Ligia Seman – „Funiile dragostei”

FuniileDragosteiCopertaIubirea între fericire şi nefericire, între dramă şi împlinire într-un roman de tip “clasic” 

În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului.

Un love story oarecum similar ne propune şi Ligia Seman în cea mai populară carte a ei, „Funiile dragostei”, tiparită la editura Cetate Deva, în anul 2008, care impresionează prin aceeaşi reluare a clasicei poveşti de iubire frântă înainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. Continue reading

About these ads

Grigore Vieru,biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca

Trecuse parca prea mult timp de cand Eminescu cobora sara pe deal ascultand  buciumul ce suna a jale, iar glasul mamei, din negura de vremi, il chema sa mai fie baiet prin padurile ce le cutreiera si se  culca ades langa izvor privind lacul codrilor albastri incarcat cu flori de nufar. Poporul roman avea nevoie de cineva care sa-i aduca aminte ca toate trebuiau sa poarte un nume, asa ca, nu a fost nevoie de multe secole, nici macar doua implinite, ca sevele acestui pamant sa irumpa  si sa scoata la iveala lujerul de crin alb al limbii romane, cum zicea George Calinescu despre Eminescu. La mijloc de faurar, in 1935,  in Basarabia,  avea sa vada lumina zilei,  si mai tarziu itunericul politic azvarlit pe nedrept peste un popor, omul care-si cauta identitatea furata, omul caruia-i cazuse granita peste picior.
L-am descoperit in urma cu aproape 25 de ani, bland,  suav ca o mangaiere pe frunte de mana mamei, ca palma pe umar a fratelui,  sau ca albul un ghiocel ca se incapatana sa impunga gerul politic ce inghetase pana si Prutul. Eram la Deva, unde cultura literara nu era doar ”un punct”  pe ordinea de zi a cenaclurilor literare. Constelatia Liri era un volum colectiv care insa m-a introdus cu luare aminte in linistea de dincolo de cuvinte, era un volum care reunea vacile cele mai mari ale Modovei de dincolo de Prut. Acolo l-am descoperit pe Grigore Vieru, apoi a venit Radacina de foc, primul volum al lui Grigore Vieru editat in Romania.
De atunci am simtit ca nu mai sunt singur. L-am citit si recitit, de la cap la coada si invers, de nenumarate ori, dar de fiecare data descopeream ceva in plus fata de precedenta. Anii au trecut, iar viata, nu stii niciodata ce iti ofera. La Slatina, la una din manifestarile  prilejuite de Festivalul Ion Minulescu, unul dintre invitati era… Grigore Vieru, iar al doilea, George Tarnea. Cu acea ocazie , cei doi poeti aveau sa-si prezinte si ultimele volume scoase de sub tipar.
Ei bine, George Tarnea venise cu ele, dar Grigore Vieru un stia daca sunt gata la editura din Craiova. Ei bine, nu am mai stat pe ganduri si l-am cautat pe prietenul maestrului, editorul, si am luat cateva zeci de exemplare, altfel prezentarea era sortita esecului. Si am mai luat ceva, cateva cd-uri proaspat inregistrate, de muzica populara din Moldova, pe versuri de Grigore Vieru, lucru de care maestrul chiar ca nu avea stire. A fost o surpriza mare, dar si mai mare a fost placerea cu care s-a asezat  “la sfat” cu noi, ca si cu niste prieteni pe care nu-i vazuse de  mult timp.
Am vorbit, am plans, am ras,  si iar am plans,  si ma gandeam cat de bogat sunt sa strang la piept plansetul limbii romane. Nici un banuiam ca numai peste cativa ani aveam sa vorbesc despre Grigore Vieru la timpul trecut. Ne povestea, cu oarecare tristete, cum, la inceputul anilor 90, cand era vazut mai des prin Bucuresti, a fost intrebat ca…ce tot cauta. “Romania caut, Romania”. Prietenia sa cu Adrian Paunescu si mai inainte, cu Marin Sorescu, l-au atras mai mult spre Oltenia de care se simtea foarte legat. I se urase cu marele oras si, parca, prea multi erau dintre cei care radeau in dos de idealurile unirii. Nu stiu daca a gasit acea Romanie pe care o cauta si pe care o iubea, cert este ca Romania , prin versul lui, si-a prelungit, pentru mