și lungi suspine,

Nici aerul nu mai păstrează  echilibrul, văd doar catarge

În ocean, el își iubește înecații, arterele-s imense,

Suav și monstruos este tărâmul dragostei eterne,

Am obosit, suntem acum doar scoici,

Iar ceasul bate, bate, tu, iubito, dormi?

Oraș, beton și fier, gunoaie  de tot felul,

Dorm boschetarii pe saltele rupte,

Cu voi eu aș pleca precum Columb

Spre alte continente, mulțimile se neagă doar pe sine,

Iar fericirea este chiar supa săracilor,

O fugă, evadare din neant, spre Pomul Vieții,

Vino, hai, iubito.

Prima parte a vieții lui  Tsusho e importantă,

Un fel de  samurai oltean, la treișpe ani citea,

Apoi vorbea, era la începuturi, romanul său nu era gata,

Apoi ce zgomot mare se făcu, chiar marele său critic,  Fotabatei

Zdrobit de admirație părea hipnotizat.

Mă minunez, mă jur pe soare, pe pisoare,

Cum de mai viețuiesc, când nu dorm nopți și zile grele,

Bombe și șrapnele, n-aveam nimic de spus,

Iar stâlpii, tot aceiași stâlpi își luau poziții preferate,

Mimau o fascinantă rătăcire.

Visasem c-am murit, nu-i prima oară,

Nici nu-i original, murisem și mă plimbam printre cei vii,

Vedeam diverse personaje, mă știau, nu mă uitau,

Aceleași lungi povești, mai știi, cât ne iubeam,

Cum adormeam, copii făceam, apoi plecam, apoi veneam,

Ce bine.

Am venit să scriu scrisoare,

Că iubesc o fată mare,

Mishpaha să încropesc,

c-așa-i neamul omenesc.

Binian eu ridicam

Cu trei-patru mii de bani,

Cine moare pe vapor

Lasă-n urmă trei surori.

Vine altă primăvară

Înainte de școlară,

Tunrile șterg vieți,

Bere Tuborg să mai beți,

Lupul este chiar în tine,

șterge lacrima jivinei,

lanțurile sunt de fier,

scărișoara urcă-n cer,

cântă și vestalele,

taurul și foalele,

datorie, datorii,

râde curca-n două mii,

ce furtună îmi dă bice?

Omul ce gândește zice.

„ Exasperat de propria persoană,

Peronul se umpluse de piroane,

Înșiruirile de crime conteneau,

De când tu mă iubești, eu nu mai beau,

Un cărucior, cadavru plat,

Se poticni,  deși nu-i prag,

Volumul Syrinx se vindea, succes,

Că nici insectele din ouă nu mai ies,

O, yes, spuse polcemanul din colț,

Pistolul strănută un glonț”.

Ai dreptate, iubito,

Să-mi tai capul precum lui Ioan,

Vorbesc prea mult,

Ai dreptate să-mi tai pletele,

Sunt prea  temerar,

Ai dreptate  să-mi dai mărul,

Sunt prea pudic,

Ai dreptate întotdeauna,

Altfel dreptatea ar deveni strâmbă ca o nuia,

Ar putea să semene a iubire și tu, nu dorești asta,

Eu credeam că a iubi și a ierta este totuna,

Chiar și călăul din Lyon aștepta o iubire,

Eu nu sunt ce par, tu nu ești ce pari,

Nu pot uita  cuvintele Euridicei  către Orfeu,

„Nu-ntoarce capul, dragul meu”.

Cred că Satana colindă  ungherele teatrelor,

iar luminile reflectoarelor îl sperie,

febra, dorul de absolut îl sperie,

dragostea îl sperie, minciuna îi face bine,

el coboară mereu scările, nevăzut, neauzit,

lovește actori, spectatori deopotrivă,

mai vine și muzica, se îmbată.

Cine strigă? Sufletele.

Uimirea ajunge la culme.

Nu aruncați biletele.

Amurgul se lasă peste imperiul   prostiei,

Dar nu definitiv,  deșertăciune , spune savantul Ciune,

Fallmerayer era șef de aer, se iubi cu o contesă

Care azi îl contestă,  când Veneția se mută la Lucreția

E bine, apele se retrag,  schau, ein Cal, nicht Pferde,

Că Rilke se pierde,  generalul citește Musil,

Musil nu-l citește,  Golemul sparge și trenul,

Lăsați buloanele să zboare, nu fi bulon, bolognezule,

Inorogul trage frogul, o, Mountolive, ce-mi plac olivele,

Elevele,  și alte dive. It”s so hard to forget pain,

Ca și iubirea  neîmpărtășită, dar  risipită ca stelele.

Ca și castelul uitat al lui Don Juan, idolul nostru.

Sigur, iubita îmi spune –

Eşti un nimeni,

Sunt un nimeni,

Dar de unde vine vocea iubitei?

Iubita este în vinele mele albastre,

Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,

Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,

De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,

Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,

Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul

În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,

Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,

Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta

Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi

N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns

La-ntrebarea pusă de Domnul.

 

Eram păgân, aveam un munte,

Urcam la el din piatră-n piatră

Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,

Străfulgera privirea cruntă.

Mă iartă, îi spuneam, că minte

Iubirea mea, că trufaş sunt,

Că mă răzbun, am suflet crunt,

Deşi am arme din cuvinte.

Alb mă privea idolul, vântul

Venea să-mi mângâie obrazul,

Ca o fecioară fără nazuri,

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

De multe ori caut alinare,

Iar oamenii par munţi de piatră,

Ei niciodată nu te iartă,

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

Că El este mereu cu mine,

Cum să-l numesc? În Carte scrie

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

Ajunge să mai uiţi de tine.

Iar muntele rămâne-n urmă,

Cu tot ce am iubit zadarnic,

Strălucitor, prezent şi harnic,

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

Imi este inima o aripă frântă,

În frunte port o rană adâncă,

Sapă suflarea în aerul dur,

Trăiesc cu durerea în plin huzur,

În sfera de sticlă e sufletul-jar,

Doar întunericul n-are hotar,

Pe roata norocului sunt schingiuit,

De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?

Sau nu mai aştepţi.

Intreb Timpul, pentru ce trăim?

Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,

Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,

Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,

Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel

Că vom fi pradă

Viermelui mişel?

Nu mi-e teamă, iubitule,

Cu tine voi fi,

Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.

Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?

Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut

Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi

V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,

In certuri mărunte şi de prisos

M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,

Iară voi, în altă viaţă venind

Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

De mult n-a mai scris un vers profesorul,

Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,

Acel victorios om al speranţei,

Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,

Un vers, o secundă, un om, o balenă,

Aţi auzit de Homer, de Elena,

De Paris, de Viena, de Bolintinu?

Profesorul uită mereu buletinul,

Numai bulina n-o uită, cutremur

Va fi, ni se spune, ce vremuri,ce vremuri,

Nu poţi fii sigur cu biblioteca,

De se răstoarnă, de mai respiră

Ca o balenă ori precum firul

Alb, de nisip care demult

A fost un mag în domeniul ocult.

Inainte de a muri sau de a pleca definitiv

De la catedră, sufletul se îmbrăţişează

cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul

lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,

te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,

în numele ei te rog, ia-mi un bilet.

Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt

Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,

Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,

Nu le-am numărat, murmură el,

Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,

i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale

şi atunci am observat că mâneca şi haina

erau ale lui, restul, o simplă confuzie,

profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist

şi nu putea să mai urce.

Aşteaptă, dacă este nevoie,

Încrede-n timp,

Nu te-a purtat el oare,

Peste tot, până astăzi?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că-n suferinţă

Bufniţele se ascund.

In deşert se reculeg

Cei asupriţi de propriile gânduri,

Dar ceilalţi unde se vor duce?

Întreabă profesorul,

Dar el ştie că nici un deşert

Nu poate adăposti suferinţa.

Există uşi tainice prin care

Mai degrabă ajungi la capăt,

Dar cine, oare, şi-l doreşte?

Întreabă profesorul,

Trei întrebări,

Trei ochi în noapte.

 

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,

Ne ceartă cearta, fierea –n fier,

Iubirea n-are capăt , dar

Nici capătul nu-i în zadar,

Lumina Ta e ochiul meu,

Lumina mea e Dumnezeu,

Respir prin ochii Tăi, mă mir

Că astăzi nu eşti trandafir

Ori un trifoi în câmpul cu

Deşeuri şi-antilope Gnu.

Din om rezultă iar un om,

Din vinul alb nu faci nici rom,

Filosofează sub copac

Un boschetar plăpând şi drag.

 

Prietenul mi-e neprieten azi,

Cândva citeam ascuns sub brazi

Poeme de acel Poet

Bucovinean şi daco-get.

Citesc versurile profesorului

In întuneric,

Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică

Sau ca ţigările unor puşti sub scară,

Ca părul ielelor electrizat de ramuri,

Ca nucleele sub microscop,

Ca urechile doamnelor la teatru,

Ca submarinele ieşite din adâncuri,

Aprind lumina

Şi totul se risipeşte,

In faţa mea stă mut profesorul.

„Numai copacilor morţi le place focul”,

Spunea profesorul privind îngrijorat

Cerul, cineva se uită la fel şi deschise

O umbrelă înflorată, „Un gând mărunt

Poate fi grădinar pentru întreaga lume,

Cine ar putea reteza norii?”, profesorul

Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,

Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea

Din chinga circulară, sângele ei de pui

De balaur năvălind printre dinţii puternici

Ai profesorului, un fulger lovi, conform

Celor spuse , un vârf de copac uscat

Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi

De aramă.

De-ai fi rece sau fierbinte,

Dragostea nu pizmuieşte,

De te cheamă şi Arvinte,

Nu te crede mare peşte,

Dragostea nici nu se laudă,

Nu se-aprinde la mânie,

Dragostea îşi este cauză

Şi efect. De azi pe mâine.

Ea te crede, nu te minte,

E speranţa fără temeri,

Dragostea n-are morminte,

Fraze goale şi solemne.

Poţi alege, eşti acela

Ce gândeşte în tăcere,

Stai departe de arena

Înfruntării efemere.

Istoria este, uneori, ca o barcă

Legănată pe ape negre, sângerii,

Cineva ucide, ce găseşte, încarcă

Obiecte de cult. Ochelari, jucării,

Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,

Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,

Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.

Ziua de azi este doar un popas?

Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?

Laviathanul pare un blând caşalot,

Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.

Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.

In Cracovia, o fată îmi vorbea

De Monrovia, de crime, ştia,

Se ruga să n-o mângâi, era

Fata din Polonia.

Am visat lagăre,

Joagăre pentru oameni,

Camere pentru oameni,

Era coşmarul din Polonia.

Un şobolan a trecut

Prin trecut, enorm, mustăcios,

Urla, muşca, murea,

Fiinţă de jos.

Visez ochii nebuni,

Polonia, coşmaruri, minuni.

O încordare permanentă, fulgerată

De jerbele memoriei,

O sete de linişte şi armonie,

Profesorul şi-amintea de orăşelul

Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,

Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,

Căruţe lăsând printre roţi bălegarul

Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete

Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate

De-un duh nevăzut, feroviarul picotind

Cu ţigara în hură,

Bunica, sfeşnice veşnic plângând,

 

Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,

Mereu, dar altceva el ne vorbea.

Azi, iarna vrajbei noastre,

Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,

Un timp în care mielul fură,

Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,

Victoriile-s istorie se-ngroapă

Şi visele devin coşmar,

Azi, iarna vrajbei noastre

Nu e iarnă,

Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,

Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează

Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,

Iubirea, la concursuri, se câştigă,

Poetul trece-ntins pe o cotigă.

Ziua-i masivă, albă şi rece,

Ca un colegiu pentru colege,

Numai iubita, doar ea se zăreşte

Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.

Trece cu trenul omul cu trenciul

Luat pe-o hârtie de treisprezece,

Numai iubita în nouri se scaldă,

Ziua-i masivă, rece şi albă,

Numai iubita, subţire şi naltă

Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

Poţi să cuprinzi un om

Într-un vers?

Ca într-un pom,

Un univers.

Lupul tace, oaia tace,

Totul se petrece-n pace.

Zbor cu ochii,

În aer – fâlfâit de aripi,

Rochii.

Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,

Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.

O nevăzută mână scrie

Pe un perete nevăzut,

In ochii noştri, printre pleoape

Pătrunde infinitul mut,

Eu vi-l citesc, este mai negru

De cum e spaţiul dintre sori,

Şi totuşi litere şi versuri

Pot descifra în ochii orbi,

Nu poate frumuseţea să dispară,

Nici dragostea pe care eu ţi-o port,

Eu cred în infinitul sacru,

Nu cred că Dumnezeu e mort.

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.

Risipitor cu darul ce-l primeşti,

Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,

Natura e vicleană, tu-naiv,

Şi joci cu moartea popa-prostul.

Iar dacă vrei să fii zgârcit,

Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,

Ba mai sărac te simţi, nefericit,

Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.

Incerci să-nchei cu viaţa un contract,

Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,

Vântul o poartă, poate-un drac

O va semna-ntr-o veselie.

Chipul tău uitat va fi,

Poate-un vers se va citi.

Când voi zări portretul tău,

Cine să creadă că ai fost altfel?

Atâtea ierni trecură, aspre ierni,

Iar gerul lasă urme , nu le speli.

Intrebi zadarnic, unde se ascund

Trecute frumuseţi şi bucurii,

Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,

Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,

Iar când privesc copiii tăi,

Imi amintesc de propria-mi tinereţe,

Eu înţeleg că anii nu sunt răi,

E veşnică pe lume frumuseţea.

Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,

Nici frumuseţea nu este povară,

Plânge un suflet chinuit în vin,

Iar trandafirul amitirii ară.

Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,

Cedând din ani, din viaţă, din putere,

Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,

Tu îţi devii duşman din propria vrere.

Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,

Nu aştepta nici anotimpurile, vara,

Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,

Voinţa ta e singura comoară.

Deci aşteptăm recolta, preţuim

Oricât de negri, anii care vin.

Temător eram eu cu tine,

Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,

Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,

Între noi – mii de mile de frig.

Dar nici ura, iubirea, nici moartea

N-au puterea să şteargă ce-a fost,

Eu ştiam, aşa era soarta,

Fără tine nici eu n-aş fi fost.

Pe sub luna veche , pe sub luna nouă,

Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,

Flori prea flămânzite, mimoze-femei,

Mimează, plăpânde, suflete de lei,

Doboară copacii, unii viermănoşi,

Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,

Europa poartă patru mâini pe umeri,

Unele cu sânge, altele de îngeri,

Are guler alb el, dirijorul care

S-a spălat mai bine, bagheta subţire,

Din os de copilă, mândră Europă,

Rune fără sens, vine Papa, iartă,

Îl cheamă Clemens, ne benedictează,

Este mai pios, Huss şi Luther latră,

Astru-i luminos.

Trecând pe lângă un zid,

O pasăre i-a căzut la picioare,

Profesorul nu a rostit

Cuvinte ce pot să omoare,

Paralel cu zidul s-au dus

Paşii lui de om cumsecade,

Părea un Ulise sedus

De propiile lui Ulisiade,

Părea un Matusalem

Inaintând prin moarte şi vremi.

A venit pentru mine ceasul cel bun,

Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,

m-aşteptați, n-am să vin decât foarte târziu,

v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,

poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,

mă consum în ridicul, zadarnic tumult,

mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind

un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

De câte ori mi-am renegat ființa,

mi-am revăzut copilăria-n vis,

executat de propriile cuvinte,

sufletul meu zbura în Paradis

Ti-am respectat întotdeauna existența,

Doamne de ce-ai tăcut mereu?

Păcatele mi le priveşti cu-ngăduință,

Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu

Iar versul Tu mi-l pui să spună

Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,

În timp ce buha nopții îmi şopteşte

„Joci pân-la capăt ori nu mai juca”.

S-au golit nopțile toate,

Cufere cu galbeni , sparte,

Se mai văd urmele dinților în pernă,

Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni

Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,

Se-nvârt palele, orele, zorii,

Unde ne sunt îndurătorii?

Spuneai să fim buni, dar ce bem

Inainte de moarte, Madeleine?

De privesc în sus, nu se vede

Nici un duh, cine poate, mai crede,

Cine nu, se întoarce cu fața

La perete, în geamăt. Şi-ngheață.

Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,

In aer grifonii fac tumbe, se strâmbă,

 

Iar timpul petrece la alte petreceri

 

Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.

 

Prietenii-s umbrele altor prieteni,

 

Iubitele multe trîiesc doar din rente,

 

Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,

 

In mers te lovesc beţivanii demenţii.

 

Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,

 

Viaţa şi moartea în videoclipuri.

 

Azi m-am gândi la moarte,

 

A murit domn” peofesor,

 

Am muşcat dintr-un măr galben,

 

m-am gândit de uşor este să mori.

 

Dar mai uşor este să fii laş,

 

Iar dacă poţi, să te ascunzi

 

Să nu întrebi cine eşti,

 

Să nu întrebi, să răspunzi.

 

M-am gândit că nu există scăpare

 

Pentru cei care ştiu

 

Că fiecare zi însemnă

 

Un mult prea frumos mai târziu.

 

Mai pluteşte duhul rău prin casă,

 

Parcă e adusde un v-t rău,

 

Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?

 

Nu a fost, avea suflet de zmeu.

 

Dublă-nchipuire, înşelare

 

Pentru simţuri, vechiul androgin.

 

Ce trăieşte poate-n fiecare,

 

Duhul ei se-ascunde în cămin,

 

De acolo urlăân miez de noapte,

 

Se-mpreună cu iadul, nu mai are

 

Chip, nici nu mai e-arătare.

 

Astflel, că repet versuri furate-

 

„Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată”.

 

Spre tot ce este îndoielnic,

 

Sufletul meu, o pasăre rănită,

 

Se-ndreaptă în bătaia puştii

 

Gata să tragă, sub privirea aţintită

 

Sau spre capacana pe care făptaşul

 

De mult a părăsit-o-n crânguri,

 

Merg ca un orb şi ocolesc oraşul

 

In care toţi mărşăluiesc cu stângul.

 

E cam târziu să schimb eu locul

 

Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde

 

Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul

 

Legendei Meselor nicicând Rotunde.

 

Incerc să mă interpretez pe mine,

 

După lectura Comediei Divine,

 

Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

 

Uneori se amestecă şi Dumnezeu,

 

Dar specatcolul este mereu întrerupt

 

De exclamaţiile unui surd,

 

Poate că surzenia lui

 

Este darul Demiurgului.

 

Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,

 

Să uit de retorică, ofer o mie

 

De biete cuvinte, pentru un rând

 

Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.

 

Din cornul de cerb sună speranţa,

 

Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa

 

Se-nclină spre nebunia cea rece,

 

Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.

 

Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,

 

Peste drum atârnă o eşarfă neagră,

 

Luminile ard priveghind luna

 

Sau sufletul unui vecin ce coboară,

 

Şarpele dormitează în junglă,

 

Aici umblă şoarecii, şorecarii,

 

Fumul rău de ţigară îmi umple gura,

 

Eşarfa de peste drum mă absoarbe,

 

De când nu mai sunt tânăr, Doamne,

 

De o noapte sau poate de o mie de ani?

 

Inţelepciunea nu se apropie, doarme,

 

N-o treziţi, închideţi bătrânul pian

 

Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,

 

Nu te gândi la poetaştrii din Paris,

 

Îi spunem noi, probabil, mai frumos,

 

Cloşca de are pui, roi luminos,

 

De câte ori priveam şi număram,

 

O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,

 

O sută douăzeci de sărutări,

 

Până când zorii se trezeau în zări,

 

Iar Taurul tot nemişcat era,

 

Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?

 

Trecând pe lângă un zid,

 

O pasăre i-a căzut la picioare,

 

Profesorul nu a rostit

 

Cuvinte ce pot să omoare,

 

Paralel cu zidul s-au dus

 

Paşii lui de om cumsecade,

 

Părea un Ulise sedus

 

De propiile lui Ulisiade,

 

Părea un Matusalem

 

Inaintând prin moarte şi vremi.

 

De ce păstrați sub soare-un aer sumbru?

 

Oamenii vă vizitează fără teamă,

 

Căci niciodată străbunul n-o să geamă,

 

Iar eu aud un glas, mai multe, mii,

 

Voi, cimitire, niciodată nu voi fi

 

Ascuns sub piatra grea de titluri mari,

 

Eu voi alege cerul –cenuşar,

 

Voi căuta în aştri albi-arzând

 

Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.

 

Curcubeu este tot ce privim fericiţi,

 

Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi

 

Suntem morţii, dar nu renunţăm,

 

Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi

 

Puterea de a nu fi nicicând disperat,

 

Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat

 

Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,

 

Din noi, curcubeule, culorile iei.

 

Alter Ulise,solemn veneam din capul scărilor,

 

INTROIBO AD ALTARE DEI,

 

Istoria este-nceputul, ei?

 

Papa Petre papă lapte,

 

Iar răsplata după fapte.

 

Omul avea obrajii rumeni,

 

Ați văzut ghepard cu obrajii rumeni?

 

Oh, Mistress mine, where are you roaming?

 

Nici un răspuns. Toți am murit, dar nu știm.

 

Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,

 

Doar în regatul hotentot, unde un enot

 

A preluat puterea  prin lovituri de cot.

 

O, Cote d”Ivoire, unde mă simt

 

Ca într-o ceașcă de argint.

 

Unii-mi sunt frați, alții nefârtați,

 

folosesc adesea morfina poeziei,

 

cum altfel aș putea trăi?

 

Trăim un prolog toată viața,

 

urmarea o vor scrie alții.

 

I-am detestat prea mult pe cei făloși,

 

să fie sănătoși. Dar pe nimeni nu am invidiat,

 

invidia umilește, chiar poate ucide.

 

Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte.

 

M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor , negrilor.

 

Mi-a plăcut curajul corsarilor.

 

Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.

 

O fi strămoșul meu, mai știi?

 

cu timpul devenim bebeluși

 

ne doare ba una , ba alta

 

Alienare (versuri)

 

Posted on 17 martie 2015 by Melidonium

 

Sigur, iubita îmi spune –

 

Eşti un nimeni,

 

Sunt un nimeni,

 

Dar de unde vine vocea iubitei?

 

Iubita este în vinele mele albastre,

 

Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,

 

Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

 

Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,

 

De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,

 

Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,

 

Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul

 

În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,

 

Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,

 

Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,

 

Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta

 

Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi

 

N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns

 

La-ntrebarea pusă de Domnul.

 

Eram păgân, aveam un munte,

 

Urcam la el din piatră-n piatră

 

Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,

 

Străfulgera privirea cruntă.

 

Mă iartă, îi spuneam, că minte

 

Iubirea mea, că trufaş sunt,

 

Că mă răzbun, am suflet crunt,

 

Deşi am arme din cuvinte.

 

Alb mă privea idolul, vântul

 

Venea să-mi mângâie obrazul,

 

Ca o fecioară fără nazuri,

 

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

 

De multe ori caut alinare,

 

Iar oamenii par munţi de piatră,

 

Ei niciodată nu te iartă,

 

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

 

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

 

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

 

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

 

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

 

Că El este mereu cu mine,

 

Cum să-l numesc? În Carte scrie

 

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

 

Ajunge să mai uiţi de tine.

 

Iar muntele rămâne-n urmă,

 

Cu tot ce am iubit zadarnic,

 

Strălucitor, prezent şi harnic,

 

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

 

Imi este inima o aripă frântă,

 

În frunte port o rană adâncă,

 

Sapă suflarea în aerul dur,

 

Trăiesc cu durerea în plin huzur,

 

În sfera de sticlă e sufletul-jar,

 

Doar întunericul n-are hotar,

 

Pe roata norocului sunt schingiuit,

 

De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?

 

Sau nu mai aştepţi.

 

Intreb Timpul, pentru ce trăim?

 

Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,

 

Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,

 

Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,

 

Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel

 

Că vom fi pradă

 

Viermelui mişel?

 

Nu mi-e teamă, iubitule,

 

Cu tine voi fi,

 

Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.

 

Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?

 

Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut

 

Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi

 

V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,

 

In certuri mărunte şi de prisos

 

M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,

 

Iară voi, în altă viaţă venind

 

Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

 

De mult n-a mai scris un vers profesorul,

 

Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,

 

Acel victorios om al speranţei,

 

Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,

 

Un vers, o secundă, un om, o balenă,

 

Aţi auzit de Homer, de Elena,

 

De Paris, de Viena, de Bolintinu?

 

Profesorul uită mereu buletinul,

 

Numai bulina n-o uită, cutremur

 

Va fi, ni se spune, ce vremuri,ce vremuri,

 

Nu poţi fii sigur cu biblioteca,

 

De se răstoarnă, de mai respiră

 

Ca o balenă ori precum firul

 

Alb, de nisip care demult

 

A fost un mag în domeniul ocult.

 

Inainte de a muri sau de a pleca definitiv

 

De la catedră, sufletul se îmbrăţişează

 

cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul

 

lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,

 

te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,

 

în numele ei te rog, ia-mi un bilet.

 

Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt

 

Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,

 

Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,

 

Nu le-am numărat, murmură el,

 

Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,

 

i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale

 

şi atunci am observat că mâneca şi haina

 

erau ale lui, restul, o simplă confuzie,

 

profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist

 

şi nu putea să mai urce.

 

Aşteaptă, dacă este nevoie,

 

Încrede-n timp,

 

Nu te-a purtat el oare,

 

Peste tot, până astăzi?

 

Întreabă profesorul,

 

Dar el ştie că-n suferinţă

 

Bufniţele se ascund.

 

In deşert se reculeg

 

Cei asupriţi de propriile gânduri,

 

Dar ceilalţi unde se vor duce?

 

Întreabă profesorul,

 

Dar el ştie că nici un deşert

 

Nu poate adăposti suferinţa.

 

Există uşi tainice prin care

 

Mai degrabă ajungi la capăt,

 

Dar cine, oare, şi-l doreşte?

 

Întreabă profesorul,

 

Trei întrebări,

 

Trei ochi în noapte.

 

Viclean e timpul, ne oferă tot,

 

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

 

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

 

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

 

Din vară trecem înspre iarna grea,

 

O toamnă ne mai bucură privirea,

 

Apropierea marilor gheţari

 

Ameninţă şi visul şi iubirea.

 

Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,

 

Ne ceartă cearta, fierea –n fier,

 

Iubirea n-are capăt , dar

 

Nici capătul nu-i în zadar,

 

Lumina Ta e ochiul meu,

 

Lumina mea e Dumnezeu,

 

Respir prin ochii Tăi, mă mir

 

Că astăzi nu eşti trandafir

 

Ori un trifoi în câmpul cu

 

Deşeuri şi-antilope Gnu.

 

Din om rezultă iar un om,

 

Din vinul alb nu faci nici rom,

 

Filosofează sub copac

 

Un boschetar plăpând şi drag.

 

Prietenul mi-e neprieten azi,

 

Cândva citeam ascuns sub brazi

 

Poeme de acel Poet

 

Bucovinean şi daco-get.

 

Citesc versurile profesorului

 

In întuneric,

 

Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică

 

Sau ca ţigările unor puşti sub scară,

 

Ca părul ielelor electrizat de ramuri,

 

Ca nucleele sub microscop,

 

Ca urechile doamnelor la teatru,

 

Ca submarinele ieşite din adâncuri,

 

Aprind lumina

 

Şi totul se risipeşte,

 

In faţa mea stă mut profesorul.

 

„Numai copacilor morţi le place focul”,

 

Spunea profesorul privind îngrijorat

 

Cerul, cineva se uită la fel şi deschise

 

O umbrelă înflorată, „Un gând mărunt

 

Poate fi grădinar pentru întreaga lume,

 

Cine ar putea reteza norii?”, profesorul

 

Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,

 

Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea

 

Din chinga circulară, sângele ei de pui

 

De balaur năvălind printre dinţii puternici

 

Ai profesorului, un fulger lovi, conform

 

Celor spuse , un vârf de copac uscat

 

Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi

 

De aramă.

 

De-ai fi rece sau fierbinte,

 

Dragostea nu pizmuieşte,

 

De te cheamă şi Arvinte,

 

Nu te crede mare peşte,

 

Dragostea nici nu se laudă,

 

Nu se-aprinde la mânie,

 

Dragostea îşi este cauză

 

Şi efect. De azi pe mâine.

 

Ea te crede, nu te minte,

 

E speranţa fără temeri,

 

Dragostea n-are morminte,

 

Fraze goale şi solemne.

 

Poţi alege, eşti acela

 

Ce gândeşte în tăcere,

 

Stai departe de arena

 

Înfruntării efemere.

 

Istoria este, uneori, ca o barcă

 

Legănată pe ape negre, sângerii,

 

Cineva ucide, ce găseşte, încarcă

 

Obiecte de cult. Ochelari, jucării,

 

Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,

 

Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,

 

Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.

 

Ziua de azi este doar un popas?

 

Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?

 

Laviathanul pare un blând caşalot,

 

Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.

 

Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.

 

In Cracovia, o fată îmi vorbea

 

De Monrovia, de crime, ştia,

 

Se ruga să n-o mângâi, era

 

Fata din Polonia.

 

Am visat lagăre,

 

Joagăre pentru oameni,

 

Camere pentru oameni,

 

Era coşmarul din Polonia.

 

Un şobolan a trecut

 

Prin trecut, enorm, mustăcios,

 

Urla, muşca, murea,

 

Fiinţă de jos.

 

Visez ochii nebuni,

 

Polonia, coşmaruri, minuni.

 

O încordare permanentă, fulgerată

 

De jerbele memoriei,

 

O sete de linişte şi armonie,

 

Profesorul şi-amintea de orăşelul

 

Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,

 

Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,

 

Căruţe lăsând printre roţi bălegarul

 

Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete

 

Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate

 

De-un duh nevăzut, feroviarul picotind

 

Cu ţigara în hură,

 

Bunica, sfeşnice veşnic plângând,

 

Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,

 

Mereu, dar altceva el ne vorbea.

 

Azi, iarna vrajbei noastre,

 

Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,

 

Un timp în care mielul fură,

 

Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,

 

Victoriile-s istorie se-ngroapă

 

Şi visele devin coşmar,

 

Azi, iarna vrajbei noastre

 

Nu e iarnă,

 

Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,

 

Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează

 

Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,

 

Iubirea, la concursuri, se câştigă,

 

Poetul trece-ntins pe o cotigă.

 

Ziua-i masivă, albă şi rece,

 

Ca un colegiu pentru colege,

 

Numai iubita, doar ea se zăreşte

 

Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.

 

Trece cu trenul omul cu trenciul

 

Luat pe-o hârtie de treisprezece,

 

Numai iubita în nouri se scaldă,

 

Ziua-i masivă, rece şi albă,

 

Numai iubita, subţire şi naltă

 

Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

 

Poţi să cuprinzi un om

 

Într-un vers?

 

Ca într-un pom,

 

Un univers.

 

Lupul tace, oaia tace,

 

Totul se petrece-n pace.

 

Zbor cu ochii,

 

În aer – fâlfâit de aripi,

 

Rochii.

 

Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,

 

O nevăzută mână scrie

 

Pe un perete nevăzut,

 

In ochii noştri, printre pleoape

 

Pătrunde infinitul mut,

 

Eu vi-l citesc, este mai negru

 

De cum e spaţiul dintre sori,

 

Şi totuşi litere şi versuri

 

Pot descifra în ochii orbi,

 

Nu poate frumuseţea să dispară,

 

Nici dragostea pe care eu ţi-o port,

 

Eu cred în infinitul sacru,

 

Nu cred că Dumnezeu e mort.

 

Viclean e timpul, ne oferă tot,

 

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

 

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

 

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

 

Din vară trecem înspre iarna grea,

 

O toamnă ne mai bucură privirea,

 

Apropierea marilor gheţari

 

Ameninţă şi visul şi iubirea.

 

Risipitor cu darul ce-l primeşti,

 

Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,

 

Natura e vicleană, tu-naiv,

 

Şi joci cu moartea popa-prostul.

 

Iar dacă vrei să fii zgârcit,

 

Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,

 

Ba mai sărac te simţi, nefericit,

 

Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.

 

Incerci să-nchei cu viaţa un contract,

 

Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,

 

Vântul o poartă, poate-un drac

 

O va semna-ntr-o veselie.

 

Chipul tău uitat va fi,

 

Poate-un vers se va citi.

 

Când voi zări portretul tău,

 

Cine să creadă că ai fost altfel?

 

Atâtea ierni trecură, aspre ierni,

 

Iar gerul lasă urme , nu le speli.

 

Intrebi zadarnic, unde se ascund

 

Trecute frumuseţi şi bucurii,

 

Zâmbeşti, dar zâmbetul e crud,

 

Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,

 

Iar când privesc copiii tăi,

 

Imi amintesc de propria-mi tinereţe,

 

Eu înţeleg că anii nu sunt răi,

 

E veşnică pe lume frumuseţea.

 

Noi aşteptăm recolta anilor ce vin,

 

Nici frumuseţea nu este povară,

 

Plânge un suflet chinuit în vin,

 

Iar trandafirul amitirii ară.

 

Iar tu, îndrăgostit de frumuseţea ei,

 

Cedând din ani, din viaţă, din putere,

 

Prefaci şi lupii în prea jalnici miei,

 

Tu îţi devii duşman din propria vrere.

 

Eşti singurul care te-ajută să te nalţi,

 

Nu aştepta nici anotimpurile, vara,

 

Nici toamna vieţii, leagă-te c-un lanţ,

 

Voinţa ta e singura comoară.

 

Deci aşteptăm recolta, preţuim

 

Oricât de negri, anii care vin.

 

Temător eram eu cu tine,

 

Nu ştiam, să-ţi fac rău, să-ţi fac bine,

 

Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,

 

Între noi – mii de mile de frig.

 

Dar nici ura, iubirea, nici moartea

 

N-au puterea să şteargă ce-a fost,

 

Eu ştiam, aşa era soarta,

 

Fără tine nici eu n-aş fi fost.

 

Pe sub luna veche , pe sub luna nouă,

 

Urechelniţa străbate, ca un şarpe boa,

 

Flori prea flămânzite, mimoze-femei,

 

Mimează, plăpânde, suflete de lei,

 

Doboară copacii, unii viermănoşi,

 

Pinul mândru creşte pe ţărmul leton,

 

Europa poartă patru mâini pe umeri,

 

Unele cu sânge, altele de îngeri,

 

Are guler alb el, dirijorul care

 

S-a spălat mai bine, bagheta subţire,

 

Din os de copilă, mândră Europă,

 

Rune fără sens, vine Papa, iartă,

 

Îl cheamă Clemens, ne benedictează,

 

Este mai pios, Huss şi Luther latră,

 

Astru-i luminos.

 

Trecând pe lângă un zid,

 

O pasăre i-a căzut la picioare,

 

Profesorul nu a rostit

 

Cuvinte ce pot să omoare,

 

Paralel cu zidul s-au dus

 

Paşii lui de om cumsecade,

 

Părea un Ulise sedus

 

De propiile lui Ulisiade,

 

Părea un Matusalem

 

Inaintând prin moarte şi vremi.

 

A venit pentru mine ceasul cel bun,

 

Un semnal şi-am pornit ca un tren cu cărbuni,

 

m-aşteptați, n-am să vin decât foarte târziu,

 

v-am iubit şi mai cum, dar un timp n-am să fiu,

 

poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,

 

mă consum în ridicul, zadarnic tumult,

 

mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind

 

un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

 

De câte ori mi-am renegat ființa,

 

mi-am revăzut copilăria-n vis,

 

executat de propriile cuvinte,

 

sufletul meu zbura în Paradis

 

Ti-am respectat întotdeauna existența,

 

Doamne de ce-ai tăcut mereu?

 

Păcatele mi le priveşti cu-ngăduință,

 

Păgânilor le laşi un zeu şi-un eu

 

Iar versul Tu mi-l pui să spună

 

Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,

 

În timp ce buha nopții îmi şopteşte

 

„Joci pân-la capăt ori nu mai juca”.

 

S-au golit nopțile toate,

 

Cufere cu galbeni , sparte,

 

Se mai văd urmele dinților în pernă,

 

Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni

 

Au crescut, şerpi leneşi, Madeleine,

 

Se-nvârt palele, orele, zorii,

 

Unde ne sunt îndurătorii?

 

Spuneai să fim buni, dar ce bem

 

Inainte de moarte, Madeleine?

 

De privesc în sus, nu se vede

 

Nici un duh, cine poate, mai crede,

 

Cine nu, se întoarce cu fața

 

La perete, în geamăt. Şi-ngheață.

 

Pe pernă trec valuri şi valuri coşmaruri,

 

In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,

 

Iar timpul petrece la alte petreceri

 

Şi nici nu eşti sigur c-alungi pân-la zece.

 

Prietenii-s umbrele altor prieteni,

 

Iubitele multe trîiesc doar din rente,

 

Scrii versuri, un prin cerşetor de atenţii,

 

In mers te lovesc beţivanii demenţii.

 

Manechini, manechine, dricuri şi jeepuri,

 

Viaţa şi moartea în videoclipuri.

 

Azi m-am gândi la moarte,

 

A murit domn” peofesor,

Am muşcat dintr-un măr galben,

 

m-am gândit de uşor este să mori.

 

Dar mai uşor este să fii laş,

 

Iar dacă poţi, să te ascunzi

 

Să nu întrebi cine eşti,

 

Să nu întrebi, să răspunzi.

 

M-am gândit că nu există scăpare

 

Pentru cei care ştiu

 

Că fiecare zi însemnă

 

Un mult prea frumos mai târziu.

 

Mai pluteşte duhul rău prin casă,

 

Parcă e adusde un v-t rău,

 

Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?

 

Nu a fost, avea suflet de zmeu.

 

Dublă-nchipuire, înşelare

 

Pentru simţuri, vechiul androgin.

 

Ce trăieşte poate-n fiecare,

 

Duhul ei se-ascunde în cîmin,

 

De acolo urlăân miez de noapte,

 

Se-mpreună cu iadul, nu mai are

 

Chip, nici nu mai e-arătare.

 

Astflel, că repet versuri furate-

 

„Tu, pe veci pierdută, veşnic adorată”.

 

Spre tot ce este îndoielnic,

 

Sufletul meu, o pasăre rănită,

 

Se-ndreaptă în bătaia puştii

 

Gata să tragă, sub privirea aţintită

 

Sau spre capacana pe care făptaşul

 

De mult a părăsit-o-n crânguri,

 

Merg ca un orb şi ocolesc oraşul

 

In care toţi mărşăluiesc cu stângul.

 

E cam târziu să schimb eu locul

 

Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde

 

Un dor de cavalerii urvaţi pe soclul

 

Legendei Meselor nicicând Rotunde.

 

Incerc să mă interpretez pe mine,

 

După lectura Comediei Divine,

 

Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

 

Uneori se amestecă şi Dumnezeu,

 

Dar specatcolul este mereu întrerupt

 

De exclamaţiile unui surd,

 

Poate că surzenia lui

 

Este darul Demiurgului.

 

Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,

 

Să uit de retorică, ofer o mie

 

De biete cuvinte, pentru un rând

 

Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.

 

Din cornul de cerb sună speranţa,

 

Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanţa

 

Se-nclină spre nebunia cea rece,

 

Du-mă, o, Doamne, şi mă petrece.

 

Un pahar se sparge, aminteşte de copilărie,

 

Peste drum atârnă o eşarfă neagră,

 

Luminile ard priveghind luna

 

Sau sufletul unui vecin ce coboară,

 

Şarpele dormitează în junglă,

 

Aici umblă şoarecii, şorecarii,

 

Fumul rău de ţigară îmi umple gura,

 

Eşarfa de peste drum mă absoarbe,

 

De când nu mai sunt tânăr, Doamne,

 

De o noapte sau poate de o mie de ani?

 

Inţelepciunea nu se apropie, doarme,

 

N-o treziţi, închideţi bătrânul pian

 

Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,

 

Nu te gândi la poetaştrii din Paris,

 

Îi spunem noi, probabil, mai frumos,

 

Cloşca de are pui, roi luminos,

 

De câte ori priveam şi număram,

 

O sărutare îţi furam şi îţi dădeam,

 

O sută douăzeci de sărutări,

 

Până când zorii se trezeau în zări,

 

Iar Taurul tot nemişcat era,

 

Pe unde eşti, îţi aminteşti, iubita mea?

 

Trecând pe lângă un zid,

 

O pasăre i-a căzut la picioare,

 

Profesorul nu a rostit

 

Cuvinte ce pot să omoare,

 

Paralel cu zidul s-au dus

 

Paşii lui de om cumsecade,

 

Părea un Ulise sedus

 

De propiile lui Ulisiade,

 

Părea un Matusalem

 

Inaintând prin moarte şi vremi.

 

De ce păstrați sub soare-un aer sumbru?

 

Oamenii vă vizitează fără teamă,

 

Căci niciodată străbunul n-o să geamă,

 

Iar eu aud un glas, mai multe, mii,

 

Voi, cimitire, niciodată nu voi fi

 

Ascuns sub piatra grea de titluri mari,

 

Eu voi alege cerul –cenuşar,

 

Voi căuta în aştri albi-arzând

 

Lăcaşul pentru sufletul-cuvânt.

 

Curcubeu este tot ce privim fericiţi,

 

Cenuşiul – culoarea morţii, meniţi

 

Suntem morţii, dar nu renunţăm,

 

Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi

 

Puterea de a nu fi nicicând disperat,

 

Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat

 

Cu cei care vor să gândesc ca şi ei,

 

Din noi, curcubeule, culorile iei.

 

Am încercat să vorbesc cu ușa blocului,

 

Nu mi-a răspuns, nici nu a scârțăit, era bine unsă,

 

Gâtul nostru poartă un cap, dar capul ?

 

Pieptul nostru poartă o inimă ?

 

Dar inima? O piesă de schimb.

 

La Termopile au murit eroii.

 

De atunci noblețea a murit definitiv.

 

Cândva, iubind, voiam să mă dizolv în trupul dragei mele,

 

Era ca o magmă, era. La Pompei a murit focul.

 

Am încercat să-ți spun povestea cu Prințul fericit,

 

Apoi am citat din Rumi, ai tăcut ca o piatră de caldarâm,

 

Nu poți judeca pe cel care nimic nu aude.

 

Se trezeau peste văi melodrame glorioase,

 

orgoliul metalic din inima omului,

 

cum spui, o iarnă, nu mai veni?

 

Degetele dragostei erau fermecate.

 

Seara, tânguirile se întețeau,

 

macul roșu devenea negru,

 

am zărit un greiere mort, nu mai scptea un sunet,

 

deci mort, vântul șterge stelele de pe cer,

 

monstrul Colombre devenea distractiv,

 

se prezenta după anii detenției, mister Kolomber,

 

nevasta era Kolombina, am convocat adunarea aleșilor,

 

șoimi, scolopendre, icneumoni, parameci, armadiți, tumberji,

 

stafilocuci, ciclopozi, iguanodonți, fiecare ales din zona lui.

 

Din cimitir au venit generali încă treji, cineva anunța moartea unui amic,

 

dar amicul venise singur pe catalige, s-a iscat o hărmălaie pe care doar Sfântul Sisoie a putut s-o domolească. Marele om de Stat avea o mustață neagră, lungă și foșnitoare.A murit într-una din camerele destinate torturilor.L-am zărit pe temutul tartor al cuvintelor scrise, l-am întrebat,până când mă mai țineți în beznă? Nu a răspuns, saltimbancii i-au luat gura.

 

Pe drumul de costișe ce duce-n cimitir,

 

venea un om ce-n viață mâncase numai pir,

 

și-a scos pantofii omul, a devenit un duh,

 

el prezenta mumia celebrului Benbuh,

 

lătrară câinii, caii au încercat și ei,

 

„ Voi ține-o cuvântare”, promise un grivei,

 

ce mai dormeau defuncții, iar cei în funcții ba,

 

se îndemnau iubiții, la noapte, o-da-da,

 

pianiștii se ratară, notarul cântă-n do,

 

muriră melomanii pe drumul spre Bordeaux,

 

se mai iubesc și astăzi oamenii cu sex,

 

drumul spre arta pură mai trece pe la bex,

 

un abțibild e viața, în urmă lași nimic,

 

doar lașii au mormântul săpat de un limbric,

 

blues, blues, amice Gheorghe, fii mai occidental,

 

că altfel riști să-ți crească ceva ortodental,

 

se lichefiază vorbe, blazat și deontolog,

 

we trust în fiction, dragă, din plug să facem drog,

 

vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu visam,

 

păscu și Whitman iarbă deși era biped,

 

un struț poatră o pancartă pe care scrie Brad,

 

o muzică divină, dar nici nu s-a cântat,

 

integritas, iubite, bis dat qui cito dat,

 

se înfiripă bruma, în Franța e brumar,

 

ești incorect politic, pașol na anticar,

 

sunt multe avataruri, eu n-am să pomenesc

 

decât despre binomul născut la Bucharest.

 

Vertij în jurul unei tije – voința.

 

Eu m-am născut în cușca Neființei, am ieșit.

 

Licuricii seamănă cu speranțele pierdute.

 

Din fuga trenului orice obiect pare interesant, inclusiv oamenii.

 

Un lup sfâșiat de oi? Posibil.

 

Din spatele vitrinei privește un manechin de carton. Nimeni nu-l înțelege.

 

Pe cumpăna fântânii – un fluture. Are greutate.

 

Uneori greierele ne bucură mai mult decât privighetoarea.

 

Un șarpe liniștit poate ucide sau poate fi ucis dintr-o lovitură. Nu ratați.

 

Aceleași flori, indiferent de mormântul cui.

 

Seceta redă pământului aspectul de la începuturi.

 

Maci pe câmp, dar cât sânge?

 

Gândurile nu înfloresc, dar pot da roade otrăvite.

 

Dincolo se poate ajunge pe multe căi, mie nu-mi place niciuna.

 

Un surâs, fie al unei ființe străine – cale spre Paradis.

 

Nu există gol, nici sens, totul este în mintea noastră.

 

Lebăda – frumos simbol, dar ea nimic nu știe.

 

Fiecare are o cină de taină.

 

Pe locul gol se așează păsările, tu nu vei reveni.

 

Și focul poate să pară o floare gigantică. Dar ne mistuie.

se îndemnau iubiții, la noapte face DA,

pianiștii se ratară, notarul cântă-n do,

muriră melomanii pe drumul spre Bordeaux,

se mai iubesc și astăzi oamenii cu sex,

drumul spre arta pură mai trece pe la bex,

un abțibild e viața, în urmă lași nimic,

doar lașii au mormântul săpat de un limbric,

blues, blues, amice Gheorghe, fii mai occidental,

că altfel riști să-ți crească ceva ortodental,

se lichefiază vorbe, blazat și deontolog,

we trust în fiction, dragă, din plug să facem drog,

vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu visam,

păscu și Whitman iarbă deși era biped,

un struț poatră o pancartă pe care scrie Brad,

o muzică divină, dar nici nu s-a cântat,

integritas, iubite, bis dat qui cito dat,

se înfiripă bruma, în Franța e brumar,

ești incorect politic, pașol na anticar,

sunt multe avataruri, eu n-am să pomenesc

decât despre binomul născut la Bucharest.

Vertij în jurul unei tije – voința.

Eu m-am născut în cușca Neființei, am ieșit.

Licuricii seamănă cu speranțele pierdute.

Din fuga trenului orice obiect pare interesant, inclusiv oamenii.

Un lup sfâșiat de oi? Posibil.

Din spatele vitrinei privește un manechin de carton. Nimeni nu-l înțelege.

Pe cumpăna fântânii – un fluture. Are greutate.

Uneori greierele ne bucură mai mult decât privighetoarea.

Un șarpe liniștit poate ucide sau poate fi ucis dintr-o lovitură. Nu ratați.

Aceleași flori, indiferent de mormântul cui.

Seceta redă pământului aspectul de la începuturi.

Maci pe câmp, dar cât sânge?

Gândurile nu înfloresc, dar pot da roade otrăvite.

Dincolo se poate ajunge pe multe căi, mie nu-mi place niciuna.

Un surâs, fie al unei ființe străine – cale spre Paradis.

Nu există gol, nici sens, totul este în mintea noastră.

Lebăda – frumos simbol, dar ea nimic nu știe.

Fiecare are o cină de taină.

Pe locul gol se așează păsările, tu nu vei reveni.

Și focul poate să pară o floare gigantică. Dar ne mistuie.

Animalele nu au voie să râdă. Era un om care râdea, avea și de ce.

Dar mai era unul care nu avea nas,urechi, ochi, acela de ce râdea?

Ciocanul s-a rupt în mâna judecătorului, l-a lovit în frunte și  bietul slujbaș a murit.

Am auzit că un vecin a murit mâncând mazăre cu cioburi.

A sosit un mandat poștal pe numele unui defunct, suma era mare.

Unul s-a propus defunct, dar nu a luat nimic.

De curiozitate unii cad de pe balcon, deși sunt adulți.

După cifra șase nu vine șapte, nici în ruptul capului nu vine șapte.

Unora le place să prindă țânțari  , dar este o ocupație periculoasă,

Există protectori ai țânțarilor, protectori grei, au și pistoale.

Ochelarii deformează realitatea. Cuiva i s-a părut că este amenințat.

A  depus plângere la poliție. A fost rugat să-și scoată ochelarii.

Omul și-a retras plângerea. Era o minciună.

Nu te încurca în clasici, ocolește-i, nu ai văzut tren să ocolească o oaie?

Pe polei mulți cad, unii scapă doar cu un plasture, alții  nu vor să cadă ,

Sunt luați pe sus. Cineva s-a culcat într-un sicriu furat, nu a murit,

Dar a fost condamnat la doi ani  cu suspendare.

Poemul cel tare e o căldare în care căzură

Multe capete de regi  blegi, vin și țuică,

Tăietori, o tarantulă-n scrisori.

Domnii Ana și Caiafa, toți bărbați privindu-și ceafa,

Tăietorii rad păduri, bărbi, hipopotami impuri,

Toți se mută-n Europa că acolo-și găsesc popa.

Am viziuni de vizuină, spune  vesela găină,

Cu o vulpe în amor septicemic și cu spor.

Fără gratii, liberal, tigvă tristă, psiho-deal.

Iar în loc de pod avem brațe să ne alintăm,

Buze să fim mai intimi, la copii să ne gândim.

Bate pendula în oasele tale, Foucault a făcut-o,

Ole și oale, desfac dușumeaua, găsesc doi burgheji

Ascunși de prin vremea lui Gheorghiu-Dej.

Frunze de laur tot mestecăm, numai mesteacănul

Să nu-l tăiem.

Dimineața ne doare capul, că este dimineața,

Demimondenele au fost  ghilotinate cu grijă,

În Angola se doarme bine pe bani,

Orele și surorile, egal dragoste, egal incest,

Inexact, erau vitrege, viforoase,

Schisma s-a rezolvat cu cuțitul de la bucătărie,

Ne-am îmbrățișat ca două lalele  căzute în labele leului britanic,

Pendula se agață de centrul universului detronîndu-L pe Demiurg,

Gata cu Apocalipsa din vremea portocalelor lipsă,

Căzut în genunchi, număram secolele în care te-am iubit

Fără să suflu. Ca un scafandru-robot.  Dar,

Dama de la  etaj și-a făcut tatuaj,

Canibalii la bal au răpit-o virtual.

Granitul nu moare de foame,

fugi de aici, Charlesmagne,

pompierul Allegro integrul salvează Corbul cel negru,

ah, Cavaler Nevermore, scoate masca, eu mor,

un vârf din Sinai arde, vai, Violeta-n lumină tresare

de multe iubiri precare, totul se stinge în Ermitaj,

hoțul plânge.

Vei intra în istorie, îmi spuse grămăticul Ling,

eu ning, am intderat în istorie ca în casa mea,

ce treabă au alții, eu ascult de litera A,

litera B zice Bre, litera D, de ce,

astfel o simfonie de leagă fără șpagă,

primăvara, în lenjerie intimă,

nu cunoaște istorie, ea știe să dăruie, iar eu, din întâmpare,

sunt primul favorit, na-te-vă- sic!

Dacă mângâi prea mult o marmură,

Te trezești cu silicoză sau poți muri chiar,

Adică  te răstrezești, ferește-te de oamenii călduți,

Nu sunt nici sfinți, nici diavoli, mai broscuți,

Ei cred că viața este o băltoacă, iar moartea doar o clipă, doar o joacă.

Iubirea-i doar un schimb, exchange-birou, un ring, alegi, alergi,

Adică un challenge,la mijlocul vieții omul crede

Că o pădure poate arde verde. Iar eu mă sinucid de mii de ori,

Viața mea este din piscuri și orori. Te rog să nu-mi răspunzi,

Așa cum ai promis, tăcerea-ți este mult mai grăitoare,

Ai preferat refugiul  dinadins, într-un refugiu orice viață moare.

Tu uiți că Domnul ne-a dat glas și inimă și minte să cunoaștem,

Să învățăm a ne iubi, că de pripas sunt doar potăile.

Altfel de ce ne naștem?  Sunt om ca orice om, dar om,

Tu ești ca mine, suntem miliarde, de ce să ne considerăm atomi?

Deși-n atomi este o inimă  ce arde.

Miliarde de sălbatici insulari, vorbim tot mai puțin și tot mai rar,

Că are fiecare jobul lui, ce-i pasă  vieții nu știu cui?

Ce-i pasă că se moare neîncetat, e cel mai ieftin faptul c-ai uitat

De-aproapele carele ne este totuși om, mai bine ne nășteam atomi.

Marguerite, Marguerite, nu mă scoate din sărite,

Vreau să-ți mângâi părul, dragă,

Ea îmi spune, n-ai o doagă,

Eu privesc plopi fără soț,

Am să fiu bandit și hoț,

Am s-o-ncui pe Marguerite

În cutia cu chibrite,

Am să fac din ea brichetă,

Eu voi fi o sigaretă,

Poate voi o pendulă

Că iubita prea-i fudulă,

Ea e pură, eu puriu,

S-a sfârșit, dar cum, nu știu.

Cedez trupul pentru transplanturi,

Sufletul îl păstrez,

Ca pe un diez, ca pe un fulg ce nu se topește,

Nici greutate reală nu are,

Martor la orice schimbare,

Poemele mele ies uneori  prin degete

Ca sângele hemofiliticilor,

Durerea renăscută, moartea neîncepută,

Yes, Sir, to be, but why?

Numai câinele pripășit la mine

De la un vecin decedat

Îmi spune privindu-mă în ochi,

scrie, scrie, scrie, ok?

Inimi sfâșiate atârnă de-a lungul drumului,

Amanți părăsiți  se plâng de un rău tratament,

Voiau să sărute locul tainic,

Pe țepușe se preling stropii de sânge,

Vlad Țepeș trece călare,  e mândru, un Don Quijote pervers,

Auzi aerul cum geme?  Cum rostește sacadat

Numele celui iubit? Se pricep bohemienii

La cânt și la dragoste.

Punctul sensibil și erogen, poetul-extremă și ambigen,

Acolo androginul se simte bine.

Un gângurit de copil rupe vraja.

Lașii caută  mereu pretexte, soarele se răcește,

Copilărie – penurie- penumbră,

Papilele gustative au fost depuse la morgă

Pentru anchetă, o papilă a luat-o pe coridor,

Aoi în curte, caută un gură-cască.

Hrana este cărbunele alb.

Adică, spune canibalul,  măduva oaselor e foarte gustoasă,

Asasinii au aceeași părere, au renunțat la fudulii,

Bar grille, asta vrea tineretul, loup a l”acaille,

O mică revelație este pâinea din făină de oase,

Plăcintă din palme tăiate cu toporul,

Tu, iubito, m-ai făcut antropofag,

Bras și Troisbras, ei sunt ajutorii mei.

Firile sensibile se tem de pericole neștiute,

Vibrează ca firele de telegraf.

Wanda – lavanda dărâmă veranda,

La fel ca Manda, Tanda și panda,

Dar alta-i povestea cum vine chestia,

Că viața-i scurtă, omul e trestia.

Subcubii, incubii, șurubii, nudiștii,

Ubu e rege în fărădelege,

Atomul e mic , dar sfărâmă, eu zic,

Orice idee despre o fee.

Destinul ni-l scrie un înger, un diavol?

Jawohl spune Carol ori Charlemagne,

Nu da cu pietre, urcă-n castani,

Ajunge, îmi spune solistul din trupă,

Apaluzele, banii să ne corupă.

La început Dumnezeu a făcut poezia

La început Dumnezeu a făcut poezia

Și a văzut că ea este bună,

A împărțit lumea în poeți și nepoeți,

Ceea ce se vede și astăzi,

Indiferent de sex și naționalitate,

Gândul celui nebun nu este un păcat,

Domnul și-a deschis casa de arme,

Zice Ieremia,

S-au luptat oamenii între ei,

Până a căzut Palatul de Iarnă,

Libertatea se plimba în pielea goală

Ca o femeie uitată de Dumnezeu,

Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,

Don Quijote chicotea, știa că el va veni

Sau va reveni, ca Messia,

Călare pe un tun gigantic,

Din tun vor ieși marile poeme,

Dar nu va mai fi cine să le citească.

Poate mătușile desfrânate ale poeților.

În arșița nopții

Îl văd pe Blecher chinuit în corset,

cu dureri în mușchi, articulații, oase.

Are forța de a visa.

Nimic nu-i seamănă.

Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.

Viața este un joc obligat.

Ce sens are celebritatea pentru el?

Există progres în artă? .

Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.

Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.

Abstinența la orice,

când nu este motivată intim,

devine o cauză a morții.

Orice tren care aduce moartea este în orar.

Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,

hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

Păsările coboară pe pământ,

dar nu pot lua cu ele decât o pradă,

nu pot lua fericirea.

Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.

Logica nopții îmi spune

că există o armonie în noi

pe care nu o cunoaștem ziua.

De ce ne este frică de noapte,

de moarte?

Ascultă cum cântă iarba

cu glasurile celor plecați dintre noi.

Până atunci sărută-ți iubita, ea există.

Trecu moartea prin mine

Trecu moartea prin mine,

Mă lasă-n pace,

Pășesc printre ruine,

Cu carapace,

Ca o țestoasă mă simt,

Doar creierul umblă,

Ca-ntr-un tablou de Klimt,

Mai fac o tumbă,

Scoate limba la mine

Cine vrea, cine poate,

Nu mă plâng, nu mă ține

Nici viața în rate.

O, zile, voi zile de teamă

și de speranță, capete

de regi decapitați,

ore, picături de sânge

regesc, nimeni nu știe

unde-i regatul dispăruților atlanți.

Mâini ce semnează

Condamnări la moarte,

Procese de conștiință

Cu ușile închise, zile,

Voi zile, jocuri de noroc

Pe o estradă netedă, rostogolite bile,

Zaruri, capetele noastre obosite.

Inocența-i o crimă?

Răspunde, regicide.

Preferăm de multe ori cuvintele, unei dragoste adevărate.

Dezvirginarea este un proces mecanic, dar câte crime și dezbinări nu s-au produs din cauza unui amănunt anatomic?

Cum să te uit? Uiți pe cine vrei să uiți și chiar reușești. …

 

Alergând după fluturi am căzut în prăpastie,

Am ajuns în imperiul reptilelor plastice,

„Sclav al onoarei, suflet drept,

Jignit de clevetiri mărunte,

Poetul cu un glonț în piept

Muri plecându-și mândra frunte”.

Era Pușkin în persoană,

Îl vizita uneori Dante.

După ce cazi de mai multe ori

Nu te mai recunoaște nimeni.

Viața a învins moartea într-un mod pe care eu nu îl cunosc.

După multe îndoieli,   riști să fii aruncat la groapa istoriei.

Unii au o sferă în cap.

Cineva dorea să ajungă în cer, a fost ajutat.

Ne vom trezi în același pat,

În aceeași dimineață,

Cu soarele cotrobăind

În buzunarele noastre intime.

În arșița nopții

Îl văd pe Blecher chinuit în corset,

cu dureri în mușchi, articulații, oase.

Are forța de a visa.

Nimic nu-i seamănă.

Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.

Viața este un joc obligat.

Ce sens are celebritatea pentru el?

Există progres în artă?

Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.

Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.

Abstinența la orice,

când nu este motivată intim,

devine o cauză a morții.

Orice tren care aduce moartea este în orar.

Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,

hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

Păsările coboară pe pământ,

dar nu pot lua cu ele decât o pradă,

nu pot lua fericirea.

Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.

Logica nopții îmi spune

că există o armonie în noi

pe care nu o cunoaștem ziua.

De ce ne este frică de noapte,

de moarte?

Ascultă cum cântă iarba

cu glasurile celor plecați dintre noi.

Până atunci sărută-ți iubita, ea există.

Triptic poetic

Don Quijote

Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.

Annabel Lee

Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu

Idele-n martie aduc dinamism,

elan, expansiune, schimbare de istm,

ritm și culoare, lumina, parfum

din letargie  ieșse doar scrum.

Ce deprimare, ce astenii,

Fitoterapia o rezolvii,

.Cimbrul  alături șade viclean,

Menta o freacă orice curtean,

Dă-i  cuișoare moi ca sărut,

Pune cicoare și-mi vine să fug.  

Socul e lacom, fierbe în el,

Pinul se-agață  și-și zice Ionel,

Numai cicoarea, severă  cruciș-

.

Stabilizează precum Labiche,

Socul ne cântă balade și fugi,

Eliberează  cucoana de fulgi,

Cu merișorul te joci, dar pe blat,

Că n-ai știință , nici avocat ,

ștevia minte de-ngheață  un urs,

asta e lecția, mergi șa concurs.

Viața de cuplu, un fel de manual,

Ce faci cu mâna e ireal,

Nu confundați iubirea, nimic

Nu se compară, degeaba vă zic.

Fiți fericiți  doar cât puteți,

Orice surplus naște puieți,

Că-i nebunie  sau numai un vis,

Ce înțelegi prin Paradis?

Că nu răspunde, n-a corespuns,

Nu e motiv de-a muri nestrăpuns,

Crește iubirea ca un castan,

Face și flori o dată pe an,

Stresul și sexul se cam opun,

Iară în forță nimic nu e bun,

”.

Când absentează , când mai înșeli,

La socoteală nu fi mișel,

Că experiența  e suma de draci,

Tot ce-ai greșit se transformă-n colaci,

Că numai leneșul n-are păcat

Nu explica prostii, de ești beat,

Porcul e mult mai inteligent,

Dar se retrage, e foarte prudent.

Fugi de oglinzi, de prieteni prea duri,

Furi frumusețea, devii  tot mai pur.

Lupta cu Îngerul  are un sens,

Dar n-ai noroc, un drac te-a ales,

Între idioți te simți ca un prinț,

Dar un deștept  îți trage un spitz,

Cu Dumnezeu nu te certa,

El ve veni într-o zi, te va lua,

Doar poluare, sinteze, mizer

Ne este traiul, dar nu e din cer,

Râsul, |Iubirea, Tristețea aduc

Un beneficiu chiar celui năuc,

Unii absorb lumina, rămân

Întunecați ca cenușa-n plămân,

Alții ca becul lumină ne dau,

Ei au studiat în Guineea-Bissau,

Învasță , ne spune titanul, să-nveți

Până zărești cai verzi pe pereți.

Îmbătrânim atunci când necazurile nu ne mai bucură. Mai rău este când nici nu ne mai întristează.  Disperarea este o formă de viaţă.

În şanţurile acidului ceresc, din crăpătura uşii îndeşi tu cuvântul, din care desprins mă rostogoleam…Plumbul zorilor, suflat cu aur..lângă albul chiparos ei te-au adus… în tine, însă, din naştere spumegă celălalt izvor, pe neagra rază de comemorare te-ai aburcat la lumina zilei… În roşul amurgului numele dorm, pe unul noaptea îl trezeşte şi-l duce, pipăind albe coloane, spre zidul sudic al inimii, chiar sub pini… numelui dragostei tale i se adaugă silabe…Amândouă porţile lumii stau deschise… în noaptea scindată… purtând nesigurul verde în al tău mereu…Fiica morţii tale sau frica?   Gură şi sex, înconjurată cu dans de-un animal aţipit… Lângă mine trăieşti, asemenea mie, ca o piatră în obrazu-afundat al nopţii… Acesta-i ţinutul unde se odihnesc cei pe care i-am ajuns Fulgii nu-i vor număra… Un cuvânt, tu ştii, un cadavru… Hai să-l spălăm, hai să-l pieptănăm, hai ochiul să i-l întoarcem spre cer. În jurul lui Celan, cam aşa se întâmplă.Negura se culcă cu tine, somn şi hrană, doar atât îmi trebuie, restul este vis. Sarea de pe gene? Aur. Să bei ochii iubitelor. Vai, canibalule. Mă trezesc înainte de a fi treaz, este momentul de cumpănă. Nu risipesc un strop, cana este plină,  mă alină dorita rază de tomnatic soare. În afara ta nu există alt cer. Dar cu tine am pierdut cuvântul. La început a fost Necuvântul . Aşa cred, sunt hrănit cu erezii ştiinţifice. Dar iubirea în ce domeniu al ştiinţei încape?

Știam că va veni, dar cine?

 

The pretty baby, așa pare,

Între oameni și jivine,

Eu am ales o arătare,

Cu umbra ei alături, duhul bun

Pardon, bonsoar, un prosit de ocazie,

Avea cu diavolul ceva comun,

E bine să mai facem câte o razie.

O blană transparentă ascundea

Un trup de-o frumusețe infinită,

m-am luat tiptil, în tremur, după ea

și m-am lovit mortal de stalactite.

De pierzi din bani, să-ți râdă inima,

Că viața ai păstrat-o-n bună stare,

A fi sărac nu e rușine, limita

Te va aduce-n vie disperare,

Unii iubesc doar propriul trup și miez,

Dar miezu-i gol precum la nuci târzii,

 

Buzunarele noastre intime

Nu facem decât să ne-mbrăcăm,

Să ne dezbrăcăm,

Iar timpul trece vijelios,

Trenul nu are o stație terminus,

După un timp o să înceapă

Să zboare lin,

Ca un coșciug luminat,

Spre făcliile cerului,

Vom continua discuția,

Tu îmi vei spune că mă iubești,

Eu voi răspunde ușor distrat,

Dar sărutul tău va fi cu totul neașteptat,

Ne vom trezi în același pat,

În aceeași dimineață,

Cu soarele cotrobăind

În buzunarele noastre intime.

În arșița nopții

Îl văd pe Blecher chinuit în corset,

cu dureri în mușchi, articulații, oase.

Are forța de a visa.

Nimic nu-i seamănă.

Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.

Viața este un joc obligat.

Ce sens are celebritatea pentru el?

Există progres în artă?

Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.

Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.

Abstinența la orice,

când nu este motivată intim,

devine o cauză a morții.

Orice tren care aduce moartea este în orar.

Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,

hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

Păsările coboară pe pământ,

dar nu pot lua cu ele decât o pradă,

nu pot lua fericirea.

Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.

Logica nopții îmi spune

că există o armonie în noi

pe care nu o cunoaștem ziua.

De ce ne este frică de noapte,

de moarte?

Ascultă cum cântă iarba

cu glasurile celor plecați dintre noi.

Până atunci sărută-ți iubita, ea există.

Triptic poetic

 

Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.

 

Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel.

Acevedo vede tot, și pe hoț și pe netot,

în Asturia umblam, multe cârtițe pușcam,

imnul sângelui nu-mi place, dar trecutul e rapace,

strigăte de glorie pe, vin tenorii – molie,

Chanarchillo, un vechil a ucis pe don Bazil.

Jeppe, Jeppe, poet bun , avatar de brav străbun,

secărică bea mereu și nu crede-n Dumnezeu.

Răbdarea boului este demnă de admirație.

Pentru unii Dumnezeu este un ou.

Comic – taurul învață aria toreadorului.

Profeții ne distrug iluziile.

Niciodată nu mori la timp.

Nu există  ceva imposibil, există  doar neputință.

Dreptatea nu acceptă egalitatea.

E mai ușor să distrugi ceva, decât să înțelegi.

Diferența dintre artă și meșteșug  este foarte limpede – arta este mereu reușită.

Muștele nu cunosc diferențele dintre om și animal, nu-l recunosc nici pe păianjen.

 

Zvonire din fire, zevzecul mai rar,

Zvârluga și zarul, zvârlet și samsar.

Zvâcnire, albire, supt sângele, har,

Zvelt trece  Caesar, cândva doar zvonar.

Un zumzet, o rimă, o crimă pe-ascuns,

Zurliul o spune, iar eu zac străpuns.

Zaharicale servim noi în cală,

Păcală  devine pe loc negustor.

O zugrăveală, pereții-s  din smoală,

Norodul de artă e doritor.

Zoralie, azi dansăm cu finețe,

Zoolatrie în loc de tristețe.

Ah, abanosul și cabanosul,

Ce vis adânc, fără de fund,

Dinți ascuțiți, sfarmă-se osul,

Îngerul morții  e negru și scund.

Atrocitate, raporturi, oameni,

Helga, fecioara  repetă doar game,

cămila să ragă, se roagă, o bragă,

cu un pistol  cerșetorul să tragă.

Londra e mare, marea e neagră,

sufletu-mi vesel spre tine aleargă.

Rosa și Poza în Saragosa, poate invers,

„trecură anii ca norii lungi pe șesuri”,

non dimenticare, dar care pe care,

et tu n”est plus revenue,

dar eu scriam, cui, pentru cine?

De ce suntem uneori atât de singuri?

Uneori,  am spus, nu mă mustrați.

Și sfinții mor tot uneori,

tu ne verras plus mes yeux,

deseori revin acolo unde am fost,

întotdeauna altul.

Limitrof  existăm, invizibile granițe,

Neînvinși aparent, focul tot se întinde,

Numai cenușa mai poate opri  un mare incendiu

De pălării. Apele repezi și bălțile  gri,

Peștii de aur de mult se topiră,

Uit de seriale, de știri cu  copii

Ba mult bătuți, ba părăsiți.

Lasă femeia, cleios să nu fii,

Urcă în trenul ce duce la Thule,

E noapte, dormim inutil, sunt destule

Păcate ce tulbură somul de veci.

Strânge-le mâinile foștilor țari,

țările  au în păstrare nebuni,

unii mai ies și se urcă prea sus,

oile negre, albe și gri.

Ne iubim wireless

 

Când  ne iubim wireless,

Nu mai știm stresul,

în farmacia Catena,

intră și Eminescu,

este farmacia inimii

lui Cutărescu,

mă simt tânăr și curat

de la majorat,

acum, iubito, ești colonel,

mă arestezi sau îmi dai un cățel,

ai scris Odiseea, ești Nausicaa,

eu sunt poetul orb ca și floarea,

pot să iubesc și în planul virtual,

wireless și homeless pe-un prag de coral.

*************************************

 

Laba câinelui mort

Zăcea pe caldarâm,

Capul câinelui mort

Plutea în înălțimi,

Marele bolid sfărâmase

A doua civilizație,

Iubita mea, Hanâm, știa totul.

De când cu Nero, nimic nu mai este sigur,

Bărbații trec printre femei,

Bărbați de ceară.

Ființe subtile, aproape goale

Se cațără pe stâlpii

Încărcați de capete tăiate.

La TV latră un porumbel al păcii,

Unii se șterg cu batiste muiate în sânge,

Tigrii sunt chiar la modă,

pe când gasteropodele,

la garderobă își schimbă robele.

Timp de netrăit, timp de morți iubit,

Ca la Babilon, poți să fii valon,

Cică-n București umbă-n drum doar pești. Vai!

********************************************

 

Mor toți copacii,

Câinii umblă triști,

Boschetarii părăsesc parcule,

Gândurile mele se ascund

Prin cotloanele creierului,

precum cârtițele,

ce va scoate la iveală primăvara?

Ne așteaptă o iarnă

Tulburător de albă,

De disperare , un mort

Va întinde o mână,

Eu știu să strâng

Mâna unui mort.

Am o mare înțelegere.

Numai cu dragostea

Nu-l pot salva din adâncuri.

**********************************

Pe reverul hainei se așează toamna,

Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă,

Xilofon tăcut,

Xilofon sângerând.

„Niciodată toamna”, ascultam

Vinul bolborosește amenințător,

O demență mov, proliferând gălbenele.

Agată ascunsă în suflet,

Feerie la vedere,

Ne sărutăm parcă pentru ultima oară,

Două lipitori ambigene,

Nici o fantezie,

O vânătoare deznădăjduită,

Cum cade timpul – vertical,

Rochia ta se despică, ești goală.

*********************************

Un om a-mbătrânit

Ca un pom,

Rădăcinile lui au ajuns

În centrul Pământului,

Coroana, cum ar veni, creierul

s-a nălțat și a cuprins

Universul.

Dumnezeu l-a întrebat –

„Ce faci, îmi iei obiectul muncii?”

Bătrânul a ridicat din ramuri, a răspuns-

„ Facem și noi ce putem”.

***************************

 

De ce să nu ne bucurăm

Că totul are un sfârșit?

Și ODA lui van Beethoven

și chinul tăinuit.

Ești tânără și eu mai sunt

În viață, vechi stejar,

Tu nu ai sufletul cărunt,

Iar eu, în suflet –jar.

O zi, o noapte, câte sunt,

Le numărăm încet,

Tot mai încet și mai mărunt,

Frumoasă ești, eu  poet.

***************************

 

La jumătatea vieții ajuns „erou”,

Mă întrebam cum s-o încep din nou,

Acum, apropiat de-un happy end,

Cred că e timpul să-mi aleg un trend.

Cu respirația mai merge, nu alerg,

Genunchii mă mai lasă, un iceberg

Simt pe sub inimă, dar nu-l observ,

De-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.

Numai cu scrisul nu mă schimb defel,

Parcă mă-ndeamnă un Mefistofel,

Îmi spune să mă las. Cum aș putea

Când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea?

 

*****************************************

 |

 

În căutare este ceva din disperarea

Înecatului, oceane de hârtie,

Versuri scrise pe foile neantului,

Eu caut, tu cauți, el caută,

Ne alege Diavolul sau Timpul,

poate Domnul,

mai știi, un cititor atent la virgule,

ieri mi-am pierdut inima pe scări,

astăzi, cheile de la ușă,

mâine va fi pauză de curent,

apoi totul va reveni la NORMAL.

*********************************

 

Caut un vers ca pe Sf. Graal,

Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră,

Dau peste mere și pere,

În Piața Matache Măcelarul,

Vagabonzi, oameni și câini autodidacți

Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului,

Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă,

Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine,

Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară.

***********************************

 

Iubirea din ascunse amintiri,

Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi,

Că om sunt eu, ca voi, oameni- lucruri.

 

Trăim între două eclipse, mai multe,

Trăim, ne iubim între două insulte,

Tu ești om, eu sunt om, dar nu este destul,

Este greu, cercul Soare prea este fudul,

Prea se crede el mare, iar noi – mult prea mici,

Ne retragem sub lună, nu-i bine aici,

La eclipsa de lună se nasc vârcolaci,

Un sărut, te trezești cu o mie de draci,

Toți îți joacă în sânge, Domnul tace mereu,

Cu doi sori, două luni parcă n-ar mai fi greu.

 

********************************************

 

Afară se așternuse o zăpadă proaspătă,

Luna strălucea ca o garoafă,

Singura fereastră a celulei, cu gratii

Lăsa la vedere un chip gălbejit

De vechi locatar.

Pe umărul gălbejitului

trona un papagal imens , roșu.

Acesta era poemul lui Villon.

Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul.

M-am ferit să-i răspund.

Lucrătorii lovea cu sete cuiele

Spânzurătorii.

Lemnul vuia vesel.

E cam târziu, i-am răspuns

După un prelung răgaz.

 

****************************

 

Stăm prea mult în afara noastră,

Singuri tragem obloanele, închidem ușile,

Umblăm bezmetici printre oameni,

Ne este team să intrăm

În interiorul nostru, preferăm ocolul,

Cercul perfect,

Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic

Dărâmă, rupe totul

În interiorul nostru

Până în ziua când cineva deschide

Ușile, ferestrele,

Bine ai venit, iubito.

*****************************

Pământul nu arde, e rece,

Numai ființele vii ard

Ca niște făclii,

Unele ascund focul lor interior,

Altele ard precum Hus ori Giordano,

Tu, iubito, găsești în mine un rug,

Eu aud cum șoptești,

Focul arde, el arde, va veni și tăcerea

Pe-ntregul pământ,

Noi vom arde în stele,

Alături, pe rând.

***************************

De mult n-auzisem de el,

Am aflat că murise de mult,

El eram eu, eu murisem de mult,

Mai știa el de mine, mă mustra?

Doar ascult.

Mai aud câte-un sunet din albele lumi,

Îmi vorbește, îmi scrie, mă-ndeamnă și cum

Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva,

Dar lumea pășește ca tancul de câmp

Peste gropi și tranșee, pe cadavre, pe dâmbi,

Ne urăm , ne uităm, ne-ngropăm fără plâns,

Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns,

Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins

Ce nu știe că moartea de mult ne-a cuprins,

O moarte în suflet, când trupul e viu,

De aceea trăiesc, de aceea mai scriu.

 

A crede, a verde, a roșu, a mov,

Paradoxală Nikonoff,

Criterii naive, molipsire,

Capul pe tavă și opintire,

Ne turmentăm fără soluții,

severitatea constituții,

melancolie, molie slabă,

plimbă-mă , diavole, în roabă,

more geometrico, un, doi,

vi l-am adus pe Baraboi,

ce hormonală-i poezia,

dar asta nu simte scrumbia,

Noe și Lot se iau de mână,  

Plouă cu broaște de la stână,

Vai ce tristețe, vai ce–cum este,

Mai spune Brico o poveste,

De când sunt sincer , nu mă crede

Nici tata moșului din LD,

Cu Origene fac echipă,

Risipă-i moartea, ce risipă.

 

Mă sfâșie o vioară la subțiori, străpunge

Durerea de la creștet ajunsă la genunche,

De nu scriu azi versetul, poemul, voi ucide

Pe omul ce se cheamă ciudat, ăst Tucidide.

Privește lacrimi, sânge, viol și abandon,

Trombonul nu e glumă,  că e și el un om.

Potop, incendii groase, Sodome și Gomorre,

Mă simt și eu un arbor cu sânge și horore,

Nimic nu stinge marea lumină din vecie,

Nu mor nebunii, zeii, e doar închipuire,

Groparii sapă veseli la groapa mea, groparii,

Le dau un șip de whiskey și chem la joc ursarii,

Din Bronx, din bronz, din criță puterea tot se sfarmă,

Grăbește  endul cărții cel ce învață karma,

Democrația-i boală curată ca o troacă,

Ne fură-n libertate și-n lanțuri  mintea seacă,

La Frankfurt nu se fură, în Peru nu cad perii,

Eu te-am văzut , iubito, cum te dedai la jderii

Cu chip de om, planoare cad în picaj pe frișcă,

De la un timp pe mine și Dumnezeu mă pișcă.

 

Voi mă iubiţi, un pol electric,

E disonant şi dietetic

Ceapa şi crapul în tigaie

Fac un  imperiu de mălai e,

caută chiștoace în  tomberoane,

Iar  Aleihap cântă Yorbane,  

Socrate a pierdut  pinaclul,

Înţeapă Ateh numai cu acul,  

Cine scoate dinţi de argint,

Foc şi iar foc, strigă un Blind,  

Dragoste vrea și ornitorincul,

omul are stil doar cu stângul,

boii soarelui cu sârg

Trag de un astru, vin fete la târg,

Scutură cetina,  fără să văd,

Caut pacea şi în prăpăd.

Fetele vin dinspre Corint,

Eu le sărut pe rând sau sărind,

Pace-n infern, pace în rai,

Doamne, de ce ne promiți ce nu ai?

Bătrân cerșetor, ai datorii,

Nu le plătești în poezii.

Am scris un poem,

Nu l-a citit nici dracul în persoană,

Eu cred în inteligența dracului, …

știu, fiecare are un înger,

el ne înghiontește, scrie și tu ceva,

am fost pe toate meridianele și paralele,

am fost în orașul proștilor, harnicilor, geniilor,

dar nu am găsit orașul Poesiei, este el undeva, nu se poate,

am venit cu un jurnal gros cât o ușă de stejar,

acolo am scris cum a călătorit pe spinarea lui Moby Dick,

cum m-am iubit cu Sapho, cum am scăpat de pe Titanic

purtat de o nereidă, prostii, slavă Domnului,

oarecum sunt întreg la minte, asta spun și înțelepții galactici,

alături de mine este Sancho, cine sunt eu nu știe nimeni,

nici Dulcineea de Tobosca.

 

Trece mândru  Ciubăr Vodă

Prin  câmpii de lobodă,

Că a fost sau nu a fost

Geniu sau un trufaș prost,

Nu e bai și nici nu-i vai,

Că istoria nu-i mai,

Nu lovește, are Alzy,

Nu ne temem noi de alții.

Căruțele răsună dur-dur-dur,

Ajuns-am până la Strasbourg,

Dar un chiot dintre stele

Ne dădu dureri la șele,

Orez, pește, zahăr, orz

Transportau la Helsingfors,

Cai, berbeci, pulberi, farine,

două cepe de lumine,

totul se înrourează

când iubita te trădează,  

când  iubita tace-n draci,

chiar cu dracul te împaci,

dar iubita nu și dar,

nu și dacă, vis amar,

dai cu luna de pământ,

te arunci din tren în vânt

și te doare până-n noadă,

că iubita e năroadă,

te căznești să mai saluți,

toți amicii par cam sluți,

ai ucide șapte regi,

precum Sfinxul din Bucegi.

Creier pe jum”ate ai,

Pune mâna pe vătrai,

Numără până la zece,

Te trezești cu-o umbră rece,

Te dansează și te lasă,

Este ultima mireasă,

Latră câinii , însă clară

Îți zâmbește-o Stea Polară.

 

Mintea e bântuită de viziuni, ce vrea poetul?

Un psalm, numai un psalm. Trimite la naiba rațiunea,

Raționalismul, rația pentru șobolani.

De unde vin aceste iluminări?

Uneori coboară Porumbelul. El este.

Ne vom reîntâlni pe un tablou.

Asfodel, asta îmi place, anofel sau hotel, întoarce cheia.

Generații pe canapele, salve de deodorant.

În Manhattan fără un ban, spune lumii,

Nu e iubirea contragreutatea lumii?

Muzica se pogoară la subțioară,

Voi scrie o odă plutoniană,

VADE RETRO.

 

Confesiv și convulsiv,  noi gândim în limba iv.

Doar un strigăt, existăm, extrem elegant visăm.

Domnul spuse, pharaon e poltron și tres chochon.

Nu există mai măreț  un palat fără pereți.

Înghețăm la ecuator,  stehe ich als alter Tor.

Cineva și-a comandat moartea și s-a scufundat.

Nu se-ntunecă nicicând  lumea, poate pe pământ.

Mâine iar vom respira nemurirea cașcava.

Cerul – noul nos hoceag,   idolii sorbind din brag.

 

Fiecare crede că nu greșește,

dar și Tu, Doamne, mai greșești uneori,

și mai cum.

Există Etica lui Spinoza,

Etica religiosului, ,

Etica omului pus în ștreang,

Etica vânătorului, a vânatului,

Doamne, învață-mă ce să fac.

Ura dă putere pentru a construi un iad în loc de rai,

în care intră cei răi și cei buni laolaltă,

spunea profesorul, nemaiținând cont

de șirul lucrurilor, de calendar,

avantajul statului pe loc rezultă din posibilitatea

de a alege, PE CÂND MERSUL ARE O DIRECȚIE,

care poate fi de la început cea bună sau cea rea,

de pildă, astăseară nu mai merg acasă,

nu mai merg nicăieri, nu mai deranjez pe nimeni,

rămân aici, pe loc, e ca și cum aș fi murit…

Spuse visând o herghelie de cai sub stele.

Dar nimic nu se împlini, iubita veni să-l ia cu mașina

și el îmi lăsă în palmă in bănuț

pe care-l păstra să treacă Acheronul.

 

Eu îmi sunt părinte și mormânt,

Spuse profesorul, dar acesta este abia începutul,

Un necaz nu vine singur, ci însoțit de o bucurie…

Sunteți într-o stare minunată, i-am spus, durerea s-a ascuns,

Aproape că a dispărut, este o adevărată beție

A puterii de a vă stăpâni, puteți ajunge

Chiar la începuturi , și eu vorbeam înainte

Fără să observ că profesorul deja încheiase

Jos, în stradă, procesul verbal despre propria sa

Cădere de pe fereastră , corecta chiar

Unele mici greșeli de exprimare.

 

La Vaslui e visul lui, visul e un fel de virus,

Trenu-oftează ca un tigrus, frânele chiue-n voie,

Uhle Spiegel din Feroe vine-n vizită, visează

Un palat pe o pârlează.  

Pedagogi, bone, amante are-n spate, sunt vagante,

Visul lui e-o  piersică răsărită, vestică,

Ierburi cresc jur-împrejur, n-are treabă Bialoncourt,

Trenul ca o râmă pleacă prin prăpăstii, cade-o leacă,

Uhle vine și la circ, ne prezintă un brac-bric.

Vocea din cupolă strigă – Uhle încă nu ești rigă,

Vine Lydia c-un tată, cu intenția să-i bată,

Să-l împuște pe nemernic,  c-a născut Lydia anemic

Un bebe cu trei picioare. Fără cap, în gură-o floare.

Ba mai este și Martina cea cu cercul și bulina,

i-au și dat piramidon de la farao Memnon.

Arestați cu toți, fac nazuri, are Uhle „mult” necazuri,

Însă Judele Siprem le oferă a la creme

și trei bice pe spinare să le crească bubișoare.

Aventura s-ar putea  să te termine, așa, dar monotonia cum?

Lulu spuse, dragi prieteni, un atac armat în jnepeni,

Nu-s caricaturi, sunt morți, despicați pân-la chiloți,

Iar găsirea va fi grea, ieși afară dumneata,

O poziție oficială a luat domnul Portocală,

La Salerno o lanternă  ne sărută cam paternă,

Până la utrenie  dispărură pernele,

Erai foarte, cum să spun, cam întoarsă înspre turn,

Swithin , pare-se, făcuse crime multe-n Siracuze,

Acțiunea este cheia ce descuie și Pompeia,

Un notar veni din groapă și ne-aduse o lopată,

El , la vremea lui era soțul lu”  Lucreția.

Ei și ce-i cu asta? Nem. Eu nici nu voiam să chem

Cititorii  la lansare, dar fu peștele cel mare

Care-n două-trei plesneli a-mpărțit doar temeneli.

Eu, adio, n-am cuvinte, mormăiam niște morminte.

 

Singur, în camera mea,

Mă întreb de ce nu sufăr,

Alături, lumea geme

În chinurile facerii,

Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,

Prefer să urlu singur,

Să nu mă audă nimeni,

O vrabie își lasă mizeria

În palma mea,

Pe umăr, un corb îmi spune,

„Ești al meu”, îmi scutur brațul,

Pasărea se înalță pe acoperișul

Palatului prezidențial.

Iau din bibliotec㠄 Romeo and Juliet”,

Declam, „ Thus with kiss I die”.

Așa a fost.

Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,

Râul încremenise de rușine,

Mierla se tânguia zadarnic,

Aurul zilei risipit pe coclauri,

Capetele celor vii se înclinau mai adânc.

Un muribund trecea din om în om,

Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.

Amurgul își rechema heralzii obosiți.

Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,

Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,

Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,

Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,

Flautul cânta singur pe dealuri,

Ca oile se adună anii,

Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.

Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,

Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,

Dispare omul precum ceața pe câmpie,

Purtând cu ea și cal și călăreț.

După prima victorie, băieții au depus pasărea

la picioarele Iuliei, era chiar luna iulie,

rândunica s-a ridicat încet și a zburat.

Regula jocului nu a fost respectată.

În copilărie, mama aducea platoulla patul meu,

glazura se cam topise, Guten Morgen Fraulein ,

Kuss  die Hand. Se auzea de afară.

În grajdul castelului se respiră greu.

Inerția zileleor, vuietul anilor.

Un tren roșu a trecut prin pădure.

Au rămas sute de morminte. Poate mii.

Cine mai numără stelele?

Femeie -fluture Chryidia Bellona.  

Apoi au plecat cu toții și au ajuns nori pe cer.

 

Visătorii din Helem trec pe sub poduri, oraș fericit de candori, ce este un om fără vise, întreabă domn profesor, ziua mai plouă, se-ntâmplă, cu înțelepți, cum se știe, noaptea doar răii se-nfruptă din propria ticăloșie, râsul e bun , zice râsul, plânsul e bun uneori, să facem două lăcașuri, zice domn profesor, dar lumea e prea complicată, greu să desparți bun de rău, toți ne spălăm de păcate, ne iartă pe toți Dumnezeu, tristă, amară e viața, măcar ascultăm povestiri, despre Golemul din Praga, despre regele Lear, de râs se poate muri, la fel ca de boală, de foame, dar cine ar spune că au prostanii propriile drame? Luna pe cer strălucea, butoiul o prinde în chingi, eu două lecții voi da, prima începe aici – mai fericit este cel care iubește, eu știu, cel iubit nu va fi nici mulțumit, grijuliu, pe mine herozii mă fac ba mult prea prost, bătăuș, eu herozilor „pac!” le spun râzând de sub duș, deci ne iubim , iubitzel, asta contează, îți spun, decât cuminte și laș, mai bine puțin mai nebun, trece viața, dar cum să-ți spun, drag ardei iute cum ciușca la gust pare de foc. Suntem trei, eu, viața și tu, altă treime nu știu, poate murind voi afla că iadul este cam blue. Cine-i mereu înțelept? Cine mereu este drept? Învață să înțelegi ce spune elevul. Să dregi orice greșală e greu, greșește și Dumnezeu. Nu știu să fac compromisuri, mă preocupă doar visul

Tristețea scaunelor scoase pe trotuar, a lupanarelor uitate în alt secol, dar undeva amanții retrăiesc clipele de regăsire. De ce să ne întristăm, frații mei, haiducii mei nefericiți? Eu alerg pe mârțoaga tristeții, o las la poarta raiului, intru fericit sub lampioanele păcătoșilor îngeri, femei frumoase mă înconjoară. Esti pervers , spune o hârcă, piei, hârcă, piei, viața mea este ca un cristal de nesdruncinat din strânsoarea fericirii. O crăpeniță cu ștaif, lumea rece ca un knife, după asemenea întâlniri mai că-ți vine să expiri, sunt un idealist convins, dar istoria m-a-nvins. Canci!

 

  |

 

Un mausoleu din lotuși, păstrând fidel doar chipul,

În vârf cu o statuie sfidând în timp nisipul,

Tăcerea e risipă, vorbirea-i  de argint,

Când spun despre iubire, să crezi, nu știu să mint.

De Cyrano știut-ai, el a murit iubind,

Câți purtători de haruri  de dragoste se sting?

Ce-ți pasă, prea terestră, frumoasa mea Inir,

E miezul nopții mele, în zori voi fi zefir

și  voi cânta în geamuri, sub uși, printre crengi,  

iubirea-i  misterul , nu dezlegi.

Cum poate frumusețea să sporească

Când e perfectă, iartă-mi întrebarea,

Lumina cum pătrunde, o fereastră

E tot ce-i trebuie, dar numai până seara.

Apoi se face întuneric, vin strigoii,

În febra  nopții frumusețea nu se vede,

În întuneric mor și lașii, mor eroii,

Numaipoetul a rămas, el crede

Că totul neschimbat rămâne,

Iar ceasul bate, bate, Doamne, câine.

 

Vine  când nu-l aștepți,

Vine și nu-l poți descrie,

Să nu mai numeri nimic.

Ochiul de țap spune totul.

Trei coaste rupte din cauza vinului vechi.

Trei ochi. Războiul celor două periuțe.

Cea mai frumoasă femeie locuiește pe insula Man.

Călător în automobilul morții am ajuns într-o localitate de munte.

Aer curat, ne-am rarefiat, la întoarcere nu ne mai regăseam.

În timp ce se bărbierea și-a tăiat capul. Era pe vremea lui Mihai Vodă.

Un orb m-a strâns în brațe crezând că sunt fiul său. Și eram.

De pe acoperișul unui vechi  hotel au căzut trei statuete de ghips.  

Au murit trei … care trei?  N-am mai fost la teatru din vremea lui Shakespeare.

Rușine, îmi spune un amic, biletier la Savoy.

Cea mai nobilă meserie este gunoier, modestă, necesară și cu surprize.

Primul om invizibil s-a făcut remarcat stând pe motocicletă.  Definitiv dispărut.

Lui Homer prietenii îi spuneau Puiu. A murit la o beție.

 

Vina este numai a mea,

Am vrut să escaladez ziduri,

mi-am zdrelit genunchii, palmele,

dar indiferența, minciuna au meșteri  buni,

înțeleptul Buddha știa de ce s-a retras în pustiu.

Oricare cale e unică,  deși vorbim de iubire,

Fiecare o simte altfel,

Ați privit florile de cactus?

Încercați să strângeți un cactus în pumn.

Nici spinii trandafirului nu sunt mai înțelegători.

Din interior vine pacea.

 

Viața mă cheamă, nu zic ba,

De moarte mi-e teamă, cum o fi ea?

Un salt în gol, un alt ocol?

Pleci cum veniși – curat și gol.

Orice durere se duse-n fiere,

Fierea nu-i bună că nu e strună,

În cerc de smalț n-ai cum să stai,

Poți fi un homeless, poți fi  un crai,

Doar din mirări am tot trăit,

Nici un răspuns nu am primit,

O, știu că Domnul omniprezent

mi-a tot șoptit. Impenitent,

am…..

 

A venit și seara, roua strălucește,

Stau la o răscruce, inima pândește,

Luna curge-n valuri pe acoperișuri,

Undeva se-aude murmurul de stihuri,

Este pacea sfântă, ca-ntr-o casă veche,

Frunzele din arbori cântă la ureche,

Iar departe-n zare, dincolo de cețuri,

Paznicul vieții ne socoate prețul.

***************************

Ceas de noapte, dormi , iubito,

Ceas de moarte, dormi, iubito,

Mâine nu voi fi în lume,

Vei fi tu și restul lumii,

Iar eu , venind din noapte,

Voi cânta încet pe strune,

Te-am iubit, dar n-a fost vreme,

Te-am iubit, dormi, nu te teme.

Ceasul bate ca o toacă,

Dormi , iubito, dracii joacă

și își râd de noi, de toate,  

dormi, iubito, sfântă noapte,

dormi, încet mă voi preface

într-un zburător prin nouri,

voi veni în visul pașnic,

te voi lua zburând prin stoluri

spre o altă lume, caldă,

unde sunt îngemănate

inimile care caută

părăsind singurătatea.

O copaie, o viață simplă, pătrată, ovală,

La celălalt capăt al orașului- un bebeluș,

Bila era înțepată cu ace,  precum tablourile pictorilor florentini,

Ce zâmbet, de unde venea el?

O fi fost Lilica, fata ce se dăruia rudelor de gradul doi,

A venit unul cu figură de buldog, avea ochelari albaștri ,

A tras cu pistolul drept în  portretul Marelui Șef,

Dus a fost, fără bilet de întoarcere,

Sfatul rău venea din munte,

Dar ce caută aici un copil?  Asta întreabă frunza.

 

Este o gândire temeinică. O apoteoză. Pe șestache.

Scaieți, smochine, Einstein. Atât.

 

Dacă vorbele ar deveni fapte, noi am muri,

Eu fug de vorbe, vorbele fug după mine,

Avangarda nu moare, nu se predă în școli,

Unii nu iubesc avangarda, treaba lor,

Victoriile avangardei, subconștientul, dicteul automat,

Să fii nebun cât poți, să nu te prefaci,

Jos regulile, normele, bunul simț comun,

Falsa sinceritate, falsa profunzime,

Falsa etică, grămăticii cu virgula în gură,

Iubirea de ego, codul civil și penal aplicate naivilor,

v-am enervat nițel? Putem discuta. Fără izmeneli.

Urmuz a fost un maestru, Barbu făcea poezie matematică,

Eu pot scrie în orice fel, cu rimă, în alb,în negru,

Dar cel mai bine mă simt în avangardă.

M-am săturat să caut cuvinte meșteșugite,

Sensuri vitale, morale, poeme puternice, fără valoare,

Opt miliarde caută același sens, el nu există,

Să nu spui nimic este mai bine decât să bâlbâi un adevăr.

Ca să revii la avangardă trebuie să fii foarte nebun.

Mintea naște idei minunate. Terminați cu prostiile,

Ah, dorul, ah, mila smiorcăitoare,

Ne trebuie ceva mai solid. Cuvinte meșteșugite, mește,

Cuvinte, cu, cucu, adevăratul artist se desprinde sine,

Pe cine interesează ce gândește artistul?

 

Ploaia este bucuria copiilor,

Culori, mirosuri distincte,

Ce semne ne aduce vara?

Un ghid ilustrat al armoniilor.

Fiece zi – o uimire.

Posedați suntem de intuiția particularului,

Infinitul ne produce greață.

Cum poate vocea Kostromarului?

Tristețea zorilor  la execuție.

A amurgului pentru un om părăsit.

A amiezii pentru un om flămând.

Din pânza  radioului – un glas hârâit.

Urmașilor mei eu nu le scriu,

Nu voi pleca într-un sicriu,

Umblând pe două-trei picioare,

Mai știi , chiar patru aripioare.

Oftează tânăra domniță, așteaptă în pat o linguriță,

Poate chiar o lingurea, ba mai vrea, ba nu mai vrea.

Sunt Zburătorul dacă vreau, ajung cu tine la Breslau,

Bea când ți-e sete Dâmbovița, să-ți pierzi suflarea și ființa,

Boul, vițeii se ajută, Casa Boborului este mai slută,

Alecsandri îmi este unchi din al Veneției rărunchi,

Astfel venii și eu aici, gură de rai, trai la bunici,

Cum se deschide între nori o poartă, văzui un picior,

Atât zării, pe loc crezui, de-atunci mănânc numai gutui.

Dar asta nu-i melancholie, albastră floarea e mai vie,

Albastră, roșie se-arată această inimă de fată.

Trecut-au anii ca și banii, acum bogați sunt doar golanii,

Ne cântă-acuma  și prohodul, ce dor mai are azi norodul?

Rondel trecut și tare dulce, pescarul prinde știu ce, știuce,

Dar nu se știe că un drum mai duce-n pipa cu tutun,

Când eu vă las întreagă-averea lui Dobrogeanu,  parcă Gherea,

știu codri mari de brazi, molizi, în mine tu nu mă închizi,

nu port nici plumbi, arginți, magnezii,

eu îl iubesc pe T. Arghezi , lacustrele bacoviene,

romanțele minulesciene, pe cronicarii lui Urmuz

ce au luptat și la Oituz. Cu Topârceanu facem jocul,

cum vine rima cu norocul, dar nu poate a fi uitat

ce-au scris domnii Maniu și Pillat, eu lui Barbu

Ion , am să-i ridic în marmuri un monument ci filigrane,

Dar mai trezește-te, Ioane.

Un melc se-mprieteni cu-n  diavol,

Melchiom, Melchior și Bravol.

În limuzină, Meluzina făcea amor cu mandolina.

A voi fără a vrea să voiești, vuiește

Codrul de povești.

Fraged și gingaș se naște omul,

Uscat și tare rămâne oul,

Nimic mai moale decât apă,

Lasă cortina, să înceapă.

*888

Bună dziua, fluturaș,

Iar mai scrii un romănaș,

Are multe personaje

și idile drept furaje,

toată lumea e scriitoare,

unu-i mic,altu-i mai mare,

unu-i nalt numai la stat,

altul pare talentat,

despre premii ce să spun?

Toate-s unse cu săpun

și alunecă ușor

precum râma sub pridvor.

N-am invidii, sunt mai bun

Decât cel mai fin tutun

și mă sorb doar pricepuții,

rima sună a la Nuți,

spaima Constituții,

scriu pentru că am trecut

clasa-ntâia cu un șut,

restul claselor le-am luat

din visare și căscat.

Am iubit doar versul sec

Cu o urmă de buchet,

Am iubit marii poeți

Ce n-atârnă pe pereți,

Am iubit femeia,viața,

Vă zic – bună dimineața.

 

Unii merg pe picioare,

Alții merg pe nas,

Amețitor, în oraș era o piață,

Piața era în oraș,

Se vindea o singură ceapă,

În ceapă era un ceas,

Adulții plângeau, bălălău, striga majurul de la bulău.

De sub lut cântau morții,

Azi e frumoasă luna, mâine va fi un soare frumos,

Tu ești unica Una, aceeași mereu iubitoare nucă ,

Nu că eu AȘ SPUNE,  DAR nu uita de cucă,

Am vrut să leg copacul, el m-a legat pe mine,

Am vrut să te iubesc, tu n-ai iubit pe nime?

În fond ce-i nebunia asta?  Cine face copii pe Internet?

Otrăvuri negre în adâncuri, nici stelele nu se reflectă,

Noi scriem versuri doar pe scânduri, constituind o sectă.

Acolo se ucid copiii? Acolo sunt violate mume?

Doamne, de ce nu-ți strunești fiii?

De ce ai creat o lume? Noapte de noapte, o altă stirpe

Tot crește ca o iarbă amară, cum se topește ca de gripă?

O lumânare.  Pași de schelete bat măsura,

Sunt clovnii morții ce ne înșeală, noi ascultă doar uvertura,

După un secol de  secetă mare. Am însoțit pe Mama Tenebrelor

La marea înmormântare din munții Anzi,

Un zburător cu aripi gigantice,

Un tânăr frumos și alb, alb, alb.

Asta-i pedeapsa, spune vraciul,

Pedeapsa iubirii, Corăbii Fantome,

Pânze înroșite de soare, ce xilofoane, xanaxuri, prafuri?

Prea sunt înguste cărările dragostei,

Cum să se nască, cum să mai crească?

 

  

Un visător nu pierde niciodată,

Patul lui Procust nu e pentru el,

Ambițiile deșarte,  vorba – plată

La schimb cu sentimentul   – anofel.

Iubito, tu ești doar femeie,

Femeie, tu ești doar un om,

Iubire, tu ești doar scânteie,

În ochii Creatorului – atom.

Părea o părăsire, păsărire,

Un fir de grație spre gloria din bolți,

Cum strălucește aurul subțire,

Ne despărțim, un duh pândind la colț,

Vor fi iar veacuri  rătăcite,

E prea departe visul, unii spun,

Pașii slăbesc, iar șoaptele-s sleite,

șirag de lacrimi, diamant – săpun.

O nouă zi, o nouă  înviere,

Doi tineri renăscuți  din haos-lut,

și-au dat un loc  sub orbitoare sfere,

Domnul a râs , vitraliile sunt scut.

Paharul s-a golit într-o clipită,

Cu toții au băut din el,

Iubirea nu e doar ispită,

Credințele sunt de  un singur fel.

 

Fără un strop de nebunie

Nu poți iubi,

Fără un strop de poezie

Nu poți trăi,

Dar ce spun eu acestor muze

Ce pun un preț pe chip, pe buze,

Care-mi impută că sunt eu

și nu le pot iubi mereu?

Religia iubirii, drage muze

E mai presus de iertăciuni și scuze,

Nu poți umbla peripatetic

Fiind și înger și eretic.

De v-am părut cumva umil,

E lecția marelui Will.

 

Un prieten numit Colibri

m-a rugat  să nu scriu poezii,

am răspuns pe scurt. Împuns –

Să mor în haine de vară?

În Salonul gotic a intrat mein Gott,

Heil, strigă mica Nucșoară,  

Cineva îi trage un cot.

Unii spun, are o coadă ascunsă,

În Salonul Roșu se ivi  Ilici,

Care cânta dintr-o frunză

Imnul –sculați, pitici.  

Castraveții umplu câmpul

și roiesc după un semn,

ei formează batalioane,

o, my God, ce cap de lemn.

Nu scurmați sub monumentul

Lui Trax-Max, vine momentul,

Generalul Ohnehosen,

Interzise gestul – track.

Mă prinde mila maritimă, credeți,

O skilă, o bilă, o sculă fudulă,

Norii zâmbesc fără dinți,

Leșină-n picioare doi prinți,

Nevestele caută sub veste

Banii pierduți la Trieste,

Amanții mor doar de gloanțe,

Arhimede mă vede, ce vede?

Doar se repede și pierde.

La Roșiorii de Vede.

Caporalul nostru spuse,

Oameni suntem, vaci supuse,

Cărticică, cărticea,

Cui te adresezi mata?

Am găsit eu într-un cuib

Trei nagane , un șurub,

Nu-i popor de solitari,

Oamenii nu au biștari.

A fost odată un căpcăun,

Care la suflet era bun,

Ordine, striga la ordin,

Avea șef pe Krasnomordin,

Disciplină,  el striga,

În cotoi splina plesnea,

Dragoste de curți și strezi,

Moale cobora-n  amiezi,

Energiile curgeau

Ca un lapte de bau-bau,

Din altare antice,

țipetele bahice,

în genunchi, cerea nea Cap,

alergam cu toții-n trap,

împrejurul dronelor,

țipetele clonelor,

brațele vânjoase rău

îl speriau pe Dumnezeu.

Șefi cu cefi să ne unim

și un Rai să reclădim

din beton, din fier, din sânge,

Lăcrămioară, nu mai plânge.

 

Un fir de aur și brocart,

Băiat cu carte, mult azart,

Un fir de grație, arginți,

țesut de sfinți.

Avea pescarul doar un fiu

Care umbla hai-hui, hai-hiu,

l-a prezentat drept ginere

de vinere.

Veni flăcăul, meșter bun,

Făcu prin camere minuni,

s-a-ndrăgostit de soacra lui,

hai-hui.

Și dragostea dură un pic,

Găsi o jertfă cu neg mic,

O biată fată, ca un miel,

Oh, Sataniel.  

 

Te agiți mult , i se spuse și pe loc fu împușcat,

De unde și visul, i se făceau semne,

Un braț ridicat ce se ridica la cer,

Un iz de parfum  venea în întâmpinare,

Brațul continua să zboare,

Germenii vieții se bucurau,

Chatou, Joinville, anunța conductorul,

Brațul îl prinse pe Dumnezeu,

Un contact apocaliptic,

Iar fata zâmbea.  

 

Faust era pe ultima sută,

Pe ultima rută, o clipă,

o sită, Faust.

Toți suntem Faust, părem fericiți

După contractul încheiat în antractul

Marelui Spectacol.

Diavolul? Un șobolan, acolo,

Alergând ca Bertoldo cu Bertoldina lui.

Ce gândea Faust?

Ei, lua-m-ar dracul, unde mi-e fracul

De zile mari?

Cred, zice Faust, că nu merită să-ți vinzi sufletul,

Oricât este el de mic sau mare.

Aakjaer Jeppe, prozator, poet,

Cine te citește, nu simte regret,

Copiii mâniei fac și ei copii,

Bucuria muncii naște bogății,

Cu toții suntem prizonieri,

Pentru că azi e mereu ieri,

Leu sângeros – mănâncă bani,

Iar circu-i plin de șobolani,

Forget, forgive, ne reformăm,

Noi nu furăm, doar luăm și dăm,

În ochii tăi nimic nu moare,

Nici ursul alb, nici Stea Polară.

Nu este Poesia, ţara tuturor posibilităţilor? Spre ea mă îndrept, trecând peste lanţul munţilor, ziua-i ceţoasă, graniţa e ascunsă, prieteni întâlnesc cu inima străpunsă. Acolo nu voi avea nici paşaport, nici număr, acolo un porumbel mi se aşează pe umăr, acolo-i voi întâlni pe Tristan Tzara, Urmuz, Geo Bogza şi un citat din Ghemara… Nu lipsesc nici poduri şi nici fluvii, nu lipsesc nici străzile-n oraş, pentru călătorii şi heruvii ce îşi lasă sufletul drept gaj.Vântul bate-n borul pălăriei Profesorului, îl ţune aplecat, o poveste din copilărie pentru toată viaţa m-a marcat. Fără ţintă-ar merge înainte, timpul e un codru vechi, virgin, pânza de păianjen, din cuvinte creşte din înalt în rădăcini. Numai vântul trece pe sub tâmple, ce ar trebui să se întâmple?

 

În timpul somnului omul dispare,

Adică urechea naște o floare,

El e statuie precum o lamuie,

Mă credeți cretin, sunt  din Dublin,

Mișeii au dureri de ceafă,

La șapte stă o blondă, eșarfă

Ea poartă numai, restul –minune,

Eu i-am făcut portret în cărbune,

Portret în lumină și multă căldură,

De ne-am topit  ca o untură,

Câinii știu asta, tac în durere,

Wie ein Hund, Kafkale, vere,

În țara Durerii nici fericirea

Nu compensează împreunirea,

Iar Calderonul cel de la Barca

Puse mâna pe  poarta sacra,

Eu, ca un semn că te admir,

Îți dăruiersc rădăcini de ghimber.

Orice-ai fi, vino afară,

Flacăra arde, devine pară,

Ultima casă ne va fi  noaptea,

Ah, blonda mea, columbariu la- șaptea.                           

 

Uneori miros și morții a iasomie,

Imaginea ta îmi zâmbește dintr-o mie,

Nu poți ieși din cercul strâns,

Nu poți trăi  numai din plâns,

Cei tineri  cheamă un bătrân,

Iar cei bătrâni  zac săptămâni,

Vecinul meu pleca la Bonn,

Veni la mine c-un bombon,

Dădu și cheia, dispăru,

A doua zi ce se văzu?

Era vecinul palid, alb,

Ce ai pățit, vecine  nalt?

Avionul ne căzu din cer.

Păi, văz că mai exiști. Mister?

Nu eu sunt cel care s-a dus,

Sunt frate-meu, cel din Apus.

Ne-asemănăm, ne deosebim.

El n-ARE FANTEZIE. Știm.  

Îmi face semne, brațul lui

Părea plecat la Covurlui,

Chatou, Joinville, mai știi, eu știu?

Pe Dumnezeu L-a prins  cu greu.

Apocalipsă , zici, așa o fi.

Nu zic nimic, aștept o zi.

 

Când mă voi teme, când voi ajunge la termen, când cerneala din stilou se va cerne ca o cenuşă uscată, când coala va rămâne curată, când voi privi în gol, când voi desena nota sol , fără să mai urmeze o notă, când tăcerea va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apari în splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliţi, cu părul despletit şi vom pleca împreună, îndrăgostiţi.

Azi, iarna vrajbei noastre cu vrajbă nouă s-a- năsprit, un timp în care mielul fură, iar lupul, că-i flămând, e pedepsit, victoriile-n istorie se-ngroapă şi visele devin coşmar, azi, iarna vrajbei noastre nu e iarnă, azi vrajba e-un cuvânt frumos şi rar, căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează, un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează, iubirea, la concursuri se câştigă, Poetul trece-ntins într-o cotigă.

 

Ne ducem toţi, câte puţin mereu, cu Dumnezeu ori fără Dumnezeu, copacii nu-s ca noi, grăbiţi, ne ducem mai iubiţi, mai neiubiţi, unii cu gânduri, alţii negândind, să nu uitaţi bănuţul de argint, unii oftând la amintirea unui chip, alţii pierind ca muşuroiul de nisip, mi-e dor de toţi care au plecat şi m-au iubit, dar şi mai mult de cei ce m-au hulit.

Rilke spunea, ce te faci, Doamne, dacă-ţi mor? Astfel ar spune orice muritor, de mii de ani tot încercăm să ne-mpăcăm, iar Domnul tot ne spune – Dă-mi! Dă-mi sufletul chiar dacă nu mă crezi, te-ai lepădat destul, acum Mă vezi, orb de ai fi, în tine ai un duh, l-a dibuit şi îndărătnicul Baruch Spinoza, iar Rilke are el dreptatea lui, suntem veşmântul Demiugului.

 

Eu  de mult am murit,

De când nu am iubit?

De un veac și mai bine.

Sângele meu vinovat

Va fi cândva un ceasornic,

Vei auzi, timpii bat,

Ciocanele peste borne.

Dincolo e minunat,

Nu știi , nu ești acolo,

Dar unde ești? Mai exiști?

Sunt nimeni, dar și Apolo.

 

Omul aproximativ bea cu lupii

Se întorc , rostogoliți, cantalupii,

Cântă, lupule, de poți, cântă,

Omul aproximativ îl descântă.

Se întorc pescarii-lupi, stelele

Stau în plasa lor precum oile,

Vântul plânge ca un lup, hornul cântă,

Omul aproximativ se avântă,

El își face loc, în loc

Să se bucure

Pentru a fi mai echivoc

Ca un fluture.

Unui prieten depărtat

Dumnezeu este un brocker

Este un jolly jocker,

Imi dă un stoc,

Apoi mi-l ia

Mi-oferă viața-n lumea Sa,

Mă tulbură cu zvonuri, dar

Nu-mi strică un drum la Krasnodar

Ori Karakum ori Magadan

Să văd hotarul stalinian,

Alpha-Omega sunt nimic

Pe lângă un ger la Reykjiavik

Ori în Canada, Montreal,

Unde stă Baruch alb, real

Ca un miracol boreal.

 

Bulboană, a doua, înec,

Se tulbură apele, trec,

James Flynn își încarcă pistolul,

La Roma sărută pristolul.

Tata O”Rourke pe mâini

Se spală de săptămâni,

Precum Pilatus, e bine,

Majurii iubesc doar mezine.

Jack, strigă Plato, un drac

Adu-mi să-mi fie și drag,

Encounter, spirit uman,

Rezervă pe șapte”șpe ani.

Iubesc dublinezii, dar plec,

Doresc să-l revăd pe Lautrec,

Chiar pe Muenchhauseneu, eu stau

Pe teancul de basme, bau-bau.

Simon și Timon, eroi

Eu i-am chemat la un-doi,

Dedalus mai face un pas,

Se-apropie de CNSAS,

Acolo găsește dovezi

Că ne-am iubit la Horez.

O, subsherife, mai stai,

Am să-ți citesc din Karl May,

Iar dacă vrei, din Karl Marx,

Cu care milioane s-au ars.

Pat, Patachon au murit,

Branii și Stanii, un mit,

Dar îl avem pe Klaus I.,

Se spune că el ar vorbi.

 

Tu ești perfectă

Tu ești perfectă, darling,

Îndrăznesc prea mult?

Langoare, frumusețe și nimic mai mult,

Poetul e cărunt din naștere,

Realul e un cal cam nărăvaș,

Mereu învinge. Ce mai scrii?

Mă-ntreabă un a – mic absurd de singur,

Eu printre măști mă plimb,

Dogul german a devenit felin,

De treabă pare moartea, bat-o vina.

O vreau, n-o vreau ca pe-o femeie. Tu ești perfectă

Tu ești perfectă, darling,

Îndrăznesc prea mult?

Langoare, frumusețe și nimic mai mult,

Poetul e cărunt din naștere,

Realul e un cal cam nărăvaș,

Mereu învinge. Ce mai scrii?

Mă-ntreabă un a – mic absurd de singur,

Eu printre măști mă plimb,

Dogul german a devenit felin,

De treabă pare moartea, bat-o vina.

O vreau, n-o vreau ca pe-o femeie.

Trăim pe interval, fără bilet,

Un felcer ne urează viață scurtă,

Un ghicitor promite zece vieți,

Dar tu ce crezi? Nici apa nu mai clipocește,

Albinele nu bâzâie, ci urlă,

Un monstru este pasărea colibri,

Mai sinceri – cerbii tot boncăluind nerăbdători,

Cocoșii râd de dimineață ca bețivii,

Stelele cad din cer cu semne militare,

Liliecii sunt pe drumuri spânzurați pentru vagabondaj,

Comun e strigătul întâiului născut cu geamătul

De la intrarea-n morgă. Dar cum ating petala

Cu aceleași degete cu care mângâi sânul proaspăt

Al fecioarei, poți crede că și marea cântă?

Ași, e doar închipuire, marea e-un rechin mereu flămând.

Atunci, să-mi spui de unde nasc cuvinte?

 

 

 

Trăim pe interval, fără bilet,

Un felcer ne urează viață scurtă,

Un ghicitor promite zece vieți,

Dar tu ce crezi? Nici apa nu mai clipocește,

Albinele nu bâzâie, ci urlă,

Un monstru este pasărea colibri,

Mai sinceri – cerbii tot boncăluind nerăbdători,

Cocoșii râd de dimineață ca bețivii,

Stelele cad din cer cu semne militare,

Liliecii sunt pe drumuri spânzurați pentru vagabondaj,

Comun e strigătul întâiului născut cu geamătul

De la intrarea-n morgă. Dar cum ating petala

Cu aceleași degete cu care mângâi sânul proaspăt

Al fecioarei, poți crede că și marea cântă?

Ași, e doar închipuire, marea e-un rechin mereu flămând.

Atunci, să-mi spui de unde nasc cuvinte?

 

. Tu ai spus – nu cer nimic,

Nici cerul nu poate cere,

Tu ai spus, evoluăm pe raze diferite,

Este bine, iradiem ceva, tu ai spus,

Nu suntem nici aproape, nici departe,

Este drept, noi doar suntem ,

Tu ai spus, nu este momentul,

Așa este, nicio execuție nu se potrivește cu momentul,

Pentru mine nu există  decât ACUM,

Dar nu ai cum înțelege, ai ceasul tău,

Nu-ți sunt  străin cât timp ne aflăm în această lume,

Tu ai spus, iubirea este-n tine, fals,

Iubirea mea este la tine, iubirea ta nu este nicăieri,

Poate că este în cuvinte, dar ce sunt cuvintele?

Pui de vrăbii, zboruri de rândunele, vorba Minulescului,

Cel ce pierduse cheia, pălăria și bastonul,

Tot mai departe ne vom roti, mâine vom fi departe,

Acum este deja mâine, everyone around me is dying,

Fiecare pleacă în alt tren, avion, au rămas un pantof fără toc,

Un toc fără peniță, din joacă se nasc iubirile,

Ca furtuna-n aprilie, copleșit  îmi plec fruntea,

Parcă ieșeam din spital sau din închisoare,

Mă simt ca o libelulă, adică liber, în jurul meu moare timpul,

Acest fluviu pe care plutesc cadavre invizibile,

Eins , zwei, copii împușcați în fața mamelor,

Mame împușcate în fața copiilor, cine să-i mai plângă?

Istoria se scrie de jos în sus, apoi se autodecapitează,

Buzele mele mușcă aerul, pântecul aerului, mormânt aerian,

Am scos sabia de aur de sub nisip, ca Lancelot,

Pălăria lui Hamlet a fost uitată la rechizite,

Veneau lupii și urinau peste tot,

Departe urlă felinele mari,

Mă ascund și repet, toate sunt vânare de vânt.

 

Ne e rușine de vârstă, de boli,

Ne e rușine de orice ocol,

Care e calea dreaptă? Nicicum,

Deșertul se-ntinde spre Karakum.

Sunt încă om, scriu ca un om,

Prietenie găsesc doar în pom,

Precum un câine alerg, adăpost

Nu am găsit, câine n-am fost,

Irelevant, eram în Brabant

Și am găsit un diamant,

Astfel scăpai de un coșmar

Ce se ținea de mine, homar.

Eu am căzut de la etaj,

Nu m-a văzut nimeni, colaj

Se întindea pe trotuar,

Vai ce coșmar, vai ce coșmar.

Păsări mi-au fost strămoșii, zburau,

Sunt doar un biet father in law,

m-am preumblat prin Nazareth,

veni și Pilatus, ceru un bilet,

am întâlnit diavoli pe Bug,

ei mă voiau spânzurat de  un drug,

dar am scăpat, raz, unu , doi,

haideți să credem în viața de-apoi.

 

Bulboană, a doua, înec,

Se tulbură apele, trec,

James Flynn își încarcă pistolul,

La Roma sărută pristolul.

Tata O”Rourke pe mâini

Se spală de săptămâni,

Precum Pilatus, e bine,

Majurii iubesc doar mezine.

Jack, strigă Plato, un drac

Adu-mi să-mi fie și drag,

Encounter, spirit uman,

Rezervă pe șapte”șpe ani.

Iubesc dublinezii, dar plec,

Doresc să-l revăd pe Lautrec,

Chiar pe Muenchhauseneu, eu stau

Pe teancul de basme, bau-bau.

Simon și Timon, eroi

Eu i-am chemat la un-doi,

Dedalus mai face un pas,

Se-apropie de CNSAS,

Acolo găsește dovezi

Că ne-am iubit la Horez.

O, subsherife, mai stai,

Am să-ți citesc din Karl May,

Iar dacă vrei, din Karl Marx,

Cu care milioane s-au ars.

Pat, Patachon au murit,

Branii și Stanii, un mit,

Dar îl avem pe Klaus I.,

Se spune că el ar vorbi.

 

Tu, tu, tu, toamnă griz

Nu știam c-o să mai  please,

Un oraș   în profil

E ca floarea cu pistil,

Poezia îți face prieteni și dușmani,

E ca o lună ziua, un fluier de soc,

O vânătaie pe pleoapă,

Sâmbure de aur aruncat la gunoi,

Beznă gravidă în luna a doua,

O, Luna Park, o, Jeanne D Arc,

O dansatoare spaniolă şi mult mai mult.

Tăcerea celui   prefăcut mort,

Un submarin rătăcit într un lac,

Criză, priză , analiză,

Secure + şomeră,

Stele, basme şi Orient.

 

Discutam cu prietenul Will,

El spunea că lumea-i o scenă,

Adevăr zice, nu sunt abil, …

Nu pricep ce-i o mască, o trenă.

Ce e-n fond o ființă umană?

Densitate, spirit, eter?

Fiecare avem doar o mamă,

Din păcate, multe-s în cer.

Pe atâtea drumuri umblat-am,

Cu atâtea iubiri m-am pierdut,

Am zărit cândva în Manhattan

Cel mai jalnic câine bătut.

Ne despart kilometri și specii,

Fiecare iubim cât putem,

Cerșetorii sunt frați și cu regii,

Doamne, fă-ne iar oameni. Amen.

Aruncați măști și vorbe deșarte,

Poezia e numai un semn

Că mai e o speranță, o parte

Ce-a rămas din pustiul Eden.

*****

Vom fi pulbere de stele

Din Bangul Mare risipiți,

Serbările au fost și ele

Doar stații pentru cei muriți.

Vom înota în alte ape,

Pe alți curenți, reunduind,

Vom fi departe sau aproape,

Wer reitet schnell durch Nacht un

Wind?

Bătut în cuie numai Domnul

Ne privi plutind pe veci,

Cine va ști ce a fost Omul?

 

Trei himere s-au ținut de

capul meu în vis și pe Internet, unii

au devenit personaje de vis și de

Internet concomitent, cândva vom

fi cu toții virtuali. Nu am pătruns

nici acum esența urii, înțeleg furia,

este o reacție a fiecăruia, dar ura

este ceva special. O detest și nu o

înțeleg. Mă apropie de gândul

morții. Destui semeni au devenit

pentru mine inamici fără nici o posibilitate

de refacere a punților. Oamenii

nu mai au timp de împăcare.

Altul la rând. Lipsa de timp.

 

Vast hialin, animale, maritim,

Forestier în galop, hop.

Înger cu șolduri albe.

Micile idei vin din cele  mari, ca ouăle.

Arbore aragonez, arborez.

Sezonul a fost reizmenit.

O larmă delicată, grațioasă, pufoasă.

Se spune că oamenii sunt nebuni. Nu, nu, da.

Moara fără apă, fără aer lucra de zor în Holmogor.

În sat a sosit un homar roșu, gata fiert, dar vorbea.

Neapărat prindeți luna de coadă.

Au intrat hoții în țara tâlharilor, vor pleca.

Vor lua toți bocancii morților.

A venit un pisic și a anunțat apocaliptic, ce?

Fiul cel mare al piticului  Ning a urcat în scara calului, acolo a rămas.

Înmiresmat Bosforul îi privea omenește. Ș.a.m.d.

 

Trăiesc halucinant trecutul,

Splendoare-n iarba amintirii,

Acea plăcere, freamăt, prime,

n-am fost amanți, noi am fost mirii,

urcăm în timp, ca-n spre-o cetate

care plutește-n neuitare,

noi vom fi doar cuceritorii,

nebănuite avatare.

Clipele triste, neîmplinite

Vor fi acolo, dezvrăjite.

Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș,

Mă pierdeam, încăperi, chei și uși,

Duduiau motoare, un oraș

Cu viteza unui cărăbuș.

Alergam dintr-un colț în altul,

Te zăream, te iubeam, am murit,

Numai tu, mai frumoasă la zenit,

Transatlanticul, de un ghețar, bum-bum.

Erai tu, erai tot ce trăisem mai demult,

Te sărut, amintire, te ascult.

Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic

Dărâmă, rupe totul

În interiorul nostru

Până în ziua când cineva deschide

Ușile, ferestrele,

Bine ai venit, iubito.

Pământul nu arde, e rece,

Numai ființele vii ard

Ca niște făclii,

Unele ascund focul lor interior,

Altele ard precum Hus ori Giordano,

Tu, iubito, găsești în mine un rug,

Eu aud cum șoptești,

Focul arde, el arde, va veni și tăcerea

Pe-ntregul pământ,

Noi vom arde în stele,

Alături, pe rând.

Sub pod se zbenguie șopârle,

Obsesii, avataruri, repezi gârle,

Natura se ascunde-n noi,

Absurdul naște și eroi.

Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,

În fața ochilor se-ntâmplă o minune

Consubstanțială vieții, ne iubim

Aici sub pod, noi, veșnici peregrini,

Avem același țel sfânt și frumos

Pe malul danubian, mai jos,

Călătorind mereu pe alt poem,

Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn.

Înainte de a deschide o carte,

Îi cercetez exteriorul, ca unei femei,

Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri,

Apoi, o răsfoiesc încet, încet,

„Sunt o evidență luminoasă”,

Îmi spune cartea-femeie,

Cu voce joasă, plăcută,

Răsfoiește-mă încet, încet,

Uneori să te oprești la un capitol,

Ai să observi că la sfârșit

Vom fi numai noi, doi.

Îmi place răcoarea din livezile de pruni,

Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni,

Nu-mi place gripa, iubesc risipa,

Nu vreau refuzul, iubesc abuzul,

Dar,

Există un dar plin de har,

Aș fi fericit să scap de obsesii,

De gândul la moarte și de profesii,

Iubesc și omul ce nu are nimic,

Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric,

Să fiu eu prosopul

Ce-ți mângâie oful.

 

Prietenul îmi vorbește de libertate,

Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă

Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește

În mințile noastre, știm ce este un cățel,

Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul,

Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața,

Păstrez câteva viniete de melancolie,

Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,

Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,

Dar care nu se trădează nicicum.

Ne lipsește, vorba lui Allen,

Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica,

Poate și Dumnezeu

 

Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine, Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios – sufletul.

 

În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit, Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit.

 

Există și metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele sinelui,

În urechea mea stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de corali.

 

Erau acolo tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer, pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii, Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea.

 

Nedivina comedie În loc să privim în față Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii, Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine, de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput, Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald.

 

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat. Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om întâlni,

Nu cred în rai sau în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații, mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.

 

Domn, Domn să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea,

Eu am un dublu, tu ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea, poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan, O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea, este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet în tine să ai.

 

Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe!

 

Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc.

 

Iubirea ca fiară Moto – Bah, Bach și Offenbach Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și strălucește, parcă-i de aur.

Trece-o pisică umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant, parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora, alături, e dragoste – fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA, Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n toate, Asta citești în oricare carte. Ââ…..

 

Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o potaie.

El este Marele Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor, Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet?

 

În castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain. Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii – oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche, Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher,

Stă să cadă la cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e, Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul, Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă. Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au distrus iobagii.

 

Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele necitite.

În viață treci prin toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă, Nu pot fi dejurnă, în turmă.

 

Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare, Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni, Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali, Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute, curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape.

 

Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea, altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă, aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția, am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace.

 

Iarna pare centrul luminii,

Urcă pe geam nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri, poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile reci.

 

Și voi trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit, Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în domn, din om în om.

 

Tu știi ce este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor puțin.

 

Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.

Pentru fluviu, oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități. Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi, generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente, Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.

 

Metaforele, precum florile Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade. Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez.

Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.

 

Falsa Atlantidă, o aguridă, Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica. Ții minte Atlantida noastră?

 

Prietenul cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine, Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana, Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.

 

Copilăria mea stă furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează, Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic, Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă.

 

Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază, Poate cu luna m-am însurat,

Poate că stelele mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să știe intră direct în mitologie.

 

Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului, Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal,

Misiune și promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse.

 

Din amintiri tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări, căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi, Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm.

 

În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida,

Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur, Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.

 

Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb, Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum, Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc.

 

Era-n Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să crezi azi în minuni? El fericit, noi – acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz, stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban. Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e, că undeva Noi ne vom saluta.

 

O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător. Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e gata, domn Judecător.

 

Prins într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii, Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului, Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora, parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți nu știu nimic. Deh, urmașii…

 

Gram de neliniște, o, Cabala, Cine te știe, moarte nu are, Nu scriu plăcut, nu fug după ciute, Metafora vine ca ursul flămând. Gura ei aștepta sărutul, Lacrimile – o chemare a fericirii, Inima ei se zbătea încă, Prinsă în plasa copilăriei. Totul a fost curmat de un glonț, De o ardere intensă, De mult trupul ei zace inutil, în pământ, Sufletul ei este departe, Mâna care a ținut pistolul, Scrie azi despre trecut, Uită istoria fetei moarte. Memoria nu face zgomot, Ca și morții, Memoria – fiică a Luminii, Morții noștri – țesături fine de lumină.

 

Mergeam pe un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist? Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât.

Cădeau frunze din Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul, dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru, Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă, Deasupra pământului.

 

Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care pierde tot sângele,

Vântul de toamnă peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută, se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice, Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne.

 

Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?

Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție

 

Piciorul sus, aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla

În patru labe, o cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant.

 

Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia generație, viermii nu puteau să pătrundă

prin metal. Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer. Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni. III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii, era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă. Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit?

  1. Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă, Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei, m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet.

 

Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși,

din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, ”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri,

aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.

 

Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori.

Vorbele mele peste țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți. Bastilii cad, Înalte Porți.

 

E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri, Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind

la tot ce mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare, curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.

 

O pasăre uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață. ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei treceri fără vise.

Miroase a cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit, Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde soarele sub umbra unei rochii.

 

Utopie ironică, disperare strigată,

Astfel am trecut ca o veche fregată,

Simetrie de taină, sensuri, nonsensuri,

În groapa Pacificului, pe everesturi.

Să-ți scriu, să nu-ți scriu, iubito, iubirea

Încet se prelinge-n câmpiile asire,

Nimic nu se pierde, dar se transformă,

Iubirea e Carmen, Violeta, e Norma,

Apoi mă trezesc, trecu o clipită,

iar tu ești departe, iar tu ești iubită.

 

Muzica sângelui încă mă-ncântă,

Prea e înaltă iubirea și sfântă,

Lasă clepsidra să se golească,

Precum legenda din țara bască.

Încă-i fierbinte cenușa pe buze,

Sânii statuii- două obuze,

Ai două mingi când alergi pe bulvare,

Dragă îmi ești, de orice culoare.

Lasă păcatul să plângă, să râdă,

Viața e dansul subțire pe sârmă,

Raiul ne-așteaptă, livezile sale,

Geamăt de trupuri iubindu-se goale.

Coafurile smulse de un bețiv,

Oceanul, cămăși fără nasturi și tiv,

Mărgeanu-n adânc se adună încet,

Apele urlă, apele fierb.

Apoi este liniște, geometric întins

Stă orizontul, de funii desprins,

Păduri de jugaștri, de chiparoși,

Trepte, pilaștri, marmure roși,

Astfel trecurăm de ecuator,

Iar poemul s-a șters  ca un nor.

Totul pare a fi o mască,

Lasă murgu-ncet să pască,

Spune amicul cel nebun

și îl cheamă Van der Loon.

Inclasabil și suspect,

Accesibil la respect,

Oare ajută nebunia?

Pune întrebarea Lia,

Ghicitoarea cea în cești,

Tu o crezi, încerci să crești.

Cu Dionysos tovarăș,

Eu repet zadarnic, iarăși

Ne întoarcem la Apollo,

Văr primar cu Marco Polo.

Eu iubesc eternitatea,

Am un grad de libertate.

Spiritul este, de fapt, cămilă,

Spune Nietzsche, o spune din milă,

Dar cămila se preface în leu,

Asta poate  doar Dumnezeu.

Leul este, în fond, un copil,

Dar mi se pare foarte abil,

De-apoplexie mor  astăzi unii,

Nu încărca focarul, cărbunii

Ard ca în iad, necazuri sunt multe,

Vulturu nu stă să ne asculte,

Pot discuta cu Bibescu Vodă

Despre water , whiskey și sodă,

Era să mă calce  cândva o mașină,

În ea se afla o blândă  blondină

Pieptoasă, scurtă în fustă  și iute,

Fata avea prea multe rute,  

i-am luat o cupă, am măsurat-o,

stai, iubito, doamnă, fato,

avea o bluză galbenă, pai,

de striga și Craiova, vai,

ce-i traseismul acesta, întreabă,

trecea pe acolo, comunistă, o babă,

n-o iau în seamă, îmi văd de piept,

sărut blondina pe sfârcul drept,

fără să uit de Dumnezeu,

el spunea, nu e rău, nu e greu,

doar nu-njura, nu bea palincă,

am să-ți ofer la final o budincă,

dau cerșetorului leul cerut,

Faust se supără, e încrezut,

Au dat faliment   Goethe cu Schiller,

Voi nu citirăți  pe Nin și pe Miller,

Vrei să bei lapte, laptele zise,

Vrei și un om,  ia-l cu caise,

Oamenii nu mor, Domnul ne spuse,

Sufletul  urcă fus peste fuse,

Praful e gros pe Lună, e-al nostru,

Acolo stăpân e Cagliostro,

Mai trece și Bergerac uneori,

Mie în pat mi-au sosit niște nori,

Mă dializează , îmi schimbă  sistemul,

Dar am uitat cum se scrie poemul.

Cabalistul gascon nu avea palton,

Nu avea nevoie, se hrănea cu aloe,

Litere și cifre, coduri trase-n fibre,

Nemurire amplă  sub o biată lampă,

Înnegri trei pagini, toate doar cu versuri,

Victime,  violuri, mizerii și șperțuri,

Dar neîntinată  este poezia,

Este feminină, naște doar iubirea.

Să vedem ce fructe mai scoate pământul,

Fructe otrăvite, otrăvit e gândul,

Noi nu vom muri, Domnul , doar El știe,

Peste valuri trece Duhul veșniciei,

În zadar căința, în zadar  părerea,

Viitor de ceață, temeri și mistere.

Un prolog la alt prolog,,

Drob cu drob, un necrolog,

Vin – Enterrios citând

Din poemele lui Hânc.

Carriego, frate drag,

Descriai frumos, pe larg

Cum îi place lui Housman,

Lung poemul whitmanian.

Ezra, Yeats, Almafuerte

Se grăbeau doar să ne certe,

Liliecron, mai încruntat

Parcă-o palmă el mi-a dat,

Totul este să nu scrii

Pentru moarte poezii.

N-ai ce face, acesta-s  eu,

Cred mai mult în Dumnezeu,

Iar în rest eu nu dispar,

Nici pe cal, nici jos, sub car.

Alungat, eu vin din nou,

Susţinut de Edgar Poe,

Nu+s trufaş, dar mândru sunt,

Ca Peer Gynt din Strahlensund.

Mort de-aş fi, tot viu mă ştiu,

Preot, rabin ori muftiu.

Din tot ce-am scris nimic nu este adevăr,

Tot ce-am citit este un împrumut,

Îmi amintesc femeia goală

Zărită printre gene de copil,

Acesta este adevărul,

l-am ascuns,

primul sărut, a fost și l-am ascuns,

prima durere, un refuz – o lamă de cuțit,

în suflet s-a depus,

prima noapte de dragoste,

am ascuns-o, vocile șoptite-flăcări,

le-am ascuns, nici numele nu mi-l mai amintesc,

era Bethsabea, era regina din Saba,

ascundem în noi o mie de biblii,

mai credincioși decât |Iov suntem, dar ne ascundem,

vorbim, la intervale încercăm tăișul lamei,

fără să știm, noi respirăm iubire,

eu am citit poemele lumii, nimic

nu se aseamănă unei iubiri, acum, aici,

pe acest pat curat și alb al sfintelor uitări.

Tu ești cu mine, înger, Dumnezeu, femeie,

Eu te pătrund, tu mă-nconjori cu trupul tău,

orice ați spune, n-am să mor, iubesc,

iubesc, o altă inimă în pieptul meu se naște,

doar pentru tine, trup și duh

zărit prin genele copilului din anii mei curați.

Pe umărul stâng

O lacrimă plâng,

Pe umărul drept

Tot lacrimi deșert,

Dar tu spui numai nu

Sau răspunzi în doi peri,

Pentru tine eu vreau

Să urc azi în cer,

De acolo privind

Să-nțeleg de ce tu

Poți să spui mereu nu,

De ce nu te conving,

De ce-n viață omătul

și frigul domină,

de ce timpul ne mătură

cu-ntuneric, lumină

sau lumina e numai

în sufletul meu,

dacă eu nu am suflet,

mai avem Dumnezeu?

Ruga mea e-ndreptată

Spre cine, spre ce?

Ruginite cuvinte,

Le temps est passe!

Iubeam o ființă

Care devenea tot mai mică,

Dispărea încet în nisip,

O mică șopârlă verde,

Apa mării a spălat urmele,

Îmi mângâia gleznele,

Eram uimit de această dispariție.

Am deschis ochii,

Dormisem în fotoliu,

Alături de mine, „ Divina comedie”,

Pe care un anticar mi-a oferit-o gratis.

Greșelile defuncților sunt ca frunzele, toamna,

Ochii din cap trebuie mutați în spate,

Creierul singur nu rezolvă nimic,

Leneșii sunt mereu fericiți,

Eu îmi cunosc privilegiile,

Nici o victorie nu este adevărată,

Numai priveghiul.

Pedalez și mă văd pedalând,

șoseaua curge din deal,

iubito, eu te sărut pe ceafă,

acolo este sufletul tău,

ascultă-mă, crede

și nu cerceta.   |

De când ne iubim wireless,

Nu mai știm stresul,

în farmacia Catena,

intră și Eminescu,

este farmacia inimii

lui Cutărescu,

mă simt tânăr și curat

de la majorat,

acum, iubito, ești colonel,

mă arestezi sau îmi dai un cățel,

ai scris Odiseea, ești Nausicaa,

eu sunt poetul orb ca și floarea,

pot să iubesc și în planul virtual,

wireless și homeless pe-un prag de coral.

 

 

Într-o stație numită viață,

O stație facultativă, în Lazio,

O femeie și un omuleț

Discutau despre mersul încet.

Să mergi cu pași mici, zicea omulețul,

Așa cum merge-n pământ hârlețul,

„Nu ați vrea să tăceți din gură?”,

Strigă din margine o răsură,

Femeia se miră, vecinul se miră,

Răsura venea din Altamira,

Corbul, vulpoiul erau mai cuminți,

Zâmbeau și se scobeau între dinți.

 

Lumea e plină de multe minuni,

Cum e-adevărul plin de minciuni,

Am cunoscut un soldat, Deshumatul,

n-avea nici pușcă, avea mătreață,

un Fantomas acolo, mai știi,

din Notre Dame zburau ciocârlii,

dați-mi un drog, prieteni, morfină,

opium, cianură, amfetamină,

iată vaporul, intră la Harwich,

lumea e plină de oameni harnici,

numai trăsura oprește, e dricul

care duce la groapă Nimicul.

La capătul nopții poate să fie orice,

O cafea, o iubită, o țigară, e viața,

Mai vin și anunțuri cu negre chenare,

În noaptea aceasta s-a născut un poem

Numit „La capătul nopții”.

Se nasc și copii, vor fi fericiți?

Doar corăbierul o știe.

El murmură-n barbă un cântec străvechi,

La capătul nopții, la capătul nopții.

Eu strig la el, ce tot repeți?

Mă privește, este blând, este tata.

Ithaca e capătul nopții, speranța,

Ithaca e casa și tot ce-a rămas,

Clădim din nimic o Ithacă de flori,

 

Tentacule, tentații se desfășoară-n spațiu,

Se împreună vise cu geamăt și nesațiu,

Întrevăzute glorii uitate în unghere,

Spre altă lume caut, sosește o părere.

Neînfrățite sfere, ca sânii unui nud,

O clipă, te ascunde  un întuneric crud,

Zâmbești, culori, palete sub ochiul tremurat,

Iar vălul cade liber, trăiești neîmpăcat.

Din umbre crește cercul, ne înconjoară strâns,

Același țărm așteaptă, același râs și plâns,

Iar fulgerele toate se-adună la final,

Îmbrățișați rămânem în gerul sideral.

Fiecare are o boală,

O coală, o oală, hanul lui Mânjoală,

Dar înțelegerea-i limitată

La două vorbe, una e lată,

Exemplu –sus, jos,  dreapta, stânga,

Rotiri din Parâng în Crânga,

Ceai de sunătoare să sune,

Iei coada calului , faci din ea strune,

Mailul s-a întrerupt? Recunoașterea

Nu este ce înțelegem – Renașterea,

Dau un Giotto pe un peloto,

Noi ne iubim perine Otto.

N-am venit să-ți tulbur somnul,

Nici șalăul ori somonul,

Prin cuvânt ucidem sigur

Necuvântul, picuri, picuri,

Sângele din inimă,

Din iubire minimă,

Informații, sentimente

Pentru  spargeri  eminente,

Un balet ușor, pe muchii,

Braț la braț cu Dolgoruki,

Napoleon spunea, femeia

O câștigi fugind,  o, Rhea.

Pasional m-apropii și încerc, mă dărui,

Dar în jur, funebră, domină o pace.

Unul dă, iar altul poate că primește,

Poate că refuză, urcă-n cer un abur,

Sângele iubirii poate se răcește,

Eu iubesc ca-n vremea regelui-prim, Arthur.

 

  

 

Tentacule, tentații se desfășoară-n spațiu,

Se împreună vise cu geamăt și nesațiu,

Întrevăzute glorii uitate în unghere,

Spre altă lume caut, sosește o părere.

Neînfrățite sfere, ca sânii unui nud,

O clipă, te ascunde  un întuneric crud,

Zâmbești, culori, palete sub ochiul tremurat,

Iar vălul cade liber, trăiești neîmpăcat.

Din umbre crește cercul, ne înconjoară strâns,

Același țărm așteaptă, același râs și plâns,

Iar fulgerele toate se-adună la final,

Îmbrățișați rămânem în gerul sideral.

Fiecare are o boală,

O coală, o oală, hanul lui Mânjoală,

Dar înțelegerea-i limitată

La două vorbe, una e lată,

Exemplu –sus, jos,  dreapta, stânga,

Rotiri din Parâng în Crânga,

Ceai de sunătoare să sune,

Iei coada calului , faci din ea strune,

Mailul s-a întrerupt? Recunoașterea

Nu este ce înțelegem – Renașterea,

Dau un Giotto pe un peloto,

Noi ne iubim perine Otto.

N-am venit să-ți tulbur somnul,

Nici șalăul ori somonul,

Prin cuvânt ucidem sigur

Necuvântul, picuri, picuri,

Sângele din inimă,

Din iubire minimă,

Informații, sentimente

Pentru  spargeri  eminente,

Un balet ușor, pe muchii,

Braț la braț cu Dolgoruki,

Napoleon spunea, femeia

O câștigi fugind,  o, Rhea.

Totul iar se schimbă, totul ruginește,

Telefonul tace, nu mai vin emailuri,

Dar eu scriu-nainte, cum străbate-un pește

Oceane până-n margine de ceruri.

Multele capricii ale fiecărui

Se adună-n mine ca într-o găoace,

Pasional m-apropii și încerc, mă dărui,

Dar în jur, funebră, domină o pace.

Unul dă, iar altul poate că primește,

Poate că refuză, urcă-n cer un abur,

Sângele iubirii poate se răcește,

Eu iubesc ca-n vremea regelui-prim, Arthur.

Sunt oameni

Sunt oameni care rămân în afară,

spune bossul cu glas de fanfară,

natura bate cu pumni de oțel.

Rob cu rob pe fluviul fără-ntoarcere,

Faust atins de poliomielită,

Corp de păianjen, cap enorm,

Ce câmp magnetic ne atrage spre moarte,

Ce maci negri ne înșeală simțurile?

Ne adunăm și nu ne mântuim,

Același puzzle, rob cu rob ne dezunim,

Ce făurim? Pe caldarâm resturile celui zdrobit.

Stiu, iubito, părul îmi cade acum de viață destrăbălată

și trebuie să zac pe pietre.

Mă vedeți bând rachiul cel mai ieftin și umblu gol în vânt.

Dar a fost o vreme, iubito, când am fost pur.

Aveam o femeie care era mai puternică decât mine,

așa cum iarba e mai puternică decât taurul,

se îndreaptă la loc.

Ea a văzut cât sunt de mâhnit și m-a iubit….

Când mi-a dăruit trupul , mi-a spus – Aceasta e tot.

Si trupul ei fu al meu.

Acum ea nu mai este nicăieri, a dispărut ca un nor după ploaie.

. Noaptea, câteodată, când mă vedeți bând, îi văd fața palidă-n vânt,

puternică și întoarsă către mine și mă înclin în vânt”( Brecht)

Toata vara așteptând luna lui septembrie,

priveam aurul căzând luna lui septembrie,

soarta celor care mor nu este ușoară,

toată vara le e dor ce mai e pe-afară,

iar septembrie venea cu o dulce teamă,

unul moare altul bea septembrie-cramă.

„Toamna are mâinile galbene, toamna are încălțări roșii,

dar n-are nici un prieten în pădurea de oase,

se aude duruitul merelor căzând,

se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând,

pentru dansul morții,

doar un ultim fruct contemplativ atârnă încă în spațiu,

iubito, și îngerul geamăn luminează de fosfor” ( Yvan Goll)

.„Se-ndoapă și-apoi pier în noapte,

pe rând, lăfăitele cărnuri, că de puf nu-i mai saturi,

și unul peste altul se târăsc, asudând,

de cutremură orașele dârdâiala din paturi”( Maiakovski)

Și totuși Homer îmi e tată.

Iubesc Sumatra lutieră, acolo m-am născut,

Jurnalul fericirii adânc m-a perceput,

Un ignifug  dă versuri, citește F.M. D. ,

Koun vine din Creta și taie lebede.

Rănitul leu ce rage, ne scoate din cutii,

Nici ochiul magic n-are puterea de-a pluti,

Pădurea din oglindă o cheamă pe Alice,

Neptunul și nebunul  strigă din spate –bis.

Lampede și cu Dusa scriu noi poeme lungi,

Copii și cai sălbatici se roagă numai prunci,

Ce bine vă aduce Poesia, eu știu?

Cu cangea prinzi somonul, dar nu rechinul viu.

Siropa libertină ne-a dat speranțe mari,

Calmarul  nu e pește, mai poartă și șalvari,

Ehei, Sumatră – mamă, când eu am să revin

Să-ți mai sărut obrazul, apoi să ne murim.

Suferința este o răsplată,

cine n-are va să dea o rată,

apoi încă una, mult mai pipărată,

până ce ajunge sufletul o pată.

Pete de culoare, sus, pe firmament,

stele și oameni emergent

Universul tinde

către infinit,

precum totul trece în Nimic.

 Sunt evenimente care ne marchează,

spune și iubita care se rujează,

am rămas doar doi, eu și cititoriul,

ne plimbăm agale, Belu-Crematoriu,

e ceva ce-mpinge misterios-nainte,

o cimilitură, seamă de cuvinte.

. Voi spune DA în ultima clipă, umil treci doar de o

 

milă. Ah, picioarele, aripioarele, fastidios, insidios, duios, osos,

 

  1. Printr-un culoar se strecoară și poeții mari. Not yet, niet.

 

Avem și părți blestemate ca niște nestemate. Essai sur le don,

 

Armaghedon. Insuficiență, pace și cadență, cine-o râde și-o

 

vorbi s-o mănânce coaptă. A trecut un veac și merg ca un rac. E

 

bine fără picioare, dar mai bine fără cap. Asta am auzit de o sută

 

de ori ca un banc prost. Fac un duș, mă uit, nu am picioare. Dar

 

am suflet, sufăr. Sufleu, suflu etc. La început a fost ideea, apoi

 

au venit idioții. Arhanghelii au doar aripi. Când cuvintele nu au

 

picioare nechează. Când o literă nu are pălărie se numește A.

 

Ah, Adela, ERAI IUBIREA MEA DIN FÂN. Fân fin, sânul era

 

din… Am visat cămi-au crescut picioarele la loc. Dar îi

 

pierdusem vederea. Mi-am luat nișe ochelari să nu se vadă creierul. În timpul inundaților din octombrie, a fost găsită o

 

inimă de bărbat. A venit un motan și a mistuit-o, asta e. N-aduce

 

anul ce aduce motanul. Vinul fiert este foarte incert. Ea nu este

 

nepoata noastră bunico, mă auzi? Fără picioare poți cânta la

 

pian, pe pedale pui un câne să apese. Fiecare clapă de pian este

 

un sfârc, atinge-l ușor, să auzi cum cântă, fă abstracție de tine și

 

ai să-l vezi pe dracul gol. Ironia e suprafața sferei, în interior e

 

numai durere sau un copil minune ce nu s-a năcut. Orice

 

imitațe a sferei este tot sferă încearc-o elipsoidă Am văzut că se

 

vând inimi mobile, poți răni cu ele, ți se va

 

răpunde, elefantul le ignoră cățelul se miră se văd și capete

 

mobile pentru cei cu permis de port-cap. M-am trezit, era

 

întuneric, cineva mă îmbrâncise pe scări, cineva mă ținea de

 

braț, altul mă lovea cu sete în burtă, afară striga un bețiv, afară

 

strigau alți mai treji, la mine strigau? De ce, pentru ce? De unde

 

această beznă. Orice beznă are o cauză. Bezna din tine,

 

din afară. M-am luminat. Nu era nimeni. Mă luptam cu propriile

 

mele fantome ale trecutului. Eram cu toți la fel, neiertători,

 

orgolioși peste măsură iar poezia plângea undeva, într-un colț

Mă stăpânește gândul că am trăit prea mult,

o temere față de propriile-mi erori,

eroic îmi mai scriu ori mai ascult

cum croncăne flămânde ciori.

Pace, pace, să piei, drace,

te numesc unii Taiping,

între oameni, dobitoace,

unii trag, alții împing.

Tu cobori din sălcii line,

din priviri, privighetori,

pacea numai pentru tine

nu vine de două ori.

Spui Salem, shalom, la paix,

fie îngrădită sfada,

din Mallorca în Taipe,

vom impune Shantipada.

Lupu-și schimbă numai blana,

el n-a cunoscut Nirvana.

Pălăria, ah, aria pălăriei,

din opera dureri de cap,

e prima noastră simfonie

pe care am cântat-o-n pat.

El nu a purtat-o, vă jur, o. nu,

diavolul era chiar chel,

de ce să poarte inconnu,

o pălărie – șervețel?

Herr Athanasius, vă rog,

să nu vă luați prea în serios,

bățoșii au în iad un loc,

în care fierb din greu, în sos.

Cine nu râde doar o zi,

cine nu râde doar un veac,

aceluia eu nu-i voi fi

slujbaș, deși am fost un drac.

De mult nu-mi bate inima

decât la ce-i frumos, plăcut,

eu voi muri la cinema,

precum Boris Vian, tăcut.

 

Dureri de cap cât merele umflate

cu multe chimicale. fără gust,

întoarcere la vatră, un confrate

te ca servi cu o ulcea de must.

Ocupă-te, când poți, de Tao,

învățătură plină de-nțeles,

în viața viitoare vei fi bao,

adică baobab regesc.

Găini trec prăfuite, mândre,

un domn e luat la pumni de liceeni,

zâmbește ori aruncă zâmbre,

lichelele se trag, cred, din licheni.

Nu judeca, să nu arunci cu pietre,

ne aliniem fără să știm, treptat,

progresul se transformă-n retro,

în locul de primar vine-un primat.

 

M-a trimis la plimbare, adică m-a eliminat

din cercul lui, spre binele meu.

Curve masculine găsești, nu este o problemă.

Folosește Watherterm, să devii și rău și ferm.

nu fi nici acneic, nici laș-seboreic.

Rupe lanțurile, nu sunt bune la nimic,

sunt rele la multe, lanțurile sunt pe tine, nevăzute.

Te cheltui, iubite, în uri mocnite.

Fericirea este cheia succesului, de unde se extrage acidul succinic.

Cu obișnuitul eu m-am împăcat, așa cum digestia…

Noi sunt și calea și călătorii, praful ne aparține.

Vom fi praf cântător.

Condus de vise, ajungi în abis.

Faptele grăiesc exact ca și ghilotina.

Ercole d”Este , un bulevard,

pe care stele se sting și se ard,

mă iau cu ele la-ntrecere, doar

să ajung sus, precum Icar.

O iau pe via Aurelia, vine

însăși Aurelia, vrea să fiu bine,

noi ne iubim undeva, sub palmieri,

râd de noi pume și jderi.

Giannina geloasă ne urmărea,

noi ne iubeam pe catifea,

drumul continuă, urcă ușor,

noi ne iubim cu sete și dor.

E simplu, spune chiar Venerica,

îmi este rudă și prin bunica.

Etruscii știau că iubirea-i păcat,

de asta regatul s-a destrămat.

Îți amintești necopola veche?

Cântă-mi, centaure, ceva la ureche.

Familia Mantua avea mulți copii,

ne-nconjurau latinii zurlii.

Noi ne iubeam de veacuri, și vremi,

nu am mai scris de mult un poem.

Lasă poemul , îmi spune |Giannina,

din întuneric se naște lumina.

Iar în lumină umbrele pier,

cine ascunde un giuvaer?

 

La Judecata de Apoi, Apocalipsa este lipsă.

 

Treziți-vă, mișeilor, e revoluție, unde, când, cine?

 

Na, s-a întrerupt legătura. M-am săturat, zice un…

 

Teatru, bordel, cazinou, niște locuri,

 

Sherlock Holmes avea baston și brelocuri,

 

Absolutul era un pui de găină,

 

Garanție că totul va fi de la bine la bină.

 

Măruntaiele full, dar ce plăcere,

 

Regii se apelează cu VERE,

 

Mai plănuiesc și pornesc războaie,

 

Undeva în memoria lui tataie.

 

Albastrul vorbește la telefon,

 

Poltronelul răspunde chiar de pe tron,

 

Una e roșie, suferă vag

 

De sete mare și esofag,

 

Azi…

 

Mai pluteşte duhul rău prin casă,

 

Parcă e adus de un vânt rău,

 

Duhul ei, a fost cândva frumoasă?

 

Nu a fost, avea suflet de zmeu.

 

Dublă-nchipuire, înşelare

 

Pentru simţuri, vechiul androgin.

 

Ce trăieşte poate-n fiecare,

 

Duhul ei se-ascunde în cămin.

 

De acolo urlă-n miez de noapte,

 

Se-mpreună cu dracul, nu mai are

 

Chip, nici nu mai e-arătare.

 

Astfel, că repet versuri furate-

 

„Tu, pe veci pierdută, veşnic…

 

Himerele, harpiile și viața de dincolo

Trei himere s-au ținut de capul meu în vis și pe Internet, unii au devenit peronaje de vis și de Internet concomitent, cândva vom fi cu toții virtuali. Nu am pătruns nici acum esența urii, înțeleg furia, este o reacție a fiecăruia, dar ura este ceva special. O detest și nu o înțeleg. Mă apropie de gândul morții. Destui semeni au devenit pentru mine inamici fără nici o posibilitate de refacere a punților. Oamenii nu mai au timp de împăcare. Altul…

Continuare

 

Locuind la Vila Borghese,

 

Mă gândeam să plec la Farnese,

 

Să apuc, cum se spune-n popor

 

Taurul de un picior

 

Sau de coarne, ce bine-i să mori

 

Străpuns de un corn lucitor.

 

Cineva murea de păduchi,

 

Cineva se ruga în genunchi,

 

Se temea c-o să fie bătut

 

c-a furat și el un mamut.

 

Dar mamutul era orb și surd

 

și era foarte temut.

 

Acum el se plimbă prin lume,

 

n-am de gând să dau nici un nume.

Pupitrul

Pupitrul doi din sala de lectură,

 

Alternativă pentru băutură,

 

Pun întrebări, primesc doi bani,

 

Noaptea vin falnicii vultani,

 

Petrecerea a fost normală,

 

Cine-a murit, dă socoteală,

 

Pluteam pe nava mea de vise,

 

Eram cu tine în culise

 

și, Doamne, cum ne sărutam,

 

că se-auzea-n barieră, la Postdam,

 

treceau călugării tiptil,

 

erai matură, eu-copil,

 

dar banda noastră s-a ascuns,

 

tu erai blondă, eu, cam tuns,….

 

Pe atâtea drumuri umblat-am,

 

Cu atâtea iubiri m-am pierdut,

 

Am zărit cândva în Manhattan

 

Cel mai jalnic câine bătut.

 

Ne despart kilometri și specii,

 

Fiecare iubim cât putem,…

 

Când expirăm, totul continuă cucernic,

 

Auzi cum bate ceasul tic-tac-tic?

 

Autodidact e Domnul și puternic,

 

Ne învelește haosul-nimic.

 

Cum luna umilită și opacă

 

Urmează pașii duhurilor reci,

 

Astfel ființa noastră se dezbracă

 

De propria materie pe veci.

 

Copil fiind măsori doar pașii,

 

Cu timpul nu ai dialog,

 

Povești cu mohicanii și apașii

 

Înlocuiesc oricare drog.

 

Și totuși soarta-n drumul fără piedici

 

Înalță…

 

La etajul doi, moartea a luat doi bătrâni,

 

A rămas al treilea care șchioapătă, are un câine zurliu,

 

Amândoi speră să prindă suta.

 

La etajul trei stau eu, moartea nu a luat decât un bărbat,

 

Un om voinic, falnic, fost ofițer, tot urcând,

 

Ajungi la cer, de unde, nu e mare lucru să te arunci,

 

Dacă îți vine cheful, că Dumnezeu a aruncat și el

 

niște îngeri păcătoși și cine nu e păcătos

 

să spună aici, la adunarea generală a…

 

M-AM TREZIT cu o rană

 

Pe umărul stâng,

 

Auzeam cum picură noaptea,

 

Precum gheața în martie,

 

m-am rugat Celui de Sus,

 

el mi-a amintit

 

de războaiele pe care abia le oprise,

 

ce rană? Ce temeri?

 

Vor trece ani și noi vom purta

 

Fiecare o rană pe umăr.

 

Acolo, pe unde a zburat

 

Inima.

 

Venisem din Teba, bogată e seva,

 

Pământul mustește de sânge, Mai STRÂNGE ,

 

Prietene Marte…

 

Noi nu suntem Creatorul

Noi credem că putem crea frumosul, urâtul, nici vorbă. Noi suntem oglinda. Am ajuns la această concluzie după decenii de căutare, târziu, dar nu regret. Orgoliul de artist mi-a luat vederea. Acum văd. Acum trec la text,

 

Diavolul privește cu jind,

 

Adam și Eva, un limb,

 

Ei nu cunosc iubirea,

 

Ei știu doar afluirea,

 

Ei nu cunosc Egeea,

 

Ei știu numai părerea.

 

Venind pe râul Aare,

 

Mă minunam de Alpi,

 

Că nu cred,…

 

Cineva mă AMENINȚĂ, nu-mi tulbura apele, zice,

Că vine moș martin și-ți trage o labă, mă rog, o lăbuță,

Altcineva mă înjură de strămoși, dar

ICOANA SFÂNTULUI AMOR ÎNCET PE CER SE SUIE

ERA PE CÂND NU S-A ZĂRIT, AZI O VEDEM ȘI NU E,

Elevul a încurcat rândurile, dar ce frumos sună,

Tu ai trecut zâmbind viclean,

Prin mine sau pe lângă,

Din haos înghețat ne-am rupt

și-am renăscut din goluri.

Hipnoză, vis, delir…

 

A fost odată un naiv

 

Care credea că are tiv,

 

Se duse în diverse locuri

 

Și nu găsi decât brelocuri.

 

Una ofta după iubit,

 

Alta se roagă lângă lift.

 

Din umbra falnicelor bolți

 

Veneau lăudăutori cu colți.

 

Privesc în zare – mai nimic

 

Nu am zărit doar un pitic:

 

Micro-gigantul literar

 

Se întindea peste hotar.

 

Îl văd și azi, îl văd și mâni,

 

Îmi vine să mă duc la stâni…

 

Acolo m-or citi miorițe

 

Și…

A pus câinii să mă fugărească, ea, stăpâna unor câini, primul , justiţia, al doilea, internetul, al treilea , vecinul, al patrulea, un oarecare, au urlat câinii la mine. De ce? Am venit cu o petunie, cu o brânduşă, cu o crizantemă. Nu-mi plac, mi-a strigat, nu-mi plac, mi-a strigat, şi-a arătat sânii, erau otrăviţi, de sus, ciorile_aruncau cu albe excremente de pasăre, în apele oceanelor, şerpi şi peşti fabuloşi lăsau dâre lungi, gelatinoase, flegmoide, oceanul tremura ca un căţel, nici…

 

Să ne închipuim cuvintele

 

ca locuri de naștere ale poetului

 

și să le aducem flori

 

în orice propoziție ne-am afla.

 

Așteaptă, dacă este nevoie,

 

încrede-te în timp,

 

nu te-a purtat el, oare,

 

peste tot până astăzi?

 

În deșert se reculeg

 

cei asupriți de propriile gânduri,

 

dar ceilalți unde se vor duce?

 

Există uși tainice prin care

 

mai degrabă ajungi la capăt,

 

dar, oare, cine și-l…

 

Citesc versurile profesorului

 

în întuneric,

 

ele strălucesc ca niște ochi de pisică,

 

ca țigările unor puști sub scară,

 

ca părul ielelor electrizat sub ramuri,

 

ca nucleele sub microscop,

 

ca urechile doamnelor la teatru,

 

ca submarinele ieșite din adâncuri,

 

aprind lumina și totul se risipește,

 

în fața mea stă mut – profesorul

 

Numai copacilor morți le place focul,

 

spunea profesorul…

 

Mă separ de cel care-și strigă puterea,

Nu știe  că seara are puteri magice,

În singurătate  aud clopotul veșnic,

Rătăciți în foste iubiri, ne regăsim uneori,

Doi ochi aici, doi ochi dincolo,

Pe malul  mării mă regăsesc  sub formă de scoică,

În jur, ruguri  și multă cenușă,

Un șacal cântă la mandolină,

Departe a ajuns călătorul, este gândul meu sau al cui?

De-o vâstă  suntem la un moment dat,

Care moment, cine a dat?

Poetul nu așteaptă laude

Poetul nu așteaptă laude,

Sângele nu se plătește cu sânge,

El trăiește într-o lume paralelă,

El are un havuz împărătesc,

Privește curcubeul de cuvinte,

Ascultă gunguritul pruncilor,

Ei stau pe un scăunel de mărgean,

Cum stăteau Cain și Abel, copii,

El cheamă țestoasele blânde,

Privește la cavalerii în solzi aurii,

Poetul e lângă voi, poate că nu-l vedeți,

El scrie ca un cărăbuș sub pridvor,

Pentru o pasăre în zbor,

Privește copacii cum se dezvelesc precum femeile,

Dar ce primăvară le așteaptă?

Durerea poate lega și dezlega sufletele,

Ca și tăcerea, numai pământul ne poate uni.

Intru-ntr-o casă părăsită?

E cineva ce dă binețe?

Ei, bine el reface azi pereții,

Pune-n ferestre rame aurite,

Un papagal va spune „morning”,

Un papagal de Amazon, gigant.

În mijloc este Biblia, un Shakespeare,

Mefisto e și el tovarăș, de ce nu?

Poetul nu așteaptă laude,

Sângele nu se plătește cu sânge,

El trăiește într-o lume paralelă,

El are un havuz împărătesc,

Privește curcubeul de cuvinte,

Ascultă gunguritul pruncilor,

Ei stau pe un scăunel de mărgean,

Cum stăteau Cain și Abel, copii,

El cheamă țestoasele blânde,

Privește la cavalerii în solzi aurii,

Poetul e lângă voi, poate că nu-l vedeți,

El scrie ca un cărăbuș sub pridvor,

Pentru o pasăre în zbor,

Privește copacii cum se dezvelesc precum femeile,

Dar ce primăvară le așteaptă?

Durerea poate lega și dezlega sufletele,

Ca și tăcerea, numai pământul ne poate uni.

Intru-ntr-o casă părăsită?

E cineva ce dă binețe?

Ei, bine el reface azi pereții,

Pune-n ferestre rame aurite,

Un papagal va spune „morning”,

Un papagal de Amazon, gigant.

În mijloc este Biblia, un Shakespeare,

Mefisto e și el tovarăș, de ce nu?

BORIS MARIAN

Poți cere iubire?

Cel care plânge,

Cel care pierde tot sângele,

Vântul de toamnă peste

O groapă uriașă,

Blesteme și țipete-n beznă,

Oseminte se nalță,

Se caută, se găsesc,

Nu au liniște,

Lacrimi de piatră.

Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață,

Eu am auzit ultimul lor strigăt,

Eu am văzut cum se nălța fumul,

Am auzit cum se închideau ușile,

Fumul era ultimul lor cuvânt,

Ultimul sărut, o literă,

Un semn pe un cer de lut.

Poți cere lumii iubire?

Poți cere orice,

Iubirea se-mparte

În iubiri mai mici, tot mai mici,

Până ce te trezești în palmă

Cu un dram de ură,

O scuturi, nu scapi de ea,

Iartă-mă, Doamne.

Interpretam o partitură

și mă gândeam la altceva,

eram la Marea Cotitură

numită Magdalena A.

La Aachen ne-a ascuns o vară,

Apoi un văr numit Albert,

Cum curge râul Aare-n seară,

Amorul nostru e discret.

Pe un abac se-adună anii,

Dar Magdalena strălucea,

Dădeau ocol dracii, vultanii,

În visul alb ea se păstra.

Frumosul piept al Magdalenei.

De când nu e, trăiesc în lene.

Socrate a fost pisică, care va să zică….Oameni, cărți, viață și filosofie:

 

Există o lumină pe care lumea aceasta nu o poate da. Dar tu poți să o dai, după cum ți s-a și dat. Iar, când o dai, ea se răsfrânge să te cheme să ieși din lume și să o urmezi. Căci lumina aceasta te va atrage cum nu te poate atrage nimic în lumea aceasta. Și te vei lepăda de lume și îți vei găsi alta. Această altă lume strălucește de iubirea pe care i-ai dat-o tu. (…) Lumina e nelimitată și se împrăștie în toată lumea aceasta cu o tihnită bucurie.

Voi mă respingeți ca pe un pol electric de același sens,

Dar totul vine de la cap, o sincopă, apoi scapi,

Ceapa, crapul și ciorapul într-o geantă la săracul

Care caută chiștoace în coșuri și tomberoane,

Iar bogatul Aleihap cântă Zorba sub dulap,

Socrate a pierdut la pinaclu, undeva prin Potigrafu,

Splendoarea Ateh a poposit la Odesa la braț cu Odin,

Cine scoate mai mulți dinți cu ciocane de argint,

Foc, foc, strigă un orb, liniște, strigă surdul,

Dragoste vrea și ornitorincul, omul are însușiri

Precum ochii la bașchiri,  ce-i real pare un vis,

Nu fuma în paraclis,  boii soarelui cu sârg

Trag de astru-l  duc la târg, m-au plecat prietenii,

Scuturarea cetinii, ca un far rămas-am, văd,

Caut pacea în prăpăd, renaștere, remoarte, relenti,

Dar REIUBIREA  tu n-o s-o mai știi,

Precum  tac faraonii de milenii,

De mult pierdut-am ritmurile vremii.

Ce-aș vrea să fiu un pepene,

Să mă arunc pe geam,

Cu plesnet pe asfalt, băi, nene

Un pepene-gigant.

Sătul de tanti Rina,

Ce are-oricând dreptate,

De mica-marea Cuța,

Visând numai pe spate.

Am fost la Santa Barbara

și o iubeam nebun,

dar ea mi-a spus, fugi, cară-te,

mi-e capul un ceaun.

Pe rănile amantului

Îmi pune doar piper

Nevasta căpitanului,

Fugi cu un oier.

Aceasta este  lumea

În care respirăm,

Lungește-n gură guma,

Primarul zice –dă-mi.

Ce mai restaurante,

Restaurații-n  bloc,

Se-ntorc din Alicante

Toți strugurii, bob-bob.

Sergenții au argenții,

Căprarii aur au,

Din adâncimea genții

Tu scoți pistol – bau-bau.

Cădem cu toții, plângem,

E sănătos să fugi,

Mai bine să fii rânced,

Că toți te-or ocoli.

 

Înainte de a muri , am decis să fac o baie,

Am obținut acordul vecinilor, Guvernului,

Am intrat în cadă și, ciudat, am fost purtat de apă,

Prin scurgere, până la mare, acolo, un delfin poliglot

m-a întrebat ce caut, vreau în Hawaii, ehei, înoată,

acolo te așteaptă cea mai frumoasă fecioară

cu nume de rază, grăbește. M-am grăbit,

și m-am trezit într-un sicriu. Poftim, de mai face baie.

Avem o natură fosiliferă,

Nu recunoaștem nici argumente,

Ia-te în gură cu-o diblă, o sferă,

Precum strănepoții vorbesc și sug mentă.

Urcă păianjeni în munții cei vestici,

Noi vom dansa un Tetanos-vals vesel,

Cinste specială celor alergici,

Perlamutarii joacă la mese.

Am un picior pândit de căpușe,

Bate pendula, ficatul se sparge,

Cine mai cântă glorioase Katiușe?

Noi ne iubim printre oase și alge.

Că la final ajungem în Hades,  

Asta o știe și mama lui Doris,

Ea ne-a adus romanul QUO VADIS,

Împrumutat de unchiul Sartorius.

Cred că era zece jum”ate,

Nebunul visa, dormea pe spate,

Soarele îl scălda ca o mamă,

Ce bine-i să nu fii nimic, doar o scamă.

Să nu primești reproșuri aiurea,

Să nu ai partea de-acreală și ură,

Cerul e fără nori, e profund, prea profund,

Doamne, ajută-mă să mă ascund.

Poate-n bulion, să fiu un fruct,

Din pacea lumii să mă înfrupt,

Să fiu ciupercă adormitoare,

O ,moarte dulce, o naltă floare.

Cer violet și alb și gri,

Orizonturi alburii,

Ca tăcerile adânci,

Când disperi și când te plângi,

O șaretă cu trei cai, patru regi și sfinți din rai

Vin la poarta dragei mele

să mi-o cheme, să n-o-nșele,

Nici un țipăt, nici un zbor,

În peisaj ucigător,

Că se moare uneori,

Chiar atunci când te însori,

O crăiasă mândră vrea

Să te ia pe dumneata,

Ea te fură, tu dispari,

Dincolo de mări, ghețari,

Dincolo de amăgiri

În cerescul cimitir.

  • Un oaspete poate fi chiar Învățătorul.
  • Singurătatea  este ca o ciumă, am avut  surpriza, surprizele de a întâlni oameni care nu doreau această comunicare, se izolau ca melcii, ca țestoasele. Credeam că eu sunt vinovatul. Nu, boala singurătății este o boală mai grea decât o simplă trăncăneală, care mai mult este o viroză.
  • Romantism – sărăcie pierdută..
  • Sinceritatea – o mare deschisă
  • Contactele electrice între oameni pot distruge, pot realipi.
  • Soare delicat – o metaforă
  • Adevărul e mai presus de artă, dar poate plictisi.
  • Civilizație egal conștiință.
  • Mă voi recunoaște doar după moarte.
  • Sunt mulți care nu știu pentru ce trăiesc. Dar trăiesc.
  • A|DEVĂRURI PROPRII NU EXISTĂ.
  • Absurdul este doar un punct de plecare, în nici un caz finalul sau finalitatea.
  • Toți spun – viața merită a fi trăită, dar cum? Când spui asta?
  • Nu merită să mori nici pentru adevăr, nici pentru minciună.
  • Sentimentele sunt superioare rostirii.
  • Nu există scriitori mari și scriitori mici, poate după moarte. Valoarea scriitorului depinde de modul cum sunt recitiți și dacă sunt recitiți.
  • Nu înțeleg absurdul morții, totul pare  extrem de logic și oarecum comic. Viața nu este absurdă doar dacă se subordonează morții.
  • Nicio minune nu este recunoscută decât după dispariție. La fel și talentul.
  • Mă mut de pe o zi pe alta, apoi unde?

A trecut vremea oițelor fericite,

A lupilor cu rochițe de vară,

Isaac nu mai vrea să moară

Că așa zice tat-su, nici Dumnezeu

Nu prea mai este un șef mare pe aici,

Acum cine strigă mai tare,

Cine dă cu lopata-n vecinul,

Devine un fel de mic șefuleț,

Iar, vorba lui nenea bărbuță,

Lenin acela de-un metru șaizeci înălțime,

Micul șefuleț îl naște pe acela mai mare,

Ferească-te sfântul, să-ncerci să crâcnești,

loază mică, egalitate pentru javre nu există,

nici libertate, frăția e un basm uitat,

di n junglă am sărit în altă junglă,

deși verdeașa se rărește,

într-o zi, vom mai zări doi prichindei

lovindu-se mortal cu pietre

în pustiu.

Oră de vals, plutim puțin,

Dar ne simțim cam plumburoși,

De patimi roși, aprinși de foc

Adus din Languedoc.

Ce vrea și Mahler? Nu-nțeleg,

Timpanul meu este cam bleg,

Aud cum diavolii bat, sar,

Parcă-s în Marele Bazar.

Doar Cavaleria ușoară

Mă face să adorm o oară.

Chansonul espaniol, Les filles

Mă scoate din săriți, copii

Pe care Carmen i-a lăsat

Într-un cătun abandonat.

Acel zid, acea mimoză,

O găină și o roză

Au plecat în lume, hăi,

Până-n Ydaho, în văi.

Prin meandre, manechinul,

Cel ce nu simțise spinul

Din ventricul, a fost dus,

Îngropat într-un apus.

Cine nu a văzut marea,

A tăiat șapte ani sarea,

Leviathanul din Titani

Tot adună zdrențe, bani,

Ciociolina și Iguana

Au adus la noi banana.

În zadar ești acrobat,

Lacătul femeii-i spart.

Trei costume Bantu Stan

A schimbat cântând la pian.

Cum a fost salvat Wang- fo

De tristețe în Bordeaux?

Corbul vine ultimul,

Se botează Trulibul.

Șalul tău e andaluz,

Eu din buze, Castroruz.

La război, în vis vedeam

Alef, bet, epitalam.

Quincaju, quincaju,

Dar Mugabe nu și nu,

Mama broaștelor țestoase

s-a mutat la mine-acasă,

animalul acesta sferic,

de-l despici, este feeric,

Aherom, o, Aheron,

Morții par azi roz-bonbon,

Pentru John și pentru Howell

Nu am șei și nici potcoave,

Calamaris cel vestit

șapte iepe a călărit.

 

Învățații ne vorbesc,

Noi adormim în fața lor,

Visăm colegele noastre

Cum se dezbracă și intră

În iazul cu apă vie,

Se aude o muzică dumnezeiască,

Învățații vorbesc și vorbesc, cineva strigă- de ce ai venit,

Altul strigă- de ce n-ai venit,

Cineva iubește, altu-i călău,

Tribunalul lucrează, poterele caută în hău,

Cineva fură, cineva sparge

O ușă, o bancă, o viață întreagă,

Cineva mușcă doar cu un dinte,

Cineva judecă fără de minte,

Oamenii tremură, eu scriu poeme,

auzi cum pământul tremură, geme?

Să nu râzi niciodată  de râși,

Asta îți spun, dimineața este burduhănoasă,

Strâng din dinți, de la pupături la execuții,

Nu mai arunca rândunici spre mine,  

Rândunicile se prefac în găini,

Ele, găinile merg peste tot,

Vizitează curți imperiale,  

La Polul Nord mor, la Polul Sud mor,

Dar un jude-n Edinbourgh laudă poemul pur.

Grea-i iubirea, dear Irina, nu-mi vorbi de ocean,

Vom fugi cu o velieră, ne-om iubi-n aeroplan,

Dacă dragostea nu este, o vom inventa din nou,

Ea domnește fără dovezi, nici buletine de analiză,

și beția-i un fel de dragoste, iese din tine ca un duh

și se ascunde în inima fetelor părăsite.

Panteismul iubirii ,asta este, nu râde.

 Unii aveți chipuri trufașe, alții indiferente, puțini te privesc precum stelele iubitoare în nopțile adânci ale poeților. Să nu ucizi păsările cântătoare, să nu calci în picioare suflete îndrăgostite, pășind cu eleganță peste sentimente smintite. M-am temut mereu să ies din carapace, am cunoscut puterea indiferenței, a uitării, malefica noastră uitare, cine crede-n minuni are dreptul să se îmbete…

Cu fiecare cuvânt murim câte puțin

Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi,

Să ai sensibilitatea lor diabolică,

Să nu poți, să nu ai pe unde să fugi,

Cum nu poți scăpa de ciuma bubonică.

Și totuși să scrii, să scrii pătimaș,

În timp ce te pipăie mâinile orbilor,

În timp ce strigă surzii: „Curaj!”

Şi ochii devin hrana dulce a corbilor.

Șoptește, încearcă să fii orb, să fii surd,

Învață s-auzi și să vezi doar prin piele

Precum pelerinul ce merge la Lourdes,

Ce crede, zâmbește zdrențuit – în obiele.

Un strigăt care încolțește

De bucurie? De durere?

O lacrimă sferică;

Ea nu mai crește,

Cade în neant

Cu sunet de cristal.

Astfel poemul care intră

Într-o cameră mortuară

Defuncții îl citesc plictisiți.

Poemul iese la aer,

Îl calcă un tramvai, se ridică,

Se scutură, vine la ușa mea,

Îmi spune scurt:

”Acum, te rog să mă scrii!”

Cercul avea margini moi,  naumice,

Călăreții fără cap treceau cu zgomot,

Ferigi caustice, un copil gotic distrugea orașul,

Zâmbea, arăta două degete, cașul,

părinții s-au înecat în Pacific,

de atunci orcile nu mai atacă scientific,

iubirea de copii învige  mereu,

joacă milonga și  Dumnealui Dumnezeu.

Aproape-s serbările , serul e pregătit,

Lumina se cațără, nu am lumină, orbit,

Numai cocoșii mai țin socoteala,  e strict,

Se joacă de-a melcii Mahler și doi sapienți,

Electra și Sappho se mărită, pacienți

Le felicită, atâtea fețe, nebuni?

Boul Apis își pierde puterea, e beat,  

Delapidează porcul gunoiul din  Calafat.

Mă străduiesc să spun ce ar fi util,

Pășesc și dincolo de limite, retractil,

Totul tremură, dragă Mimi, eu te

Iubeam în anul nouă sute și he.

Vertijul nemuririi  se stinge, așa-i?

Batalionul de mutilați  din Kassai,

Mai dă-mi, băiete, ciorbă de potrocel,

O leacă de rachiu și un os de miel,

Azi vom muri precum actorii  pe drum,

Totul pare solemn și nu se vede de fum.

DU-I ACASĂ PE DEFUNCȚI

Au trecut cinci minute, telefonul a sunat,

n-am mai răspuns, murisem.

Am pornit într-o lungă și minunată călătorie.

Lumina dimineții nu simte  rezistența sticlei din geamuri.

Astfel treceam eu prin oameni.

Muntenii din  Carpați sunt tăcuți,  ca și tibetanii.

Cei din câmpie mai spun ceva, vorbăreții trăiesc pe lângă ape curgătoare.

Asta o știu și știucile.  Castalia este un tărâm fericit.

Acolo te poți juca oricât vrei,  cu mărgele, cu cranii, brr,

Am devenit  macabru. Cinabru. Da, toți suntem copii, îmi spune nepotul.

Jocul casei chinezești a fost adus de elvețieni.

Aș putea citit la nesfârtșit o carte, aceeași, dar ceasul nu se oprește.

Schimbăm ceasul, arcurile, stenturile și hopa la Olimpiada bătrânilor.

Atunci de ce nu aș putea trece și eu prin oameni

Ca lumina prin sticlă?

Să te oprești în pustiu,

Să termini cu epoca de aur,

Părțile cuvintelor sunt a,b,c,

În august se coc testiculele,

Urania ne-a vizitat azi noapte,

Eu m-am trezit de două ori,

O dată eram pe o femeie,

Eu te-am visat gravidă,

Nici pantalonii nu coboară singuri,

Cineva se plimbă pe marginea geamului,

Are două spline și nici o inimă,

Ești fiul sau fiica celui decedat.

Stinge lumina, diavole,

Eu am chemat un licurici.

Dacă plouă, vine iubirea,

Dezleagă și calul și herghelia,

Sparge și geamurile, vine iubirea,

Soarele își arată chelia.

Ești nebun, spune iubita,

Eu o sărut, asta-i ispita,

Plouă, ninge, eu o iubesc,

Devin copac, pentru ea cresc.

Vine un câine critic, se pișă,

Eu sunt copacul, tu ești o ricșă,

Plouă și plouă cu puradei,

Că de aia n-avem nici lei.

Că de aia suntem căței,

Viva Respublica, viva El Rey.

Dumnezeu nu a murit,

Nici noi nu murim,

Eu cred în nesfârșit,

Trupul este-n țintirim,

Sufletul este mereu

Liber ca și Dumnezeu,

El este aici, acum,

Oriunde, mereu pe drum,

Nu poate fi trist, când vrea,

Intră el în cineva,

Iar tu, cititorul meu,

Mâine tu vei chiar eu.

Iubesc pe Pinochio, pe Buratino,

Îmi fac cu ochiul, iubesc pe Malvina,

Degeaba prietenul se încordează,

Vine Pinochio pe-o iapă brează.

Degeaba muzele se bat în curte,

Apare Malvina, îi crește burta,

Ea o să nască altă poveste,

Nimeni, Malvina, ca tine nu este.

Eu sunt Pinochio și Buratino,

Îmi faci cu ochiul, mă-nșeli, Malvina.

Egalitate voiau și galii,

Liberții voiau librete, corale,

Frăția apare în Bărăție,

Iar comuniștii devin miniștri.

Toxicomanii, ca și cumanii

Ocupă Europa și ne iau banii,

Dar peștișorul de aur surd e,

Peștele mare adună curve,

Marx trage apa și arcul,

Munca înnobilează țarcul,

Capitalșismul ridfică valul,

Tsunami, fraților, astăzi e balul,

La zece fix, eu trec iar Styxul,

Scriu la computer, am pierdut pixul,

Acolo mă doare, acolo vă doare,

Viața-i frumoasă, lumea e mare.

Ca să scrii un tratat

Despre scopul vieții,

ar trebui să fii Dumnezeu sau Satana,

scopul vieții nu există pe acest pământ,

important este să respiri

alături de o altă respirație,

să pășești alături

de alți pași,

să pui întrebări

la care nu vei găsi răspuns,

iar singurul martor

al existenței tale

să fie primul fir de iarbă

apărut în februarie.

Nu-mi doresc laude-n viață,

Nici în moarte,

Prietenii s-au dus în alte sfere,

De mă veți regăsi-ntr-o carte,

Veți ști cum am trăit în alte ere.

Mormântul meu o să-l desfacă anii,

Pe ape subterane o să plutească

Ușoare oase, vor cânta guzganii

și cai- roboți de aluminiu o să mă pască.

Atât am fost, poate n-am fost nimic,

Dar de iubit, vă spun, eu v-am iubit.

Cavaler trist și palid

și frumos și aspru-aprig,

Cavalerul-Diavol care

Călărea un cal ca bezna.

Toți încearcă să-l gonească,

Latră câinii, gospodarii

Bat talanga, guițătorii

Au tăcut, speriați de moarte.

A plecat, dar din comună

A fugit cu el o jună.

Sfânta Solitudine

Sfânta Solitudine, zile-ntinse, pudice,

Floare unică – sexul, dincolo – Iadul.

Fericit cel care a trecut Pragul.

Fericiți cei care scriu.

Ei nu construiesc piramide,

Ei nu pornesc un război.

Sfânta Solitudine, Ordinul Solitarilor

Ție se închină, floare unică, pudică.

Tablou

Afară se așternuse o zăpadă proaspătă,

Luna strălucea ca o garoafă,

Singura fereastră a celulei, cu gratii

Lăsa la vedere un chip gălbejit

De vechi locatar.

Pe umărul gălbejitului

trona un papagal imens , roșu.

Acesta era poemul lui Villon.

Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul.

M-am ferit să-i răspund.

Lucrătorii lovea cu sete cuiele

Spânzurătorii.

Lemnul vuia vesel.

E cam târziu, i-am răspuns

După un prelung răgaz.

Nu poți trăi cu-nțelepciune, singur,

Cum strălucește soarele în linguri,

Ești vultur ori ești șarpe ori ești om,

Nu poți visa de te0adâncești în somn.

Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând,

Până voi fi cenușă ori pământ,

Iar prin iubire-nvăț de două ori,

Primind lumina sunt luminofor.

Primind sărutul redevin bărbat,

Eu știu și nopțile în care m-ai visat.

Xxx

In memoriam Shakespeare

Is this the scourge of our land?

Mă-ntreabă un golan galant,

Judje you, my Lord, then between us,

Eu sunt poet, tu – de pripas.

All hapiness, pardon, my Lord,

Am avut templul într-u n cort

și ne iubeam precum Romeo

cu Julieta sa de rouă.

Să fii orb? Înțeleg.

Îți ascunzi privirea

De lumina soarelui,

De propria mea privire.

Să fii orb cu adevărat?

Voi privi în locul tău.

Dar tu nu ești orb, ești trufaș,

Poate semeni cu mine.

Doi orbi, eu și tu,

Doi oedipi, fie.

Nici așa nu accepți.

Se pare că vom porni pe căi diferite.

Depinde unde ajungem.

Depinde? De ce?

Știu, nu știu nimic,

Dar știu ceva,

știu că-mi ești amic,

dar nu-mi ești proptea.

Astăzi tu mă lauzi,

Mâine mă înjuri,

Tot adaugi și scazi

Din învățături.

Ce e bine azi,

Mâine va fi crunt,

Barba tu ți-o razi,

Dar rămâi cărunt.

Râd cei ce nu știu,

Nici nu vor a ști,

Râd și eu și scriu

Doar pentru copii.

Nu am încredere în pupici,

Prefer o înjurătură sinceră,

În locul sărutului

Din vârful buzelor,

Prefer să fiu rănit,

În loc să fiu stropit

Cu saliva lingușelii,

Iubesc lupii, câinii fără stăpân,

Cu condiția să aibă

Nițel creier.

Ah, nu există?

Luați-mă cum sunt

Sau nu mă luați defel.

Respect cel mai mult

Firul de iarbă răsărit în februarie.

Filosof vrea să fie oricine,

Dar nu oricine e filosof,

Îmi spune iubita

Din patul ei mov.

Este vorba de spirite viguroase,

Adaugă băiatul care

Vinde case.

Ce anume persistă

și ce rezistă?

Contrariul curgerii

Este pământul,

Dar și cuvântul, cântul, vântul

Vânându-l.

Iubita stă goală

În patul ei mov.

Nu oricine e filosof.

Principiul identității

Instalat în propria ființă,

Greu s-ar putea discuta

Această chestiune,

Prefer să privesc un câine,

O javră proletară,

Hrănită cu oase de pui,

Prefer o pisică inteligentă,

Ce spune din coadă

Că este mare amatoare

De lapte și muzică bună.

Prefer un copil încercând

Să-și contrazică bunicul,

Dând din picioare de nervi,

Dar Heraclit, Parmenide

Nu mă lasă,

Vin noapte de noapte,

Ca doi vampiri fără milă,

Iar lângă mine iubita

n-aude, nu crede. .

Omenesc și mistic totodată.

Întâi se străpung urechile,

Apoi rămân cicatricile,

Cineva se ridică din tranșee,

Un glonț îi străbate creierul.

Unii lovesc cu lopata.

Omul de zăpadă plânge.

Trupul este o rană,

Cuvântul devine trup.

Un chip de femeie plutește

Prin camere cu oglinzi ascunse.

Cuiva i s-a pus masca de oxigen,

El mai respiră.

Altul se prăbușește

Peste harta Europei rănite.

Prietena-mi spune, nu am noutăți, este ea ironică?

Poate că așteaptă un mare eveniment?

O răsturnare a axelor Terei?

Nu cunosc noutate mai mare decât însăși viața,

Răsăritul sau apusul soarelui. Altcineva îmi spune –

Gata, relațiile s-au rupt definitiv. Never say never.

Eu nu mă pot rupe definitv de mine însumi.

Unii mi-au închis poarta în nas. Alții m-au executa în trei cuvinte.

Nu, dragii mei executanți,nimic nu este definitv, nici chiar moartea,

Că vine mortul pe fereastră și cântă sau se strâmbă

sau spune, hai să jucăm un șah,ei, ce te faci?

Iar toamna se pornesc vânturile, frunzele cad  ca soldații,

Explodează castanele, mor doi  generali gemeni,

O domnișoară cu pielea albă  îmi oferă buzele,

Orchestra de corbi intonează  marșul lui Chopin,

Portocal s-a prefăcut într-o vacă, pruna într-un castel,

Pătule, pogoane, văzduhul e liber, sângele curge în șanțuri.

Lasă  tinerii să se distreze, zic eu, bad lady, come here.

Ca o rugăciune în plin deșert,

Astfel scriu, este un fel de biblie,

Înving durerea, par a fi liber,

Sunt doar o cărămidă din zidul  cunoașterii,

O urmă neîndoielnică, iarbă scrisă  de Dumnezeu,

Privim și mergem, ora nu are soră,

Stelele nu întreabă de tine, bufnițele te privesc apatice,

Te duuuuci, unde?  Adevărul este doar o părere..

Un don Quijote blând și iertător,

Aproape sfânt,  deși e muritor,

Visez noi aventuri în alte lumi,

Unde au dispărut cei răi și buni.

Nu am regrete,nu mă vait nicicum,

Tot ce-am iubit sunt flori, mere de aur. Drum.

Zilele poetului se numără în versuri.

El moare cu fiecare vers.

Poetul nu plânge.

Existăm între semenii noștri?

Luptăm să fim printre ei.

În momentul când murim ,

viața devine altceva,

Soare și Oțel,lumină și tărie.

O vrabie s-a așezat pe grilaj.

E jalnică. Noi suntem acea vrabie.

Lumea se schimbă și fără noi.

Artistul este un papagal al propriilor îndoieli.

Ce va fi mâine? Who knows?

De unde să încep?

De unde să încep, prea multe am de spus,

Despre prietenie, singurătate, destinul prea este brutal,

Norocul e un șarpe, un șacal, se duc eroii, ața este scurtă.

Noi suferim de infinit, îl vrem, nu-l vrem, el ne primește,

Ca norii visele se sting, când soarele cade în altă parte.

Vise precise, salt, satelit, suntem o floare-n humus,

Apoi, care apoi? O mână nevăzută ne  sucește gâtul.

Suntem iubirii robi? Au robii taine ascunse,

Nu sunt nici snobi, nici pervertiți îndeajuns,

Călăul-moarte tremură și el, în mâna Domnului sunt toate.

Ne prezervăm, dar precum iarba, apar copii, o lume de copii,

Poeții nu pot fi atei, poeți –atei nici nu există.

O, știu că mă citești, iubito, nu-ți voi rosti nici numele,

Tu nu exiști, așa ai vrut, deciziile sunt foarte clare,

Dar apa clară se evaporă cândva.

Ce mai rămâne? Doar o râmă, doar o muscă,

O fi chiar avatarul tău? Doamne, ferește.

Se făcea că ieșisem din viața ta, relicvă a unor umile începuturi.

Acel cineclub avea să rămână un suvenir sentimental. Dar tu, calculate

întotdeauna, nu mai nutrești acele amintiri duioase. Tu evadezi,

evadezi, până unde? Vei ajunge oricum în fața plutonului de execuție.

Eu voi fi doar o salcie, un martor natural. Auzi cum geme salcia în

vânt, auzi?

Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios,

Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare,

Nici zgardă de aur și nici marmură,

Să pot auzi clinchetul tramvaielor,

Urletul sălbatic al motocicletelor,

Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat,

O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi,

Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III,

Voi râde de listele laureaților, medaliaților,

De istoriile literare voi râde în hohote,

Trece în goană un pâlc de călăreți,

Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii

Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume,

Iar noi mai avem puterea să râdem,

Trăiască, strigă sufletele slabe,

Pe ritm de samba, apoi adio.

Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine,

Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan

Sau Olandezul Zburător fără de moarte.

Am întâlnit pe o insulă pustie o celebritate.

Cine spune asta? Întreabă respectivul.

Avea dreptate. Semăna izbitor cu Homer,

dar era un biet  pacient fugit dintr-o deternție.

De la el am aflat că multe bastoane

sunt, de fapt, avataruri ale unor generali,

profesori, ehei, oameni cu biblioteci în formare,

ca niște balene aduse în casă cu macaraua,

de la el am aflat că și copacii bătrâni reprezintă ceva,

de pildă înalți funcționari  uitați în ungherele timpului,

de la el am aflat că fluturii sunt foști călăi trecuți în rezervă,

unul din trei fusese chiar le execuția dictatorilor,

la un moment dat insula a început să se scufunde,

era un submersibil uriaș, avea o formă de broască țestoasă,

am strigat și nevasta m-a potolit, înțelegătoare.

Apollinaire, pe tine te-a iubit cineva?

Este iubirea monedă de schimb pentru viața de apoi?

Ți-au despicat craniul pentru păcatele cui?

Tu cunoșteai legile nobleții, precum Orfeu,

Tu ai iubit țestoasa, calul, capra, șarpele, pisica,

Leul, iepurele, dromaderul, șoarecele, elefantul,

Omida, musca, puricele, lăcusta, delfinul,

Meduza, racul, crapul, porumbelul,păunul, bufnița,

Boul, tot bestiarul, dar omul, omul erai tu? Așa cred.

Turme de poduri vin în urma ta, gloriosule

Apollinaire, Apollo în aer.

Spuneți-mi ce-i talentul? E boală grea?

Cum se tratează? Să nu fim ipocriți,

suntem geniali cu toții. Și criticii,

în primul rând criticii,

ei sunt adevărații împărați.

Zice unul – contează ce spui,

Dar  mai mult contează cum spui.

Asta e teoria chibritului, mi-a spus-o

Chiar Azorel, prietenul de joacă.

De aici începe jocul, aici e miza,

Unul scrie litere, altul  cifre,

Unul rimează cu fundul,

Altul ritmează cu nasul,

Cetățeanul ce să priceapă?

Nici pâine, nici  salariu, nici veselie.

Păi de ce muri Louis XVI? Degeaba?

Scria prost, cânta prost, ce făcea bine?

Spovediții pe mișei, ei vor intra în Rai

pre scara de serviciu, sub semnul prieteniei

multe tablouri fură mutilate. Dar ce spune

Mare Critic Gelatină? Dragă, nu mă impresionezi

Mata pe mine, că nici eu nu sunt impresionat de mine.

Aici am zâmbit amândoi și ne-am dus, ne-am tot duuuuus, hop-șa-șa.

Un prieten mă întreabă, despre

Ce vrei să discutăm? E o întrebare – prăpastie,

Cu multe fântâni de sânge, acum se practică briceagul la gât,

Telefonul care ucide, busola și moartea pe o parte,

Pe malul mării se plimbă Kafka, nu acela, altul,

Elefanții au chiloți bufanți, pasărea-spin lovește din plin,

Pasărea- arc lovește mai larg, morții se roagă pentru cei vii și cei goi,

Am exilat cuvintele, floricele, drăguțele, morfologic nu este corect,

Misiuni și promisiuni goale, duet fals, cum poți spunea DA  tăcerii?

Viitorul este obscen, e nevoie de dren, printre muți bâlbâitul spune ce vrea.

Cuvântul de fier nu-mi este prieten, cuvântul ca melcul îmi pare mai blând,

Te-nșeli , zice melcul, tu nu știi ce zace, durere și somn și plâns în adânc,

Acidul cel tare așteaptă doar clipa, lumina se poate preface-n pârjol,

Primește-mi , iubito, cuvântul, sărutul, tu nu știi ce poate silaba – pistol.

Pot fi precum marea, umil ca pământul, primește-mă-n palmă ca pe un duh,

Pot fi stejarul, pot fi și iarba, prin tine, din haos pot iară să urc.

 

Casa mea ezoterică e bântuită de umbre,

Unele râd din senin, altele gem a moarte,

Lumini, culori sângerii, o cochilie mă invită s-o locuiesc,

Iubesc esențele tari, cele care îți întunecă rațiunea,

Un pește cu aripioare verzi plutește prin aer, de parcă ar fi în acvariu,

Spiritul rebel ia forma unei pisici albe, de Angora,

Nu poți trăi cu o singură eroare, ai nevoie de mai multe,

Ce știe criticul cu ochelari de cal?

Cum mi-a venit scrisul? Ca un fluture în plină iarnă,

Apoi s-a așezat în cămin și a aprins focul.

Un fulger nu poate să țină mai mult de două secunde,

Totuși e o viață.

Risipiți pot fi oamenii, firele de iarbă,

Mărgelele, cuvintele,

Tu le aduni, vrăjitorule, artistule, vagabondule,

Spui, viața mea, dar cine are viața sa?

Ne împletim pașii cu pașii îngerilor,

Tu unde umbli? Nu știi că timpul te va risipi

și pe tine? Mai întâi a fost o copaie,  

apoi strigătul disperat / victorios?

Unii se grăbeau la cimitir, ALȚII SE ÎNTORCEAU,

Iarna și vara se alergau în curte,

Aprinde  lumânarea să vină Sfântul,

Un prim sărut ca la Facerea Lumii,

Să faci ceva ce n-a văzut Parisul,

Un muzeu cu meduze vorbitoare,

Dar a venit un pistolar, i-a scos ochiul ,

E un se mn de moarte, a spus  baba Crina,

Din neștiință se nasc basmele,

Adică din întuneric – lumina,

Unde e oaza salvării? Rătăcim.

Sus, pe Muntele Sfânt, se împart Legile.

Am decis să nu mai scriu, de mâine,

De poimâine, minciună, ai fața unui demobilizat,

Eu nu am râs de oameni, dar știu ce schimbătoare este stima,

Admirația cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.

Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,

O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopții nu te vrea în preajmă.

Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenușa din ce carte s-a ivit?

Osana, zic eu, în zadar. Doar bufnița lipsea și a venit.

Ce caută Celan și Luca pe Podul Mirabeau?

O altă lume, o lume a poeților damnați?

Tăcere, dați tăcerii drepturile ei.

Geneza – tăcere, exitus-tăcere,

Iov complota, dar se plângea,

Vidul are culori ascunse.

Inert e-n aparență orice mort.

Dar Domnul e mișcare și Cuvânt.

Ce ai de spus propriului suflet?

Demobilizare, cu asta se explică totul.

Și dacă nu? Desigur, nu ai înțeles decât puțin,

Sunt praguri divergente peste tot,

De aceea am și râs acum.

Nu chibzui nimic, adevărul este doar o părere.

Lumea se bazează pe iluzii, pe autonegare și altele.

Trăiește, nu șovăi, există înțelepți și la casa de nebuni.

Nici faptele și nici gândurile altora nu ți se potrivesc.

Nu există bucurie fără suferință, dar există suferință și atât.

Totul trece numai tu rămâi același, deși crezi că te schimbi.

Oricine se consideră nevinovat, dar nu este.

Când cauți adevărul, leagă-te la ochi.

În libertate nu există autoritate.

Nici un cuvânt nu dă lapte și pâine.

Când te rupi de realitate, trăiești un vis absolut, dar cine știe cum se termină?

Adevărul absolut e mut și surd, degeaba strigi.

Ce cale trebuie să alegem? Calea care duce undeva.

Nu fi virtuos, te costă, dar și păcatul te costă.

Învățătura nu face lumea mai bună, nici mai rea.

Puterea este mereu împotriva omeniei.

Când nu se mai înțelege nimic , vine un înțelept și spune ceva absurd.

Cine spune că noi am ieșit din Evul Mediu? Unii nu au ieșit nici din Era primitivă.

Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează?

Matematica este singurul domeniu care nu cunoaște ura.

Sinceritatea absolută poate duce la crimă.

Consideră orice mișcare ca pe un exercițiu fizic.

Și altele.

Un om cu etaje coboară sub scară,

Consumă furaje cu prea multă sare.

Iar noi rătăcim în pustiul balcanic,

Ne latră un câine electric-mecanic.

Prin cafenele găsești bani la gheață,

Învață, ne spune, chelosul, învață,

E mic de statură, corect înțolit,

În urma lui lasă mistere și mit.

Chipul blajin nu trădează nimic,

Pare mai bun ca un bunic,

ține o floare în pumn, însă floarea

este legată de tun cu o sfoară.

Zidul acela e lung precum veacul,

l-au străbătut împăratul, săracul,

cu manechine de ceară se laudă

istoria, unde nu se aplaudă.

Vom scrie un tratat despre iubire,

cu semnătura unui învățat din anii o mie,

eu, cum se spune, am iubit, dar tot n-ajunge,

vom scrie c-un pumnal care străpunge,  

venit-a vremea scrisului, uitării?

Un colier doar porumbiței se oferă.

Iubirea e mereu mistuitoare

și misterioasă și atotînvingătoare.

Ea te pătrunde ca o urechelniță,

Fumezi și vezi , te clatini o cădelniță,

Șoimul de piatră  tace , nu te lasă,

Trăiești ca-ntr-o-nchisoare fără viață,  

Doar corbul te mai ia în seamă,

Tot croncăne și nu prea-i bun de zeamă,

Fantoma timpului  se nalță nevăzută,

Nimic nu e mai tulbure, nălucă,

O acuplare, rătăcire,  tremendare,

Materie și spirit în trădare,

Aici se naște lumea, aici moare,

Se-acoperă și marea înspumată,

Opal și flori de câmp pe cer se-arată,

Heraldul te anunță, clipa vine,

Noi suntem trestiile ce nu vor să se-ncline.

Un animal ciudat, pisica – șoarece,

Înoată, vorbește, scrie, stoarcere,

Cu geamandura Neufahrwasser,

A prins un pescăruș în plasă.

Un pescăruș în bocanci de soldat,

Pisica – șoarece este aluat.

De sute de ani ruginește, e moale

mi-a spus o trecătoare goală.  

nici nu știți ce face, ce drege

când nu e nimeni acasă, pe degete.

Profil divin, un biet hoinar,

Cu taina lui, un neant de jar,

Când moartea moare uneori

și eu mai sper și eu mai mor.

Abia grăit, între lumini,

Cuvântul piere din senin,

Eu mâna-ntind, primesc nimic,

Lucrează îngerii la circ.

Doar poezia fermentând

Se face vin, îmbată-un gând.

Poemul hormonal , femural,

Este poemul abisal.

De la alb la astral, mai sur

Mai tremur, nu mai cutremuri.

Fug și saltă caii roșii

Printre rânduri, rupe cocoșii,

Dar poemul tiroidean

Strigă-n sâmburi, de circa un an.

Am iubit ce-i demodat,

Dar și noul s-a re-demascat

Înțeleg că e f. important

Este Oul originar, gigant.

O zi de scrum, viitor de bronz,

Naivi întru legendă, bonzi,

Castele Morții înălțăm,

Iar viața e-n arendă, sudăm.

Pe marmuri flori împrăștiind,

Iubind prin anotimpuri tâmp.  

Vezi aștri cum se-aprind, se sting

În falduri, nimburi de argint. .

Cuprins de vrajă și de verb,

poetul e o frunză, herb.

între nervuri și între nervi,

o rază, ca-n meduză – cerb.

Virgină statuie cu spate la mare,

Prin ochiul aparenței, ardoare,

Întreabă unde-i ocrul, dispare,

Dar sângele, dar trupul abandonat nu moare.

În liniștea grădinii, un leagăn întruna,

Un câine latră, e mătrăguna,

Al omului sălaș lunar,

Aleg o floare de muștar.

Atenție, mi-am pierdut sufletul,

Aducătorului – bună recompensă,

Dacă este o domnișoară, un pupic pe frunte,

Atât, sufletul meu latră rar, de obicei scrie versuri,

Unele sunt extraordinare, chiar așa, necitite, ele strălucesc

Precum stelele îndepărtate, am un suflet care nu prea își ascultă stăpânul,

Nu se lasă dresat, nu crede ușor pe oricine, dar,

Ehei,, când vede aurul din aproapele său,

Aleargă o sută de mile și mai mult,

Ocolește pământul, aduce plante exotice

și le depune la picioarele sfintei iubiri.

Dacă nici acum nu se găsește sufletul meu,

Îl las celui sau celei care l-a furat,

Sunt sigur că la ceva tot folosește.  

În ranița oricărui poltron

E un baston de doctor science,

Numai că bastonul are două capete,

Poltronul – niciunul,

Cunosc un cocon fără un vierme pe dinăuntru,

Ce vânt vă aduce, lăcuste din lacustre?

Tigrul modern are labe de lemn,

Nu-mi ies din fire, din primărie,

Ai să te faci frumoasă, piatră cam pufoasă,

știați că vrabia se naște din vrabie și nu din scabie?

Ochi de strugure, țară ca un mugure.

Poet Lamartine, nu turna venin.

Dottore, sapienza.

Are Joe o bicicletă iute precum o rachetă

și în bicicletă pune exploziv din praf de prune,

ce-i frumos în chestia asta? Mă întreabă baba Nasta.

Joacă table și canasta în comuna Cramacrasna.

Astfel văd eu cum colegii se distrug în patru arpegii,

Editorii-și freacă dosul de un zid luând molozul.

Multe cărți citit-am bine, cum nu poate orișicine,

Dar am mai citit anume ale lui Gropșor postume.

Nu-i canonic, dar e tare, high fidelity, barbare,

Să loveau poeții-n coate, unde-i, cine-i, care poate?

Când de-odată, iac-amarul, răsări hercul-cipariu,

Se suci, își umflă mușchii, vulturi trec prin focul puștii,

Ce-a urmat? Doar armonie, nici tu post și nici simbrie.

Așteaptă, mai este nevoie de timp,

Cine te poartă, pe unde, de ce?

Bufnițe vin și te întreabă, în schimb

Fratele stă în căscioară și be.

Unde se reculeg rătăciții?

Unde sunt ușile tainice, crezi

Că există minuni și exerciții

Care să ducă la Marele Miez?

Hai, să ne credem doar în cuvinte,

Acolo se nasc poeziile, yes?

Ca șoriceii  fug, nu se simte

Că timpul trece fără-nțeles.

 

Mulțumesc, gherghef de-nțelepciune,

Eu pe Truică îl știam de mult,

Omul ce dormea printr-o minune

Sub o plapumă, la sediul unui cult.

Se zărea doar nasul ca o turlă,

Avioanele îl ocoleau cu greu,

Cobora un înger cu o surlă,

Uneori trecea și Dumnezeu.

Avea boli nenumărate ca-ntr-o carte

De istorie a bolilor lumești,

Aruncau în el cu oale sparte,

Câinii îi spuneau – Prieten ești.

A murit în plină glorie ca iarba

Ce dispare sub zăpadă fără păs,

Nu veți ști  ce geniu era Truică,

Eu din moștenirea-i mai învăț.

 

Se făcea că eram prinț la curtea unei mătuși – regine,

Care nu avea moștenitori decât pe mine,

Iar în preumblările mele am întâlnit

O frumusețe de fată care aduna spice de grâu.

Oricât am încercat să-i ofer un sărut,

Fata nu s-a lăsat înduplecată,

Ceea ce m-a  tulburat foarte.

M-am dus la regină, i-am plâns în poală și i-am cântat

Dintr-un muzical la modă –

Înțelege, tanti, iubesc o fată din popor,

La care tanti a răspuns, vai ce romantic, ce-ncântător,

 

Precum e bradul e și bardul,

străfulgeră precum smaraldul,

Sublimă, încă genuină,

Din curcubeu ne dă lumină,

Din versuri împletind coroană,

Iubito, azi voi spune, Doamnă,

Precum reginei și divinei,

Cu timpul adresat străinei,

E legea entropiei, dragă,

Când patima revine-n bragă,

În albe- rozalii  cuvinte,

Totul se uită, ține minte.

Un brad pe-i culme, singuratic,

Un bard murind încet, tomnatic,

Păduri renasc regenerate,

Auzi voci de copii, curate,

Cum cresc recifele-n Pacific ,

Forță adâncă, vis mirific.

 

Un măr și o coadă de mătură

Se iubeau pe un colț de pătură,

 

Iubita mea, cu liceu terminat,

Moralmente m-a maltratat,

O vedem aievea și-n vis,

O pierdeam mereu în abis,

Cu-o pisică și un motan,

Avea fata năuășpe ani.

Cu cosiță, piept mare și șolduri

Putea să sfărâme trei blocuri,

Inima mea – un pilaf,

Era fiică de biogeograf.

Când i-am spus- vreau să mă-nsor,

Râsul ei se-auzea în Obor,

Dacă astăzi încă o plâng,

Senectute, sunt un nătâng,

Moartea, amică vânjoasă

Mă cheamă mai des pe acasă,

Noi ne-om iubi, n-au iubit

Nici Adam cu amanta Lilith,

În mansardă, așa, mai ascuns

s-au  născut un lup și un urs.

Noi, iubito, nici nu ne știm,

Ne-om plimba prin țintirim,

Noaptea, două umbre mai grele,

Fără haine și fără piele.

Când o fecioară din Florența,

mi-a spulberat adolescența,

în lan de grâu, greu de lumină,

luna râdea și era plină.

Dezmiardă-mi fruntea, chere Pincesse,

În viață am să te urmez,

Vreau mult pe culmi să alergăm,

Trecură anii, grele vămi,

Zadarnic scutul scrierii,

Zadarnic cântă greierii,

În smoking să mănânci smochină,

Cu dinții tăi de vinilină,

Până când vine clipa  rea,

O voce spune – „Stai așa”.

În nebunii și sfinte  fapte,

Străbatem drumul către noapte,

Prin foc și sabie, rămâne

Frământ de bulgăre, țărâne.

 

Verbina este soția verbului,

Alină o vază de vază,

mi-e sufletul un evantai din Taipe,

dintre silabe aleg Ave.

Prea repede trecem pe lângă moarte,

Nici pe a noastră n-o înțelegem,

Un pas, un alt pas, de noi ne desparte,

Ateh a murit prin fărădelege.

Apa e limpede, ora  e-naltă,

Nu știi când vasul se sparge, se pierde,

Plutim între valuri, schelete și alge,

Un chip reapare, contur pe-un perete.

Ești tu, este El, sunt chiar eu, cine știe?

Ce moare aici, nu aici reînvie.

Vina este numai a mea,

Am vrut să escaladez ziduri,

mi-am zdrelit genunchii, palmele,

dar indiferența, minciuna au meșteri buni,

înțeleptul Buddha știa de ce s-a retras în pustiu.

Oricare cale e unică, deși vorbim de iubire,

Fiecare o simte altfel,

Ați privit florile de cactus?

Încercați să strângeți un cactus în pumn.

Nici spinii trandafirului nu sunt mai înțelegători.

Din interior vine pacea.

 

Caii cailor, claia claielor, Calea Căilor,

Horrorul văilor,

Atot-prezentul exploziv

Vede mai limpede ce-i Wedekind.

Cine priveşte deschis-închis,

Pull-push înseamnă de neucis.

Iar de niciunde, de nicăieri

e Nică Apetrei, bărbier.

Desăvârşit şi nimicit,

El  peste tot e fericit,

Aceasta-i calea, fiinţând,

Temeinic pare şi nepământ.

Totalitatea cuprinde-n ea

Tainicul punct de după stea,

Deși e gol, darnic mereu,

Este ideea de Dumnezeu,

Tu stai pe loc și totuși mergi,

O emergență-boboc pe crengi,

Nepieritor în infinit,

Cu tine sunt și n-am venit,

Ce dăinuie nu ți-este proc,

Nu-ți aparține defel, deloc.

Nu ai, nu ești, n-ai nume, deci

În fericire să petreci.

Lumina multă poate orbi,

Ca melodia pe-un singur si,

Drumul cel lung e în zigzag,

Ferește-te de Dao-dag,

Prea mult cinstit  te înjosești,

O biată gâză-ntre ferești,

Minciuna e în rându-ntâi,

La cârmă stă orice cârmâi,

Cinstește taina, miezul ei

Este al lumilor temei.

Rațiunea nimicește tot,

Asta nu știe un netot.

Și DA și NU comune au

O rădăcină de bao-bau.

Că în plăcere, mai adânc

Miracolele blând se strâng.

Din tot ca ai, păstrezi un punct,

Un Univers păstrat în prunc.

Soarele – un pește prins în plasa clorofilei,

Precum femeia care prinde tot, în cale,

Struguri cuprinși de flăcări dulci, poți cuvânta

Între doi sâni cu două sfârcuri violacee?

Există prea adânci curenți fierbinți

Precum în prima noapte ochii miresei de mirări surprinși.

Dar eu pornii spre mall cu mare avânt,

La ușă m-am zgâriat de – un cui, otravă,

Degetul pe loc mi s-a umflat,

Aud cum râde teroristu-n spate,

Am amețit, căzui într-un nămol,

Ce mirosea precum cadavrele de-o lună jumătate,

A izbucnit și un război local, în care mi-am pierdut

și mâna și piciorul, de nu mai pot nici scrie, nici iubi.

Cu asta s-a-ncheiat frumoasa mea duminică.

Discutam cu prietenul Will,

El spunea că lumea-i o scenă,

Adevăr zice, nu sunt abil, …

Nu pricep ce-i o mască, o trenă.

Ce e-n fond o ființă umană?

Densitate, spirit, eter?

Fiecare avem doar o mamă,

Din păcate, multe-s în cer.

Pe atâtea drumuri umblat-am,

Cu atâtea iubiri m-am pierdut,

Am zărit cândva în Manhattan

Cel mai jalnic câine bătut.

Ne despart kilometri și specii,

Fiecare iubim cât putem,

Cerșetorii sunt frați și cu regii,

Doamne, fă-ne iar oameni. Amen.

Aruncați măști și vorbe deșarte,

Poezia e numai un semn

Că mai e o speranță, o parte

Ce-a rămas din pustiul Eden.

Vom fi pulbere de stele

Din Bangul Mare risipiți,

Serbările au fost și ele

Doar stații pentru cei muriți.

Vom înota în alte ape,

Pe alți curenți, reunduind,

Vom fi departe sau aproape,

Wer reitet schnell durch Nacht un

Wind?

Bătut în cuie numai Domnul

Ne privi plutind pe veci,

Cine va ști ce a fost Omul?

Eroarea

 

Înconjurat de o blană roșie,

Timid, neliniștit, arctic,

O silabă sfărâmă ghețarii,

Clipim, clipocim, caligrafiem.

Dispreț tăcut și resemnare tânără,

Suntem pe val, îmi face cu ochiul

Rechinul cu ochiul său metalic,

Che coltura, acul înțelegerii,

Pătrunde prin iris,  valurile se irosesc,

Un cadavru alb plutește în respectul tuturor.

Departe , norii se prăbușesc

Precum castelele medievale,

Strugurele  cuplării consangvine,

Sub borul pălăriei, sub faldurile rochiei,

Zâmbete false. De ce o fi astăzi

Chipul tău atât de palid?

 

Un fir de aur și brocart,

Băiat cu carte, mult azart,

Un fir de grație, arginți,

țesut de sfinți.

Avea pescarul doar un fiu

Care umbla hai-hui, hai-hiu,

l-a prezentat drept ginere

de vinere.

Veni flăcăul, meșter bun,

Făcu prin camere minuni,

s-a-ndrăgostit de soacra lui,

hai-hui.

Și dragostea dură un pic,

Găsi o jertfă cu neg mic,

O biată fată, ca un miel,

Oh, Sataniel.

 

Înțelege, tanti, e o chestiune de onor,

la care curtenii au mormăit, vai ce romantic, ce-ncântător,

dar atmosfera se cam înfierbântase,

am fost dus în Turn să mă răcoresc,

acolo mi-am făcut niște aripi din șindrilă ,

am procurat un motor de motocicletă și am zburat din Turn.

De atunci mi se spune Icarus, iar mătușii Dedala.  

A fost detronată pentru lipsă de autoritate.

În locul ei a fost pus un administrator de bloc.

Dar eu cu fata tot m-am însurat.

Unii se ascund să fure, alții să înjure,

Alții să iubească, ah, viață lumească.

Invadat de tineri, ostrovul lui Vineri,

Roze Baccara la mall ei … vindea.

Calul mai valsează pe o veche vază,

Caprifoi, glicină, my God, ce lumină

În Cartierul vechi, cupru și curechi.

Upps, baby, frumoasă,

Am dat și de frat-său,

Drum asurzitor, două inimi dor,

Aripi de hârtie, vultur de o mie

De lei vechi, așa stăm,

Ne mai grecizăm.

Știu că neumplută, sufletul de-o sută,

Fără poezie, poți trăi o mie

De ani și mai mult. Maestre te-ascult.

Sânge, ploaie, crengi,  poezie, mergi,

Dans la înălțime, poate fi pe rime,

Poate fi în ritm. Simt.

Cazi  în rumeguș, vei fi dus la duș

Sau la țintirimul vesel. Buletinul!

Fanfară de frunze va cânta  pe buze,

Mai vorbim cu Pluto, uită moartea, uit-o.

 

Ploaia este bucuria copiilor,

Culori, mirosuri distincte,

Ce semne ne aduce vara?

Un ghid ilustrat al armoniilor.

Fiece zi – o uimire.

Posedați suntem de intuiția particularului,

Infinitul ne produce greață.

Cum poate vocea Kostromarului?

Tristețea zorilor  la execuție.

A amurgului pentru un om părăsit.

A amiezii pentru un om flămând.

Din pânza  radioului – un glas hârâit.

Urmașilor mei eu nu le scriu,

Nu voi pleca într-un sicriu,

Umblând pe două-trei picioare,

Mai știi , chiar patru aripioare.

Oftează tânăra domniță, așteaptă în pat o linguriță,

Poate chiar o lingurea, ba mai vrea, ba nu mai vrea.

Sunt Zburătorul dacă vreau, ajung cu tine la Breslau,

Bea când ți-e sete Dâmbovița, să-ți pierzi suflarea și ființa,

Boul, vițeii se ajută, Casa Boborului este mai slută,

Alecsandri îmi este unchi din al Veneției rărunchi,

Astfel venii și eu aici, gură de rai, trai la bunici,

Cum se deschide între nori o poartă, văzui un picior,

Atât zării, pe loc crezui, de-atunci mănânc numai gutui.

Dar asta nu-i melancholie, albastră floarea e mai vie,

Albastră, roșie se-arată această inimă de fată.

Trecut-au anii ca și banii, acum bogați sunt doar golanii,

Ne cântă-acuma și prohodul, ce dor mai are azi norodul?

Rondel trecut și tare dulce, pescarul prinde știu ce, știuce,

Dar nu se știe că un drum mai duce-n pipa cu tutun,

Când eu vă las întreagă – averea lui Dobrogeanu, parcă Gherea,

știu codri mari de brazi, molizi, în mine tu nu mă închizi,

nu port nici plumbi, arginți, magnezii,

eu îl iubesc pe T. Arghezi, lacustrele bacoviene,

romanțele minulesciene, pe cronicarii lui Urmuz

ce au luptat și la Oituz. Cu Topârceanu facem jocul,

cum vine rima cu norocul, dar nu poate a fi uitat

ce-au scris domnii Maniu și Pillat, eu lui Barbu

Ion , am să-i ridic în marmuri un monument ci filigrane,

Dar mai trezește-te, Ioane.

Un melc se-mprieteni cu-n  diavol,

Melchiom, Melchior și Bravol.

În limuzină, Meluzina făcea amor cu mandolina.

A voi fără a vrea să voiești, vuiește

Codrul de povești.

Fraged și gingaș se naște omul,

Uscat și tare rămâne oul,

Nimic mai moale decât apă,

Lasă cortina să înceapă.

Vorbim cu juma de voce,

Ventriloci oarecum, foce,

Purtăm armură, zale de aur,

Cavalerii morți cântă din flaut,

Obiectele latră uneori,

Sărutul tău umed smulge npri.

Alisa în Țara Minunilor , soră,

Frate îmi e Don Quijote, cuore,

Pot trăi doar metaforic,

Pot înțelege corrida, boric,

Dar teama bietului taur, faur

Arena vieții noastre, Bauer.

Ce-s mai de preț, memoria, visul,

Tihna finală şi plictisul,

Fiece pom cu fructele sale,

Fiece om cu păcatele-bale,

Cine cunoaște roadele? Noadele.

Numai Poetul culege bradele,

Din Pomul Cunoașterii, din alt pom,

Liber ca pasărea cerului, om,

Nimic nu mă încătușează,

Cât timp iubesc, mă ştie vază,

Nevolnic ajung în fața tăcerii,

Dumnezeu, spune Cabala, fere.

Mormânt uriaș pentru noblețe,

lumină sângelui, orbeţe.

Abaout what, where and  when,

Taie-mi o venă să nu mai gem.

Perechea ta există, persistă

În jur e somnul, peșteră tristă,

Ne înălțăm de sub tone de oase,

Ziua deciziilor nu vine să lase

Pecetea grea, fecioarele caută

O fericire henderabaută.

Trăim primul val, vor veni alții,

scalzii descalță-i, descalță scalzii.

 

Noi spunem, rima nu o grabă,

Poate să fie și o gloabă,

rimând frumos cu do diez,

nici moartea nu e titirez,  

Topită-i iarna vrajbei noastre,

Palmierii cresc prea mult în glastre,  

Să nu-mi vorbiți, nu mă chemați,

Am șaptezeci de mii de frați,

Pe inimă nu pun surdină,

Stelele au memoria fină,

Aud doar noaptea că suspină,

Simți visul meu? Copii de vis

Clipind în clipul-PARADIS.

Iar discobolul dă ocolul,

Mai lasă aforismul  golul,

Vine o veste fără vestă,

Unde e locul zen-avesta?

Cognosce te, ei și, ei ce?

Nici roua nu e pentru florice,

Grație etică, musiu,

Pierdui din dragoste-un blachiu.

Dacă aș fi un nor sau dantelă,

Dacă aș fi o lumina aurie,

Dacă aș fi  întuneric albastru,

Noțile toate ar fi sicrie.

M-aș risipi sub picioarele tale,

Aș risipi versuri și glume,

Dar, cine știe, le-auzi, tu, oare?

Cine spre Paradis să ne-ndrume?

 

Zăpada de peste drum s-a topit,

Moartea lui Labiș, ar fi avut 80 de ani,

Hoelderlin a stat în turn o viață, nebun,

Primesc o scrisoare din adolescența mea

Sfâșiată,

Picuri de sânge pe hârtia virgină,

E ceasul trei spre dimineață,

O liniște funebră învăluie orașul,

Dormi, orașul meu etern,

Am să mă culc și eu, cine se va trezi

și unde? Pagini neașteptate,

Parfumul scrisorii furate,

Atenția mea – un paratrăsnet,

Pumnalul și crinul,

Moartea șovăia înaintea  execuției, amânată ca de obicei,

Contesa sângeroasă nu mi-a spus nimic,

După o noapte de dragoste tandră, de ce?

M-ai întrebat ce-mi place din trupul tău,

Eram prea obosit să mai răspund, dar ți-am atins

Locul inimii.

 

O treaptă spre nicăieri,

Ca o voce-n pustiu,

Viața e plină de trepte,

Pe unele se dansează,

Pe altele se moare,

Pe treapta lăsată, eu

Te-am sărutat.

Toată noaptea te-am sărutat.

Treapta se apropia periculos de Lună,

Te-am strâns în brațe,

Sânii tăi se topeau pe pieptul meu,

What a man, ai șoptit,

m-am trezit lac de sudoare,

o buhă râdea dintre copaci,

iar râsul tău era al alteia.

 

Dar ce valoare are-un vis

În fața oțelitei uri  de oameni?

Zadarnicele versuri mor pe rând,

Uitate ca și fructele-n decembre.

Un singur om cu sine singur?

Desigur, nimeni nu e singur,

Ne spune Cartea, dar polare

Adieri  eu simt cum vin din dreapta- stânga.

În doi se naște bucuria,

Iar trandafirii în boscheți

Par a striga de fericire,

A fi corect, cornet perfect

Nu e deajuns,  cum bate tunul

Din turnul Marii Uri de oameni.

Acolo-n turn este închisă o fată,

Dedalus l-a lăsat  pe fiul său, Icarus

Să caute aurul în soarele cel bun,

n-a revenit, iar iezuiții priveau

cu mare pizmă și scuipau în mari batiste,

peste câmpii se lasă ceața,

noi unde vom porni, spre care cer?

O violină ne cânta departe.

 

A înghețat și Marea Neagră de supărare.

Putem trăi oricum, trăim. Bem bere. Scriem.

Pe pereți vezi umbre. Foștii idoli.

Iar tu beai gin la Smirna cu un pașă.

Vadra cu lapte s-a vărsat, citeam Coranul

și tot mă minunam de unde-s toate astea.

Poetul are darul de a nu-nțelege ce se petrece,

Lumea încotro se-ndreaptă? Privesc oglinda,

Ce este paloarea ei, ce semne aduce?

De mult am îngropat caii în stepă.

Frățiile s-au destrămat, doar lideri peste tot,

Ba mai mascați, ba fără gât sau cap sau amândouă.

Peștii de aur au fugit la bancă să depună icre.

Nu dau doi bani pe laude și reclame.

Avortul și divorțul sunt la modă.

N-am nicio treabă, mă înjură și șoferii,

Sunt ocupat cu faptele de caritate,

Dau un bilet de loto pe o carte.

Țineți-vă de scaune, vă fură masa.

Iar masa este chiar istoria noastră.

Mai pune-un marș, băiete, pentru clasa a patra.

 

La malul Babilonului am şezut şi am plâns,

Cu Diavolul însuşi luat-am un prânz,

Tavanul coboară mai jos, tot mai jos,

Nici zbor, nici speranță, deces vicios.

Trec oștile triste de pachidermi,

De ești temerar, începi să te temi,

Oamenii-s buni, nici Cain nu-i rău,

Ajungi prin tuneluri la Dumnzeu.

La umbra ciupercilor mai meditezi,

Să fii totuși gnostic ori, simplu, să crezi,

Acesta e malul pe care ajungi,

Viața-i zgârcită, postumele-s lungi,

Ai timp se reiei aventura, să scrii

Pentru milioane de morți zurbagii.

Cu ghiarele, dinții degeaba te-agăți,

Mai joacă și Domnul, uneori, cărți.

 

Nu se mai poate respira, nu se mai poate scrie,

Mâncarea este sintetică, versurile sunt din vinilin,

Ne paște o variolă intelectuală, au ieșit hipopotamii la vitrinaă,

Ieșim din zona de câlți, mergem goi pe dinafară și pe dinăuntru,

Ocale surde, coșarca coșmarelor, podeaua este unsă cu fiere,

Reverberații de clește, ași, acesta n-are ce spune, îi merge bine,

Caută milă, nu, bibicule, caut un foarfece să-ți tai ombilicul,

Ești legat de o sfântă vacă antică, ai coșuri de neiubire,

Violează și tu un salcâm, altfel ajungi la ultimele știri,

Inimile visează bursa iubirilor interesate, vâsc, paloare levogiră,

adică social-democrată cu pene de jandarm, fură , frate, texte

din clasici, așa se poate lua și Nobel și Scobelevski,

dă cu Gogol de pământ că prea te-a batjocorit,

ia-l pe Nietzsche, dă cu el de pământ, banditul,

nu-i place când sunt bătuți caii, măi , să fie,

omenirea este un cal bătut de Dumnezeu.

 

Într-o dimineață, Neață

Se trezi cu altă față,

Adică el semăna cu o plătică,

Ce s-a-ntâmplat, spuse Neață,

Mă privește pe mine, pleacă vecine,

Era trecut de anul 2084,

Fiind ora de teatru. Afară era urâtă vremea,

Viermele abia-și începea catrena,

Căzu pe spate, era dificil

Să te întorci la un mod civil,

Îl îngrijiră mama și sora,

Secretul era Pasiflora,

Uni-i spuneau Gregor, se știe

De unde venise ideea tipsie,

La colonia penitenciară-l aruncă

Tatăl , scurt ca o poruncă,

l-a vizitat doar Josephina,

un șoarece alb ce-și spunea fina,

Neața căută o Lege, acolo,

Legea fusese scrisă de Moloh,

Ah, Odradek, ah, Odradek,

țipa de pe tavan un bec,

povestea se poate lungi,

scurt pe doi, Neață muri.

 

Zilele poetului se numără în versuri.

Poetul nu plânge.

Soare și Oțel,lumină și tărie.

O vrabie s-a așezat pe grilaj.

E jalnică. Noi suntem acea vrabie.

Lumea se schimbă și fără noi.

Artistul este un papagal al propriilor îndoieli.

Ce va fi mâine? Who knows?

Sunt locuri unde suntem obligați să ne reîntâlnim, aici ori dincolo.

Interesant este la ce nu te gândești aproape niciodată.

Orice animal de pradă poate fi un profesor pentru om.

Setea de putere ascunde frica de moarte.

Nicio convertire nu este completă, orice convertire ascunde o altă armă.

Să nu confundăm profunzimea și înțelepciunea cu lașitatea.

Ultima dorință a celui care moare ar fi viața.

Bătrânețea te poate îmbăta ca alcoolul prea tare.

Orice răzbunare este o nedreptate, chiar o crimă.

Unui sărac nu-i poți dărui un imperiu, ar fi o minciună.

Înțelepciunea lucrează numai pentru tine, nu are alt stăpân.

Nu cunosc păcat mai mare decât ura de sine sau de alții.

Morala s-a născut din contrariul ei.

Nimeni nu te obligă să fii responsabil, ești ori nu ești.

Observația incoruptibilă este crudă.

De ce orbii știu mai multe decât noi.

Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zidești în el.

 

Cel mai IMPORTANT este un stultor.

Am visat că eram la o adunarea a stultorilor.

Nu prea vorbeam cu nimeni.

Toți erau foarte preocupați.

Nu pot spune că tramvaiul m-a ocolit.

Dar mă lupt precum Iacob-patriarhul.

Arta îndoielii este singura șansă.

Păzește-te de coarnele taurului,

de copitele calului și de surâsul stultorului.

Drumul excesului duce la palatul înțelepciunii.

Ascuns după o piatră, molipsit de o boală,

tu nu-L mai  vezi pe Dumnezeu.

De ce iubita fuge de tine? CARE IUBITĂ?

Există una singură, IUBITA.

Ea se regăsește în fiecare chip, expresie.

Nici ea nu știe că este IUBITA.

La fel este și cu Dumnezeu.

Nu greșea cineva când spunea

că Dumnezeu poate fi și FEMEIA.

Dacă buzele ar avea curajul să strige,

mâinile să se lege de vâsle,

aș fi putut să plec mai departe, dar nu pot.

 

În portul unde soseau

Corbii, vapoare, plute, copaci,

Se ridica statuia purtătorului de pălărie,

Nu era croitorașul cel viteaz, nu, era PP.

Au încercat hoții să-i fure gâștele, nimic,

A trecut pe acolo spărgătorul de nuci, a salutat frumos și a plecat,

Omul fără inimă s-a apropiat, a scuipat și dus a fost,

Geniul acestui PP stătea în pălărie,

Măceșul și cu mierla erau de acord cu această realitate,

Laurul și mirtul de asemenea, castanul și smochinul

Erau de altă părere, au venit nucul, lumânarea,

Nuca și zidul, erau neutri, maimuța a adăugat ceva inexprimabil aici,

Salcia și dovleacul roșiră, ce vă mirați?

Orice este posibil într-o lume mai bună.

Nevăstuica, pisica erau consemnate la domiciliu,

Păianjenul, strugurele scriau anonime,

Enervat, omul cu pălărie și-a scos accesoriul de pe cap,

Iar întreaga lume a văzut cum ieșea un abur verzui, ciudat,

Cineva a strigat, e clor, e clor, ba nu, iperită,

Au fugit toți, nu-i mai înșirăm, omul s-a scuturat de praf,

A căutat un restaurant, a mâncat și a murit de botulism.

Asta este tot, urmează fabula.

Un enorm pas în gol și-n salvatoare ficțiune

Este demersul meu, spunea profesorul

scârțâind din pantofii noi-nouți,

atenție, fără personanțele inconștientului

viața ar câștiga, probabil, precizie și luciditate,

profesorul se aplecă să ajute un bătrân să urce pe trotuar,

să zgârii neantul cu unghia stiloului nu e o treabă de lepădat,

dar infinit mai frumos este să umbli ca Ioan Botezătorul

pe o umbră de pământ, sub un cer ce coboară

din stea în stea cu sunet de arginți suspendați,

nu fumați, scria deasupra ghișeului, nu vorbiți tare,

numărați restul în fața noastră, ca multe altele,

ne aflăm în plin progres, gândea încă profesorul,

dar mandatul poștal nu sosise.

De ce măsura iubirii este pierderea ei, uite o întrebare

Mai interesantă, deși cunoscută, ne-a poluat trei luni,

s-au smochinit strugurii, ce-ar fi să fie mai ferm,

cerul gurii noastre este spongios și plin de pustule,

urma o noapte în nuanțe de papagal gulerat, amiral roșu,

margarete palide, ah, portocale ca sânii.

 

A spune ceva memorabil și nobil

Rechinii se țineau de șal,

Iar tu nu te temeai deloc,

Erai barbarul diplodoc,

Că grea e arta pentru grei,

Am întâlnit savanți pigmei,

A spune ceva memorabil și nobil?

Pornopsihia sperie snobii,

Dar despre moartea lui Ivan Ilici

Cine mai știe, la examene pici.

Supravegheați-ne, totul se fură,

De la lingouri și până la zgură,

Exhibă, omule, tot ce e-n tine,

Suflet și spirit, gânduri haine.

Că tu ai talentul de a te eschiva,

Precum spadasinul din burgul mic Spa.

Doar tu, iubito, ești cristalină

Să te sărut nu-ndrăznesc. Sunt de vină.

Precum invariabila constantă Pi,

Nici într-un vis n-aș îndrăzni.

Schimbăm idei, simfoniete de dor,

Iar patima mea e aiurea, în nori.

Precum Venera fără de mâini,

Tu mă cuprinzi doar cu ochii, bieți câini,

În van vitejia, în van orice foc,

Ești Sapho de care n-am parte, noroc.

……………………………………………………

Destinul nebunului – să fie luat în serios,

O, libertatea nebunului, nemurire pe jos,  

mi-a înghețat computerul  la un comentariu,

ce cal se poate compara cu comunitarul?

Taurii de ceață știu ei ce știu.

Abbadon trece obosit pe lângă sicriu,  

Extenuat de atâta iubiri,

A adormit sus, pe un TIR,

La un viraj, cu derapaj,

a căzut între fragi golași.

Guri de femei flămânde

l-au prins să-l frământe,  

Greierii i-au cântat prohodul,

Brancardierii făcură podul,

În schimb i se oferă o scorbură adâncă.

Stai, strigă viteazul  de pe o brâncă,

Abbadon, unde e regele  Balthasar?

Cu fiece moarte , pământul devine mai rar,

Iar sarcina Domnului mai ușoară,

Unealta bătrânilor orbi tot sapă pe-o sfoară,

Măscărici se rostogolesc de-a valma  pe scări,

Iar jos este Raiul . Măscări, doar măscări.

 

Sa fii mai mult decât un om,

ADICĂ  UN CHOMBE, dă un rom,

În lumea oamenilor să fii capră,

Scapă, de poți, supraomule.

Cerșetorul crede că este Dumnezeu?

Ori Satana? Nici una, nici alta, cătană.

Să poți deveni complet stapân,

Dar bolnav de plămâni.

Fiecare este nebun, dar ce este nebunia, nu spun.

Pe drumul suferinței te întâlnești cu viața,

Îi sucești gâtul, o prepari ca pe o rață.

 

Aveam un mesaj ca un masaj,

Adică un gaj ca un garaj,

Acel zid, acea mimoză,

O găină și o proză,

Niște meandre, niște ceară,  

Cine cere n-o să piară.

Cel ce nu văzuse- oceanul

Are-acum cecul și banul,

Iguane vede-n vis,

Precum medicu-a prescris.

Acrobatul e frumos,

Trei costume și un os,

Ultimii la coadă-s corbul,

șalul andaluz și sorbul,  

în hotel cineva moare,

dar la cinema e soare,

la război nu-i loc de vis,

o, Sesame, ai închis,

trei tăblițe cântă-n strană,

nu te-ascunde după blană,

un balaur, opt carate,

mama broaștelor curate,

animale sferoide,

șerpii nu mai fac partide,

nici himere, nici sirene,

ia-mă Bebe, ia-mă nene,

nimfele se duc la bal,

Phoenix trage un chintal,

Monstrul Aheron e plat,

Faust este apostat,

Calul alb devine negru,

Se lipește de un cedru,

Ochi de câine tare-albaștri

Ne privesc, din pod cad aștri.

Zilele sunt număr prim,

Mane, Tekel, Ufarsim.

Zilele, numai în versuri,

De la mers, pluralul mersuri,

Moare cu fiecare vers,

Ca o lacrimă de pers.

Zic  și eu ex nihilo

nihil, ceea ce înseamnă Bill,

Se îngăduie și forma

Torna, fratre, torna, torna.

Cred în Soare și Oțel,

Dar mai mult eu cred în El.  

Mâine va fi un adaos

Fericit? Who knows? Who knows?

Cum interpretezi visul, așa va fi,

Spuse profesorul-șaman, el care nu visase

Nici o cutie de chibrituri, visezi că ți-a ars casa,

Înseamnă că vei primi bani, visezi că vei primi bani,

Îți arde casa, filosoful se visează fluture, asta știm,

Dar în clipa aceea, un fluture enorm îl apucă,

Îi înfipse trompa în gură ca o sondă,

Profesorul începu să dea moale din coate,

Nu-i nevoie, spuse fluturele, din aripi dau eu.

El coboară treptele îmbrăcate-n cauciuc,

Din avionul sosit la Miecurea Ciuc,

Robert diavolul nu sosise, era încuiat

În dulapul cu cărți din Râmnic Sărat.

Ca și cum am fugi, ca și cum, am trăda,

Dară frontul trecuse de Mahacikala,

O clipă, o pipă, toate-s pe dos,

Ca țigările stinse-n pasaj Vilagros.

Ce-mi tot umbli matale, fantasme străvechi,

Melodii orientale ne trec prin urechi,

Poțelanuri de China se sparg, un Big Bang,

Eu nu am primit pe merit un rang.

Hildebrand, Hildecum, orgoliul cernit,

Niciun merit nu au cei care-au fugit,

Deși fugile noastre mereu ne-au salvat,

Ce găsești în dulapul din Râmnic Sărat?

Ca și cum, ce și unde,

Nimeni nu mai este acasă,

Ploile au năvălit în Sahara,

La Polul Nord aleargă antilopa Gnu,

Păsările migratoare s-au dus pe Lună să-și facă un cuib,

În punctele cardinale se întâlnesc vânzătorii de carne vie,

În timp ce noi ne iubeam cu disperare, cu nesfârșită disperare,

De ce, iubito? Jur că nu am văzut ceva mai frumos decât sufletul tău,

Îl vezi cum zboară?

Poezia nu latră, ei și? Mie îmi plac

și câinii, oameni să fie. Razele și realitatea

sunt în divergență. Poeții nu-și recunosc florile.

Nici ele nu latră. Urcăm prin propriul nostru trunchi

Spre lumină. Firimiturile anotimpurilor nu ne hrănesc

Îndeajuns. Liniștea cărților nescrise, fluturii ce nu mai apar.

Treptat dispar și eu, ce rămâne? Ce rămâne? Tu vei rămâne,

Iubită necunoscută, mereu te-am iubit fără cuvinte,

Dar nu ai fost o fantasmă, altfel de unde Poesia?

Nu, spune Eugen Ionescu, Da, spune Tristan Tzara,

Ce știu eu? Intreb. Nimic, spui tu.

Mult mai de preț e iubirea. Plus fort que la mort.

Rostești, te sărut, rostești, te sărut.

Leșinăm, ne despuiem. Valery se uită printre degete.

Oftezi, gemi, ești un geniu. Mă-mbrac, plec,

Mă face piftie un camion. Rostesc – te iubesc.

Tu trăiești, faci mulți copii. El – spaima Bărăției, Talpă.

Ce nu e urgisit, ce salbă? Plâng pruncii când îl văd,

Minciună, e vorba de mireasa de sub lună.

O fi herculean fârtatul?

Un Hector însoțit de dracul.

Ori un pitic crescut în două zile.

El face pasul câte zece mile.

Contesa se mira, iar Talpă spuse,

Crăiasă tu vei fi la curți sus-puse.

Până atunci o vom iubi cu toți, pe rând,

Amice pune arma sub oblânc.

 

A câta oară mugurii, a câta oară?

Fictive promisiuni de fericire.

Poți fi scriitor, profesor de română,

Dar fericit? Dar… Un ochi de țap speriat.

Doar concurența va distruge tot.

Primul coș gratuit cu caise. Ce om?

Explozia unei brândușe în afara Nevadei.

Eram îmbrățișat fără a fi văzut.

Un genunchi de aur strălucea printre ruine.

De când teatrul s-a mutat în mine, nu mai merg niciunde.

Am avut întotdeauna un respect pentru gunoierii de dimineață.

Avem ceva comun. Bătrâneii au fugit după mine toată viața.

I-am ajuns din urmă. Mais ou sont les poetes?

Îngerii așezați pe scaune negre? Orice boală e o carte pierdută.

Pokerul se joacă până la moarte. Opacități? Mergeți la RMN.

Vine când nu-l aștepți,

Vine și nu-l poți descrie,

Să nu mai numeri nimic.

Ochiul de țap spune totul.

Trei coaste rupte din cauza vinului vechi.

Trei ochi. Războiul celor două periuțe.

Cea mai frumoasă femeie locuiește pe insula Man.

Călător în automobilul morții am ajuns într-o localitate de munte.

Aer curat, ne-am rarefiat, la întoarcere nu ne mai regăseam.

În timp ce se bărbierea și-a tăiat capul. Era pe vremea lui Mihai Vodă.

Un orb m-a strâns în brațe crezând că sunt fiul său. Și eram.

De pe acoperișul unui vechi hotel au căzut trei statuete de ghips.

Au murit trei … care trei? N-am mai fost la teatru din vremea lui Shakespeare.

Rușine, îmi spune un amic, biletier la Savoy.

Cea mai nobilă meserie este gunoier, modestă, necesară și cu surprize.

Primul om invizibil s-a făcut remarcat stând pe motocicletă. Definitiv dispărut.

Lui Homer prietenii îi spuneau Puiu. A murit la o beție.

Viața este o dungă, nu poate fi plină,

Lumea-i oglindă pentru Gina Ghindă,

Un slujbaș mare face cât doi saci de sare,

Frații râsului sunt linxul și prostia,

Cel ce apucă șarpele de coadă nu mai apucă apusul.

Albina are miere, noi avem muiere.

Cu o mână scurtă ia, cu cealaltă ne lovea.

Nu este învățat cel ce citește, ci cel ce silabisește.

Ferice de cel căruia îi spui una și el înțelege două.

Decât un prost în loja de gală, mai bine nebunii-n păduri se răscoală.

Gol ai venit pe pământ, fură cel puțin o cămașă.

Primul care fuge e hoțul, ultimul este șeful lui.

Greu să fii bogat, nu scapi de infarct.

Cine caută cal fără cusur zboară cu Airbusul.

Prostia, jocul de cărți și bârfele nu au sfârșit.

 

Solemn veneam din capul scărilor,

INTROIBO AD ALTARE DEI,

Istoria este-nceputul, ei?

Papa Petre papă lapte,

Iar răsplata după fapte.

Omul avea obrajii rumeni,

Ați văzut ghepard cu obrajii rumeni?

Oh, Mistress mine, where are you roaming?

Nici un răspuns. Toți am murit, dar nu știm.

Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,

Doar în regatul hotentot, unde un enot

A preluat puterea prin lovituri de cot.

O, Cote d’Ivoire, unde mă simt

Ca într-o ceașcă de argint.

Conspuez les Francais,

Zise jupân Bebe.

Fresh de portocale pentru Puerto Rico,

Honey citronade își ofer, bibico,

Ia un apple juice, bunule Horațio,

Vom porni degrabă către alte spații,

Bucovina plată, Mountain Dew și alte

Beuturi neutre bune sunt și calde,

Tonic water Evervess ca și San Bernardo

Ne păzesc de hoții din strada Orlando,

Vine și un Red Bull iute, cu amicul Rockstar, deh,

Captaine Morgan are, bre, gripă și mai ce?

Ia Mojito, ce mai stai, scrie și o carte,

Dacă nu te-a cucerit marele Duarte.

 

Vindem roșii, gălbenele la cucoane maturele,

Celor fără de rușine ne-nchinăm să avem bine.

Cine nu ascunde, zău, ceva greu în sânul său?

O licoare cam dulceagă este viața fără șagă,

Sub vulcan un cavaler a ascuns un colier,

Colierul azi străluce sus , pe sânii doamnei Luce.

Un teren de bârfe, șoapte, dai un ban pentru o noapte,

Dimineața umbli gol, undeva în Limasol.

Numai dragostea flămândă, fără teamă stă la pândă.

Opossum, opusul iubirii nu este ura,

Indiferența – genială cură,

Cât mai lucidă, acidă, ucide

Inima oricărui prinț, Baiazide.

Visul cu trenul pierdut între gări,

Jupoaie-te de întrebări,

Ce călător urcă, dispare?

Opusul iubirii nu-i disperare.

Noapte de noapte dispar călătorii,

Auzi și tu vocea? Plânsetul morii.

Dar Purgatoriul îl știi? Auzit-ai?

Mila-i mai rea decât mita și mita-i.

Nu au putere cei ce se laudă.

La eșafod cine aplaudă?

Câtă orbire, atâta nemilă,

Tu răsfoiește filă de filă,

Ia dicționarul khazar, mai învață

Ce se mai poate-n această viață.

Voi fi tot mai obscur și tandru,

Oftările le trecem iar în off,

Să învățăm de la mărețul Alexandru

Ce-nseamnă să fii dârz și filosof.

Câmpul îți înghite trupul cu un sărut măreț,

Eu sunt plopul ce te-a iubit cândva,

Un corb ne face semne disperate,

Mai scriem cu coasa subțire două, trei rânduri,

Ne iubea și pământul, dar ne era teamă,

Am evadat împreună într-un pluton de cocori,

Nu te mai cunoșteam, erai corina, irina, desdemona,

Nu știu, dar mi-a făcut Faust cu ochiul, îmi spuse,

Mefisto e cu evidența, de el nu scăpați,

În iad puteți continua orice iubire.

 

Azi am întâlnit un om deștept,

Nu este vorba despre mine,

Avea fustă, ei și?

Montmirail, mult mă mirai.

Ia-l în car și pe Rene Char,

Spada cântării păzește patul trist,

Pe șosea, căruța se îneacă în șuvoiul sclavilor,

Ikkemotubbe îl chema pe răzvrătit,

Mâine vor fi multe spânzurători în funcțiune,

Așteptând flămânde, făcând cu ochiul,

A da osul nu este frumos,nici sănătos, nici nobil,

Nici ignobil, mă plimbam pe bulevardul New Age,

Acolo poți scuipa și să ragi, acolo nu vin săraci, destul

Supărat-ai Codul Fudul. Dragoste versus stres, disperare,

Completează acum noi formulare, ai un furuncul, faci o petiție,

Vine în grabă un pâlc de poliție. Ai tu un foc interior, nestins,

Tace ori sfârâie neatins, eu am văzut cum arunci după ușă

Bulgări și flori de cenușă. Lipsește endorphina, așa e,

.Opusă și valului,

Aleanul aleanului,

Trimite-un texticul,

Plimbare cu bricul,

Toți îngâmfații

Speriați de gealații,

De urlă Galații,

Ce cheltuie wații,

Că fecioria

Visa preeria,

Frumosă femeie

Din vremuri ahee,

Capela Sixtină

o ține-n lumină,

nevinovată

și dezbrăcată.

Eu o pictez,

Eu o mulez,

Eu o sculptez

Până la miez.

Lumea de-Apoi

Ne prinde tot goi,

Eva, Adam

In-vocați în van,

Îndoiți din spate

De multe păcate,

Vor scrie și ei,

Acum prichindei,

Mult erau frumoși,

Ai noi bieți strămoși,

Noi v-am îndrăgit, ,

Voi ne-ați amăgit

Că fără iubire

Totu-i pieire.

Versuri –viața mea,

Cine cuvânta?

Inima curată,

Mult nevinovată,

Umblu tot desculț,

Ca Rabi Yeshua

Am să fac Teshuva.

Viața este o jimblă,e simplă,

Singură chemi năpasta, Iocasta,

Este o suferință? O fericire? Dă-mi de știre.

Din interior începe totul, lăsăm siropul.

Ochiul Magic te privește și pe tine.

Pui preț pe viață? Bine faci. Not too much.

Strigăm cu toții – dreptate, dar cine o dă pe gratis?

Madame Pythia a murit de mult, fără a spune ceva.

A fost interogat câinele, bătut și îngropat de viu.

Nimeni nu a văzut capcana în care a căzut Pilat din Pont.

Toți suntem niște sisifi, unii mai filfizoni.

Păsări răzlețe ne fură gândurile, noi nu le putem păstra.

Popoarele seamănă cu râurile, toate se vor vărsa în marele Ocean.

Destinul navighează și fără noi.

Orice femeie este frumoasă, de la mama,

de la logodnica, de la soția Eva, noi fiind bieții Adami,

mereu păcăliți.

Prima femeie admirată de mine

A fost profa de germană.

Ea m-a iubit în felul ei, adică îmi dădea note maxime,

De unde și dragostea mea pentru poezia germană.

Apoi, toate iubitele mele erau frumoase,

Unele mai mititele, altele mai măricele,

Dar, cele mai frumoase au fost doctorițele

care m-au salvat de la moarte.

A venit la mine o zână, era rezidentă,

mi-a spus – ai să trăiești, dar ai răbdare.

Am trăit, mi-a arătat că și ea avea probleme

Cu ganglionii, trăia, râdea, a ajuns mare.

Apoi a venit o zână la Terapie intensivă,

Acolo se murea de ficat, eu eram Prometeu,

Dar ea mi l-a pus la punct

și m-a învățat să merg.

Acum iubesc o princesse lointain,

Este frumoasă și mândră ca zeița Atena.

Cine va veni ,să nu fie ultima femeie frumoasă,

Să nu poarte coasă.

Geanta circulara, de culoare neagra, accesorizata cu tinte metalice,

Genti de umar, informatii detaliate dupe colț,

dar si prețul prepuțului, pe linkul urmator,

Geanta încăpătoare, din material uman,

cu imprimeu în nuanțe de bej, gri si fuchsia,

Clovnul trist, unu, doi, trei,

Lumea râde, bea, doi, trei,

Clovnul sângerează,

Spune și face bancuri ciudate,

Despre alți clovni frumoși, învinși,

Lumea urlă aprobator, e-n firea lucrurilor,

Unde ești, Mugur – poetrist?

Dormi, ești altundeva. – si aici va rog sa verificati titlul

 

Palide degete bat darabana pe capacele sicrielor,

Ochi albaștri plutesc în văzduh, străbat zările,

Portretul necunoscutului devine emblemă,

Mândria de a fi întreg, când nu mai ești aproape nimic.

Un nod și un semn, e toată poezia, o rană prelungită,

Trăim încet până murim, se aud nervi țârâind

Precum cosașii, greierii,

Minutul meu nu a venit.

În capul meu se învârte o moară,

Mijlocul mi-a fost lovit de o ghiulea,

știu că tot ce nu doare acum

este doar în afara mea.

Am spus că o iubesc, m-a acuzat de multe.

Cine ești? De unde?

Papuci comozi, de culoare bej,

cu baretute decorate cu strasuri .

O, lume, ți-am smuls floarea. Mi-i de ajuns.

Blocurile paralelipipipepedice par moarte,

Aerul pare de piatră, este de piatră,

Din crăpături se scurge sânge rece, alb,

Focul luminează în somn. Pereții gâfâie, damned.

 

Un om visa să fie iubit, a așteptat trei secole,

s-a transformat într-o stâncă, la el veneau păstorii

să-și cânte aleanul, oile erau vrăjite, cândva

erau doamne de curte, iubiți cu duiumul se adunau în jurul lor,

dar vraja a căzut, ciulini, copăcei timizi se cățărau pe blocul de granit,

un enorm diapazon este timpul, îi răspunde orchestra morților timpurii,

în jurul lor a crescu o colivie verde, păsările o ignorau, știau ceva,

astfel este și inima ta, Krimhilda, puțini cunosc povestea,

din ceruri plâng femei despletite, armăsari cu sunet de vioară

trec la intervale precise, precum fugile lui Bach,

I trust, I make myself obscure, dar tu, inginerule,

Nu te speria, totul merge ca pe roate, până la prăbușire,

Jetzt machen wir Verse, sagte die Katze im Ofen,

În închisoare versul e liber, în libertate versul este o închisoare,

Așa trăiește poetul, din moarte în moarte, din viață în viață,

Ca astrul solar. Doar atât.

Cu un deget cugeți, cu două mugeți,

Ce-i omul?  O casă vorbitoare, cu multe interioare.

Straniu apare când dai cu banul.

Visezi, bluffezi și iar visezi.

Rațiunea este în rații, în rațe și-n corporații.

Crinolina și inima, intima, ultima.

Fără rațiune nu am avea rebeliune, războaie, șiroaie.

Cunoști treapta pe care să urci? Coboară repede că dai de cuci.

Între plăcere și plăcintă există un full și o chintă.

Rege și rece – prea mult. Prefer fierbinte.

Curiosul roade osul și-și sfarmă dinții colosul.

Amorul propriu – un viciu cu sens impropriu.

Fără o jalbă, durerea e salbă, coroană de foc, loc, loc.

Imaginația mi-e dragă, n-aud ovația, pupicile ca tălpicile.

Lăsați-mă să mor la margine de mohor, sub un nor de cocori.

Poeții – gladiatori.

 

Un poker jucăm, același poker,

Viața nu este un oblije,

țesuturile noastre sunt tot mai rare,

retardere, retardere, zvâc în pom,

Pomul  Cunoașterii nu este și Pomul Iubirii,

șase băiețandri vorbeau despre viață,

unul a murit în accident, altul a plecat în Paraguay,

restul eu nu știu, uit și ziua și datele necesare identificării,

de mult am murit într-o încercare reușită de sinucidere,

am dat peste un câmp de abur, doi îndrăgostiți se fardau cu bulion,

e sânge zise ea, ei și, zise el, filmul continua cu un măcel.

Pleoape albastre, cum tremură ele, avem care de ași,

Dar cum, amândoi? Bunicul –incendiu ne-a mistuit cu drag.

Asta este numai o stare, în realitate eram la concert.

 

Turnul de pază veghează o rază,

Textele, testele captează stelele,

Leconte de Lisle, ce trist sinistru

Cu Heredia cel cu pistruii,

Pe-tu-nii, ni-ni-ni, ghici.

Nimic nu se compară cu admirația,

Inflația, blatul  la Sing-Sing.

Singen Kammeraden.

Să exulți la auzul muzicii, desculți.

Naturalia non sunt turpia,

Turpitudini în trenul de Giurgiu.

În Pădurea Neagră s-a găsit podagră.

Copacul nu suportă pădurea și invers.

Xilozofia ne-a adus mulți copii.

Foioasele mele dragi, nu fiți sfioase, nădragi.

O atingere ușoară trezește esența profundă.

Asta voiam să vă spun, mă retrag între buruieni

Acolo este noblețea.

Zăream o lopată pe cer, o lopată de zăpadă, de fier,

Ca un rondel rotofei, cui meștere, te înclini, te închei?

Ba zbenguiai sub tramvai, te gudurai, ponei, cai,

Un potcovar dat cu var te-a fericit cu un dar.

Mielul era un copil, sus în copac, bil și tril,

Despre oameni și flori nu poți vorbi cu fiori,

Sper ori nu speri, totuna – i, în ghimpi ca o zeghe, tulai,

De mă îmbeți spun cu dar,mă mai oprește un jăndar,

Chiar și Francois Babilon, de ce mă crede spion?

Un iconar condeat, cu alef optim, pătrat.

Antiaeriana este buruiana,

Grădina plivită de îngeri păzită,

Seamănă cu Bosch, caltabosch,

Ce voiam să spun? Sunt bine și bun.

Mă opun. Pârloaga e numele primarelui Doaga.

Caută-n post-scriptum, postum fără criptă.

Jucăm o friptă? Nu bateți caii, câinii, pisicile,

Lămuriți fricile, dați în voi, nu este bai,

Omul nu este un pai, ci o trestie cu o chestie.

Pasul în diagonală dovedește sfială,

Polclodel și doi verleni bagă spaima-n buruieni.

Masacrul aricilor -bucuria furnicilor,

Descifrarea șarpelui, înaltul Carpatelui,

La apa Villonului șezum și am plâns.

Să-ți fie versul tot mai strâns. Bach.

Sunt proaspete parfeuri ca scutece de prunc,

Noi prospețimi găsirăm pe lângă Magdeburg,

Un marabu ne-arată ce cale-i spre Tanger,

Sunt proaspete parfeuri în lumile de ieri.

Dar tu, ce cauți în versuri aleanul, nu-l găsești,

Rechinul nu e pește, dar crește printre pești,

Da Vinci pune lanțuri pe albele picturi,

Sunt proaspete iubirea și teama ce-o înduri.

Mă iartă, Krim-Krimhilda, că azi sunt fulg de nea

și cad cu îndrăzneală pe sub sutiena ta.

 

Să te oprești în pustiu,

Să termini cu epoca de aur,

Părțile cuvintelor sunt a,b,c,

În august se coc testiculele,

Urania ne-a vizitat azi noapte,

Eu m-am trezit de două ori,

O dată eram pe o femeie,

Eu te-am visat gravidă,

Nici pantalonii nu coboară singuri,

Cineva se plimbă pe marginea geamului,

Are două spline și nici o inimă,

Ești fiul sau fiica celui decedat.

Stinge lumina, diavole,

Eu am chemat un licurici.

 

Dacă plouă, vine iubirea,

Dezleagă și calul și herghelia,

Sparge și geamurile, vine iubirea,

Soarele își arată chelia.

Ești nebun, spune iubita,

Eu o sărut, asta-i ispita,

Plouă, ninge, eu o iubesc,

Devin copac, pentru ea cresc.

Vine un câine critic, se pișă,

Eu sunt copacul, tu ești o ricșă,

Plouă și plouă cu puradei,

Că de aia n-avem nici lei.

Că de aia suntem căței,

Viva Respublica, viva El Rey.

 

Dumnezeu nu a murit,

Nici noi nu murim,

Eu cred în nesfârșit,

Trupul este-n țintirim,

Sufletul este mereu

Liber ca și Dumnezeu,

El este aici, acum,

Oriunde, mereu pe drum,

Nu poate fi trist, când vrea,

Intră el în cineva,

Iar tu, cititorul meu,

Mâine tu vei chiar eu.

Iubesc pe Pinochio, pe Buratino,

Îmi fac cu ochiul, iubesc pe Malvina,

Degeaba prietenul se încordează,

Vine Pinochio pe-o iapă brează.

Degeaba muzele se bat în curte,

Apare Malvina, îi crește burta,

Ea o să nască altă poveste,

Nimeni, Malvina, ca tine nu este.

Eu sunt Pinochio și Buratino,

Îmi faci cu ochiul, mă-nșeli, Malvina.

 

Egalitate voiau și galii,

Liberții voiau librete, corale,

Frăția apare în Bărăție,

Iar comuniștii devin miniștri.

Toxicomanii, ca și cumanii

Ocupă Europa și ne iau banii,

Dar peștișorul de aur surd e,

Peștele mare adună curve,

Marx trage apa și arcul,

Munca înnobilează țarcul,

Capitalșismul ridfică valul,

Tsunami, fraților, astăzi e balul,

La zece fix, eu trec iar Styxul,

Scriu la computer, am pierdut pixul,

Acolo mă doare, acolo vă doare,

Viața-i frumoasă, lumea e mare.

 

Ca să scrii un tratat

Despre scopul vieții,

ar trebui să fii Dumnezeu sau Satana,

scopul vieții nu există pe acest pământ,

important este să respiri

alături de o altă respirație,

să pășești alături

de alți pași,

să pui întrebări

la care nu vei găsi răspuns,

iar singurul martor

al existenței tale

să fie primul fir de iarbă

apărut în februarie.

 

Nu-mi doresc laude-n viață,

Nici în moarte,

Prietenii s-au dus în alte sfere,

De mă veți regăsi-ntr-o carte,

Veți ști cum am trăit în alte ere.

Mormântul meu o să-l desfacă anii,

Pe ape subterane o să plutească

Ușoare oase, vor cânta guzganii

și cai – roboți de aluminiu o să mă pască.

Atât am fost, poate n-am fost nimic,

Dar de iubit, vă spun, eu v-am iubit.

 

Cavaler trist și palid

și frumos și aspru-aprig,

Cavalerul-Diavol care

Călărea un cal ca bezna.

Toți încearcă să-l gonească,

Latră câinii, gospodarii

Bat talanga, guițătorii

Au tăcut, speriați de moarte.

A plecat, dar din comună

A fugit cu el o jună.

 

Sfânta Solitudine, zile-ntinse, pudice,

Floare unică – sexul, dincolo – Iadul.

Fericit cel care a trecut Pragul.

Fericiți cei care scriu.

Ei nu construiesc piramide,

Ei nu pornesc un război.

Sfânta Solitudine, Ordinul Solitarilor

Ție se închină, floare unică, pudică.

 

Afară se așternuse o zăpadă proaspătă,

Luna strălucea ca o garoafă,

Singura fereastră a celulei, cu gratii

Lăsa la vedere un chip gălbejit

De vechi locatar.

Pe umărul gălbejitului

trona un papagal imens , roșu.

Acesta era poemul lui Villon.

Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul.

M-am ferit să-i răspund.

Lucrătorii lovea cu sete cuiele

Spânzurătorii.

Lemnul vuia vesel.

E cam târziu, i-am răspuns

După un prelung răgaz.

 

Nu poți trăi cu-nțelepciune, singur,

Cum strălucește soarele în linguri,

Ești vultur ori ești șarpe ori ești om,

Nu poți visa de te-adâncești în somn.

Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând,

Până voi fi cenușă ori pământ,

Iar prin iubire-nvăț de două ori,

Primind lumina sunt luminofor.

Primind sărutul redevin bărbat,

Eu știu și nopțile în care m-ai visat.

Xxx

In memoriam Shakespeare

 

Is this the scourge of our land?

Mă-ntreabă un golan galant,

Judje you, my Lord, then between us,

Eu sunt poet, tu – de pripas.

All hapiness, pardon, my Lord,

Am avut templul într-u n cort

și ne iubeam precum Romeo

cu Julieta sa de rouă.

 

Să fii orb? Înțeleg.

Îți ascunzi privirea

De lumina soarelui,

De propria mea privire.

Să fii orb cu adevărat?

Voi privi în locul tău.

Dar tu nu ești orb, ești trufaș,

Poate semeni cu mine.

Doi orbi, eu și tu,

Doi oedipi, fie.

Nici așa nu accepți.

Se pare că vom porni pe căi diferite.

Depinde unde ajungem.

Depinde? De ce?

 

Știu, nu știu nimic,

Dar știu ceva,

știu că-mi ești amic,

dar nu-mi ești proptea.

Astăzi tu mă lauzi,

Mâine mă înjuri,

Tot adaugi și scazi

Din învățături.

Ce e bine azi,

Mâine va fi crunt,

Barba tu ți-o razi,

Dar rămâi cărunt.

Râd cei ce nu știu,

Nici nu vor a ști,

Râd și eu și scriu

Doar pentru copii.

Nu am încredere în pupici,

Prefer o înjurătură sinceră,

În locul sărutului

Din vârful buzelor,

Prefer să fiu rănit,

În loc să fiu stropit

Cu saliva lingușelii,

Iubesc lupii, câinii fără stăpân,

Cu condiția să aibă

Nițel creier.

Ah, nu există?

Luați-mă cum sunt

Sau nu mă luați defel.

Respect cel mai mult

Firul de iarbă răsărit în februarie.

 

Filosof vrea să fie oricine,

Dar nu oricine e filosof,

Îmi spune iubita

Din patul ei mov.

Este vorba de spirite viguroase,

Adaugă băiatul care

Vinde case.

Ce anume persistă

și ce rezistă?

Contrariul curgerii

Este pământul,

Dar și cuvântul, cântul, vântul

Vânându-l.

Iubita stă goală

În patul ei mov.

Nu oricine e filosof.

 

Principiul identității

Instalat în propria ființă,

Greu s-ar putea discuta

Această chestiune,

Prefer să privesc un câine,

O javră proletară,

Hrănită cu oase de pui,

Prefer o pisică inteligentă,

Ce spune din coadă

Că este mare amatoare

De lapte și muzică bună.

Prefer un copil încercând

Să-și contrazică bunicul,

Dând din picioare de nervi,

Dar Heraclit, Parmenide

Nu mă lasă,

Vin noapte de noapte,

Ca doi vampiri fără milă,

Iar lângă mine iubita

n-aude, nu crede.

Stăm prea mult în afara noastră,

Singuri tragem obloanele, închidem ușile,

Umblăm bezmetici printre oameni,

Ne este team să intrăm

În interiorul nostru, preferăm ocolul,

Cercul perfect,

Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic

Dărâmă, rupe totul

În interiorul nostru

Până în ziua când cineva deschide

Ușile, ferestrele,

Bine ai venit, iubito.

 

Pământul nu arde, e rece,

Numai ființele vii ard

Ca niște făclii,

Unele ascund focul lor interior,

Altele ard precum Hus ori Giordano,

Tu, iubito, găsești în mine un rug,

Eu aud cum șoptești,

Focul arde, el arde, va veni și tăcerea

Pe-ntregul pământ,

Noi vom arde în stele,

Alături, pe rând.

 

Sub pod se zbenguie șopârle,

Obsesii, avataruri, repezi gârle,

Natura se ascunde-n noi,

Absurdul naște și eroi.

Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,

În fața ochilor se-ntâmplă o minune

Consubstanțială vieții, ne iubim

Aici sub pod, noi, veșnici peregrini,

Avem același țel sfânt și frumos

Pe malul danubian, mai jos,

Călătorind mereu pe alt poem,

Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn..

Era odată un păstor care avea un fluier fermecat.

Nimic nou până aici.

Păsările zburau mai vioi, munții încărunțeau zâmbind,

Stelele sclipeau mai cochet, dar păstorul

Cânta doar pentru un anumit trandafir

Răsărit prin minune alături de alte flori obișnuite.

Și fluierul păstorului încânta câmpia, pădurea,

Doar trandafirul nici nu se clintea,

Îi mai cădea câte o petală, parfumul său

Se răspândea în voie, degeaba păstorul

încerca să se apropie de acel trandafir,

el rămânea tăcut, nu avea glas, nici inimă , parcă.

Un turist a oprit mașina, a tăiat trandafirul

și duși au fost. Păstorul a murit de durere.

Fluierul s-a rostogolit la vale

Până când s-a pierdut în apele unui râu vijelios.

Peisajul s-a întristat, munții scădeau din înălțime,

Pădurea gemea în vreme de ploaie,

În locul trandafirului a apărut altul,

Dar păstorul cu fluierul lui nu mai erau pe acolo.

„O oră să fi fost amici”,

Dar viața-i doar o clipă zici,

și clipa doar un fluierici

pentru pitici.

Concubinăm de șapte ani,

Pentru iubire, nu pe bani,

Dar ora ceea n-a venit,

Eu te-am iubit, tu m-ai iubit?

Aceasta-i piesa ce-o jucăm,

„O scenă-i lumea”, inventăm,

Clovni, saltimbanci și cerșetori,

Mă-ntrebi de ce nu sunt actor,

De ce nu-n cerc să te iubesc,

Întreabă-i pe copaci cum cresc,

Întreabă stelele pe cer,

Viitorul nostru este ieri,

Dar undeva s-a prăbușit

Un meteorit  îmi amintește-o strofă,

eram abia un biet școlar

îndrăgostit de  profă,

acum privesc îngândurat,

mor amintiri sublime,

nu mai trimite-amenințări,

nu mai gândesc la tine.

 

Fiecare om are o floare albastră,

Unii o țin la butonieră, alții sub inimă,

Unii spun, o seară bună, alții, te sărut, dragul meu,

Floarea albastră nici nu se cerșește, nici nu se cumpără,

Nu e din sânge albastru și nici de inimă albastră,

Eu am întâlnit-o întâmplător, când eram copil,

Stătea pe un câmp, singură, am cules-o și am ascuns-o,

m-am îndrăgostit de doamna învățătoare,

de doamnele profesoare, nu mi-e rușine,

am încercat să o dăruiesc unor prințese,

ele m-au refuzat pe rând, am întâlnit Poesia,

ea m-a primit ca o zână, ne-am înălțat până am amețit,

iubește-mă, mi-a spus și am iubit-o,

cerul nu mai era cenușiu, venea primăvara și-n luna novembre,

un zbor nebun a cuprins oameni, copaci, o să credeți

că inventez, încercați, nu vă temeți și nu striviți niciodată

floarea albastră.

Despărțirea de noi, în doi,

Părinte-mi ești ori doar mormânt?

Întreb o umbră, nor mai blând.

Afară cad de la etaj

Perechi – perechi ca-ntr-un miraj,

Prea moi sunt ceasurile-n gol,

Pe colțul mesei,monopol,

șeile cailor defuncți

parcă sunt trupuri fără frunți,

tu ești o șa, amice, dar

te știe lumea lampadar.

Cade lumina, un cuțit,

Ce taie capul cel turtit,

Eu mușc din măr, un măr de om,

Gândind la învățatul Ohm.

E prea târziu, să ne culcăm,

Apoi o noapte ne chemăm,

Îți mângâi părul iar și iar,

Cerul se umple de pojar.

Vrăjeli, poemele-s vrăjeli,

Tu mă citești, eu te înșel.

 

Să mergi în pustiu,

Să reziști, să te simți liber,

Te afli sub nivelul mării,

La picioarele omenirii,

n-ai fost condamnat,

ai ales singur această-ncercare,

nu  te-apasă grija,

ești departe de viață.

Să visezi ivoare reci,

Cascade înalte,

Femei goale

și numai Fata Morgana

 

să-ți fie soață pe veci.

Te vei întoarce, oare,

La treburile lumești?

Vei scrie iar versuri,

Sau vei rămâne în acest

Paradis tăcut,  sub cerul imens

Ce poate fi însuși Dumnezeu cel Nevăzut

Apoi m-am  trezit. A fost un vis, doar un vis.

 

Auzi clopotele de la Florența?

Arno trece pe sub Ponto Vecchio.

Santa Maria Novella.

Sunt unul dintre personajele lui Botticelli.

Mă plimb printre splendide femei dezbrăcate.

Întunericul ne soarbe cuvintele.

Casa sub formă de pește dispăruse.

Din dulapul în care țineam tacâmurile apăru un copil.

Copilul nostru, șoptiră sirenele.

Vară-mea își schimba rochiile.

Închideam ochii să nu o văd.

Dar am văzut-o, copilăria se terminase.

Fericirea se plătește,

Oare Dumnezeu este fericit?

Eu am cunoscut fericirea unui sărut,

A unei țigări aprinse la momentul oportun,

A iubirii de o clipă,

A iubirii de o viață,

 

Care-i răsplata?

Simplu – o singură moarte,

Singuri trecem podețul,

Nimeni pe maluri,

Numai învolburarea lumii ce trece dedesubt,

Că timpul e doar o invenție prostească.

………………………………………………………..

Rigurosul, coruptul Bizanț, adevărul ruinelor.

A naviga între viață și moarte,

Aripi atente la zbor, rochiile mute,

A vedea și a visa, ascultă cum cresc frunzele,

Mă înec uneori în oglindă, ca Narcis, dar revin

Cu o disperare barocă.

Pe Calea Victoriei mă plimb,

Citesc din Tao Te King,

Calea este bătătorită,

Fetele mari se mărită,

Fetele mici fac poze,

Cu flori de palmier și tuberoze,

Numele numelor este ascuns,

Atotprezentul nu l-ai pătruns,

Tu te desprinzi de tine ca ins,

Devii mai tulbure și mai distins,

Ești străființă manifestă,

Părăsește poema livrescă,

oricum n-ajungi prea departe,

Uită de manuscrise, de carte,

 

Desăvârșirea se atinge-n Nimic,

Ochii sunt ficși ca la pisic,

Apoi îl cauți pe Tao,

De nu te calcă un VW maro.

 

Am nevoie de o adiere,

Atmosfera e nemișcată,

Curentul își urmează calea,

Unde mi-e busola? O să fluier,

Să stârnesc o adiere,

După atâtea zile sunt tot pe țărm,

Mă gândeam la moartea profesorului,

Am mușcat dintr-un măr galben,

Am mângâiat părul străinei,

știam, nimic nu-mi aparține,

în afara acestor degete, acestui poem,

a toamnei roșii din care bem,

păsările au trecut ca niște gloanțe,

au perforat o bandă-ngustă de romanțe,

numai părul iubitei mele necunoscute

îmi stă în palmă ca un stol de păsări mute.

Cine-a venit cu doru-acesta-ntre ființe?

Răspunde-mi tu, Exupery, răspunde-mi, prințe,

s-a spart în cioburi cerul, în lumini pământul

și umblă-n trupul meu, alt trup, vânându-l.

Pacientul a stat treaz toată noaptea,

circa o sută de ani, vorbind incoerent,

având halucinații, avea două căi, prima,

zborul păsării, viață scurtă și fără urme pe cerul imens,

a doua, târâșul șarpelui, viață în umbră și lungă, urme de neșters,

a ales mersul nesigur al profesorului. Când de copil,

când de om beat, când fericit, când întortocheat,

urma o lasă apoi singur o spulberă, învață de la șarpe

taina tăcerii s-o cumpere, învață de la pasăre

siguranța în golul deschis, a ales viața de profesor,

când pasăre fericită, când șarpe trist.

 

Numele – necunoscut, sex – bărbătesc,

Vârstă – necunoscută, adresa – Univers,

Pacientul rătăcea pe malurile Styxului,

Era considerat drogat, incoerent, confuz, docil,

Tribunalul părea o barcă în derivă, aerul era mut,

Blocurile din jur erau moarte, cel ce fugea înfrigurat

Încă e viu, îl apasă pământul, pământul supurează

ca o rană mai veche, bezna pândește ultimele torturi,

lumina vine de la un foc straniu, eșafodul e vesel,

ciocanul judelui a bătut în zadar, umbrele doboară pereți,

negri lilieci se leagănă chicotind, apare ajutorul călăului,

el face totul, călăii au dispărut, au rămas sisifii torturii,

cabotini cu dinți de oțel, se pricep la capcane, Pilat e un copil

față de ei, mai este și Paznicul, mai este și Cârtița ,

ce spuneți voi, Abu Chanifa, Anan ben David?

Salvați-mă, vivat Justitia.

Eu îmi sunt părinte și mormânt,

Sporovăia profesorul în somn,

Este oare un început?

Nix răspuns. Un necaz nu vine de la sine.

Este-nsoțit de bucurie, așa-i?

Ah, ce stare minunată, cânta tenorul,

Durerea s-a ascuns, avem o beție adevărată,

Ce facem cu ea? Dar, uite-l pe profesor

În stradă, căzut de la al zecelea etaj,

Corecta chiar unele greșeli de exprimare

Din procesul verbal al accidentului său,

Ceasuri moi atârnau pe bara unui vehicul.

Era în decembrie.

Un prolog la alt prolog,,

Drob cu drob, un necrolog,

Vin – Enterrios citând

Din poemele lui Hânc.

Carriego, frate drag,

Descriai frumos, pe larg

Cum îi place lui Housman,

Lung poemul whitmanian.

Ezra, Yeats, Almafuerte

Se grăbeau doar să ne certe,

 

Liliecron, mai încruntat

Parcă-o palmă el mi-a dat,

Totul este să nu scrii

Pentru moarte poezii.

N-ai ce face, acesta-s eu,

Cred mai mult în Dumnezeu,

Iar în rest eu nu dispar,

Nici pe cal, nici jos, sub car.

Alungat, eu vin din nou,

Susţinut de Edgar Poe,

Nu-s trufaş, dar mândru sunt,

Ca Peer Gynt din Strahlensund.

Mort de-aş fi, tot viu mă ştiu,

Preot, rabin ori muftiu.

Seară, poate ultima, poate penultima,

A venit la mine cineva, era disperat,

Nu știa de ce, era disperat pentru că nu știa de ce,

Îți lipsește o femeie, l-am întrebat?

Poate. Alcool? Nu. Fumezi? Nu prea.  Citești?

Rar și numai cărți bune.  Ce vrei? Nimic.

Nu vrei nimic?  Ești un om fericit.

A zâmbit, a deschis ușa de la lift, dar liftul nu era acolo.

S-a dus în gol. Fericit. Încerc să mă liniștesc. Citesc o carte.

Liftul a fost reparat. Să nu uitați de poeții  morți de foame.

Și să te rogi?

Să nu știi cui?

Poate că știi.

E prea lung drumul către Iad.

Ce fericiți am fi fără cuvinte?

Cei răi, din teamă își măresc vezica,

Dar nu sunt mulți, urmași ai lui Cain și Esau.

Nu știu dacă și compasiunea

A fost o Lege sau răsfăț la vremuri blânde.

Dar ochiul nu greșește, nici nu uită, nici nu iartă,

El nu ucide,

Este doar un porumbel trimis de Noe

Către Noul Țărm.

De ieri m-am sinucis, a apărut și-n ziare,

Azi m-am apucat iar de scris, decizia ta zace

Într-un coș de gunoi, frumos împodobit,

Se spune, când o femeie zice nu, să înțelegi da,

Este o minciună, o femeie este mai sinceră decât diavolul,

Tu nu ai timp de iubit, tu te agiți, memento mori, draga mea,

Să ne oprim la monumentul poetului necunoscut,

Dintre ei, cel mai bun sunt eu, ah, coltura generala,

Generalul cult Kaphteala, orizont unde alergi?

La cabana din Bucegi, care este antică,

ne-am pupat în panică.

Mai qui est europeean? Vă spun eu, propriul alean.

Vitamina morții e mortamina cu mult B.

Câte nu ne-am fi vorbit, dar în mine ai ochit,

mi-ai ucis inspirațiunea, irunia mea lucinda.

Cel mai singur om este cel aflat

Înainte Porților Înalte, fie după ce le-a trecut,

Dar nu-i bai, nu-i bai, nu-i bai,

Restul este o hărmălaie de interese meschine,

Uneori dragostea își cere drepturile,

Precum greviștii din sistemul sanitar,

Mă simt fericit, mănânc hrana zeilor, nectar,

Respir ușor, miros a trandafiri,

Proptit de un gard, cresc încet cu atomii de aer,

Ferindu-mă de cleștele negru al Marei Insecte,

m-am depărtat de cuptorul cu pâine, carne șiu alte chestii solide,

o zi albăstruie încet se deschide, peste ipostaze și ipoteze,

străjerii de fier ruginesc, or să dispară, vai, ce ne facem,

lumina ne lovește peste ochi, peste coate, peste picioare,

ne sculăm ca Lazăr din Morții Mamei Sale,

iertată fiindu-mi expresia.

În orașul fără nimeni au venit ceva jivine,

Au și casă, au și masă și la dragoste se lasă,

Prezentabile, yes, impenetrabile, no,

Bate la ochi de ești om, paturile duble  au devnit lehuze,

Chiar și seifurile s-au împreunat, na, ai venit pe neașteptat,

Unde e actul, zici, cu voce de arici, how fragile are you,

Se miră Kakadou, are o leziune sub plisc, de la un pix,

Femeia în halat te-a tratat până la majorat, apoi te-a lepădat,

Instalatorul din Puchinești, cel cu biciclete și trotinești,

Ales el prinț de uels, a reparat cabina liftului julind-o fresh.

Apoi au venit oameni și oameni, unii străini , alții foarte stranii,

Ne spălăm pe dinți în colectiv, cu bormașina fără stativ.

Un bebe leonin  s-a născut surprinzător cu trăsăturile unui aligator.

Privește la ceasul din centrul orașului, spune, gata, deșeuri ale fărașului,

Destul am făcut politică infracțională, trecem totul la socoteală

și ne băgăm singur la zdub, acolo munci-vom cu mare hei-rup.

Iei durerea și o arunci pe fereastră,

Ea sună la ușă, intră cu demnitate,

Se instalează și-mi spune –

„Nu se moare, dragă”,

Tot ce nu te omoară te întărește,

Afirmă bietul Nice,

Nice moarte, nice viață,

Durerea este o amantă vicleană, te extenuează,

Caut să scap, sun la Poliție, citesc Biblia, nimic nu se petrece,

Luați exemplu de la croitorașul cel viteaz din Pădurea Neagră,

A trecut vremea lebedelor negre, ele sunt de fier și scuipă foc,

Scufița Roșie împarte manifeste revoluționare,

Ea consumă capete de regi, omul fără inimă  scrie romane porno,

șerpii cântă Oda Bucuriei, pasărea Holgott și șoarecele Gotthol,

e timpul să trecem la basme, destul ne-am adultizat,

dormi noduros, te trezești nuc bătrân,

ne paște o uriașă părăsire, melcii au devenit tablă ruginită,

soarele se topește ca o înghețată cu lapte negru,

suntem la capăt, am mistuit păduri de dragoste,

copiii ne luară puterea. Ahoe,yes.

E trist când spui că orice om

Este înlocuibil,

Nici despre stele să nu vorbești astfel,

E trist când refuzi mâna unui prieten,

Mai bine îl pui la zid și-l execuți,

E trist când te afli în război cu lumea,

Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,

Eu scriu aici fără floricele de stil,

Doar desenez o inimă și nu aștept nici un transplant.

Înțelepciunea și lașitatea nu sunt rude,

Diavole, îți propun un pact, sufletul meu pentru încă o viață, știu,

Faust dorea și el așa ceva, dar eu sunt frate cu Prometeu,

cred că am să caut o altă cale.

Te naști și mori dormind,

O singură viață de trezie,

De dragoste, de sete și de foame,

Numai cuvintele ne pot trezi,

Sunt hrana treziei noastre,

Ca și privirea, ce mult grăiește privirea,

Dar nu dormi.

Pot fi un om, un pom sau o pădure,

De-am fi ca norii iuți lunecători,

Nici graiul n-ar mai fi povară,

Dar am putea atunci iubi?

Și pietre de am fi, la ce folos?

Când eu sunt viu și tu ești vie,

E seară, cineva ne cheamă,

Nu vom pleca, mai sunt flori de cules,

Tu, singură n-ai să alergi în noapte,

știm drumul,

noi ne sărutăm și iar ne sărutăm o veșnicie.

Un visător nu pierde niciodată,

Patul lui Procust nu e pentru el,

Ambițiile deșarte, vorba – plată

La schimb cu sentimentul – anofel.

Iubito, tu ești doar femeie,

Femeie, tu ești doar un om,

Iubire, tu ești doar scânteie,

În ochii Creatorului – atom.

Părea o părăsire, păsărire,

Un fir de grație spre gloria din bolți,

Cum strălucește aurul subțire,

Ne despărțim, un duh pândind la colț,

Vor fi iar veacuri rătăcite,

E prea departe visul, unii spun,

Pașii slăbesc,

iar șoaptele-s sleite,

șirag de lacrimi,

diamant – săpun.

O nouă zi, o nouă înviere,

Doi tineri renăscuți din haos-lut,

și-au dat un loc sub orbitoare sfere,

Domnul a râs , vitraliile sunt scut.

Paharul s-a golit într-o clipită,

Cu toții au băut din el,

Iubirea nu e doar ispită,

Credințele sunt de un singur fel.

Când trupul te doare, ca și inima,

Când nu mai vrei să scrii nimic,

Când toate iubirile s-au răspândit

Ca fluturii pe câmpul cu maci și ciulini,

Atunci îndrepți ochiul minții spre Dumnezeu,

Zadarnic I-ai negat existența,

El nu te mustră,

Simți un gol necunoscut în tot trupul,

Inima se oprește o clipă, parcă ar gândi,

Uiți toate cărțile citite, ca și cum te-ai dezbrăca de haine,

Vei plonja în cerul –abis,

nu vei zbura,

nu poți,

dar vei crede

Că și asta este posibil,

fără mijloace de transport,

Decât o Iubire imensă de absolutul pe care nu-l vei înțelege

Cu mintea, ci numai cu sufletul.

Freamătul blând și răgușit, valurile,

Aplauze explozive, stalurile,

Actorul moare pe scenă, arteră ruptă,

Lincoln cade și el, fără luptă.

Alge încinse în soare, cadavre verzi

Cum te ascunzi, tu , furnică, te pierzi,

Astfel clipa mea fericită se duse,

Credeam că sunt o omidă-ntre frunze

 

Drumul șerpuia pe lângă faleză,

Eram vagabond cu lamă și freză,

Creșteau în jur calamine-nflorite,

Mă ascundeam în cimitire, în cripte.

Dar cerul se umplea de lumină,

Insecte mărunte locuiau în surdină,

Eu scriam versuri în minte, frumoase,

În timp ce domnița mea de mult timp plecase.

Astfel ajuns-am în ștreang, a mea limbă

Poate-i un semn că lumea se schimbă.

 

Mergând pe un drum ocolit, șopârlă am întâlnit,

Ea îmi șoptea, îmi șoptea,

Ascultă povestea mea.

Iubit-am și eu cândva, ca tine cu umbra ta,

Nu am știut – dăruit,

Mereu am ocolit,

Robi ai pretextelor vechi,

Ne sărutam sub urechi.

Nu mai știam ritualul

Cum face tot animalul,

Câini, șobolani și șopârle,

Berbecii de pe la târle,

Doar ascultam melodii Bitlși, rollingi dilii,

Viața trecu ca un val,

Mai mult ca un carnaval,

m-am prefăcut în șopârlă,

nici cocoșată,

nici cârnă,

o mie de ani voi trăi,

în umbra umedă, gri,

tot ocolind, șopârlind,

de nimeni să nu depind.

M-a întristat șoapta ei,

Spunea ceva cu temei,

Ceva nebunesc oarecum,

Apoi mi-am văzut iar de drum.

Libro vine de la libertate,

Cu ea mă împac cel mai bine,

Cancion primaveral, ce frumos sună,

Ca un sărut sub urechea ta, iubito,

Aud copiii ieșind din ureche,

Ca din curtea școlii primare,

știați că argintul știe să râdă?

Știați că ciulinii pot să danseze?

Chiparoșii cunosc o mulțime de povești cu cavaleri,

Picuri de rouă și lacrimi adună privighetoarea,

Marmora fântânii sunt mi-amintește de pieptul tău tânăr,

Mi se spune, nu știu de ce, bun rămas,

Iar nu am murit, sau mi se pare?

 

Scribii au dispărut. Gol imens.

Demolator trece elefantul inteligent.

Sub pământ trăiesc animale fabuloase.

Așa o fi și în sufletul omului?

Confesiuni în mijlocul pădurii,

Copacii scriu singuri.

Nebunii interesanți se plimbă printre copaci.

Au idei. Uneori sunt bătuți cu nuiaua

sau li se taie capul. Nu-i bai.

Sunt frate cu ei.

Uneori, dușmanii devin prieteni și invers,

AȘA CUM IARNA SE SCHIMBĂ CU VARA,

Agonii mentale, forme de demență, dar ce contează?

Stau de vorbă în turn, cu Hoelderlin

și el îmi spune –

„ Se putea și mai bine”.

Fratele mai mare poate fi

Dumnezeu, dar nu poate fi om,

Să faci din regatul cerescFratele mai mare

Fratele mai mare poate fi

Dumnezeu, dar nu poate fi om,

Să faci din regatul ceresc

Un Paradis pe Pământ, ehei!

Asta discutau doi bețivi

Pe o bancă în Cișmigiu.

Un câine a urinat în grabă, alături,

A plecat mulțumit,

Rațe sălbatice treceau pe lac

În cercuri largi,

Un copil privea uimit lumea.

În orice moment trebuie să fii pregătit,

Lovitura va fi năpraznică sau vicleană,

Ca mușcătura de viperă,

Dar nu despre asta discutau

Cei doi bețivi din Cișmigiu,

Ei aveau alte griji,

Meciul de fotbal cu Brazilia,

Ce au făcut Columbenii

Sau șeful de stat

Sau alți muritori fericiți.

Fratele mai mare era pe aproape.

Un Paradis pe Pământ, ehei!

Asta discutau doi bețivi

Pe o bancă în Cișmigiu.

Un câine a urinat în grabă, alături,

A plecat mulțumit,

Rațe sălbatice treceau pe lac

În cercuri largi,

Un copil privea uimit lumea.

În orice moment trebuie să fii pregătit,

Lovitura va fi năpraznică sau vicleană,

Ca mușcătura de viperă,

Dar nu despre asta discutau

Cei doi bețivi din Cișmigiu,

Ei aveau alte griji,

Meciul de fotbal cu Brazilia,

Ce au făcut Columbenii

Sau șeful de stat

Sau alți muritori fericiți.

Fratele mai mare era pe aproape.

Mă aflam undeva,

În statul Massachussetts,

Pe o șosea netedă ca o riglă,

Nu cunoșteam nici un om în jur,

Mă gândeam la poetul Hoelderlin închis în turn,

Părăsit în propria sa mizerie,

O mașină trecu fără zgomot,

Nu mai știam anul, ziua, ora,

Un spațiu straniu, străin,

Așa să arate și finalul vieții mele?

M-a trezit înjurătura ascuțită

A unui bețiv înrăit,

Avea un nume greu de reținut,

Dar înjura bietul de el

Ca-n turnul lui Hoelderlin magnificul.

 

  1. NU AVEM CUPRINS. Este o răsuflare.

 

Notă biografică

 

Boris Marian Mehr – n. 1941, Rusia, venit în România în 1945, debut în 1968,

Am 25 de volume publicate de poeme, eseuri, antologii colective, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1994.  Alte informații – Dicționarul literaturii române – Ed. Academiei Române ( coord. Acad. Eugen Simion), Dicționarul Scriitorilor Români – Aurel Sasu, Istoria Literaturii Române- D. Micu, etc. Comentarii – Alex Ștefănescu, H. Zalis, Horia Gârbea, Gh. Grigurcu, ș.a.  Premiul Cenaclului Nichita Stănescu – 1987. Atât.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s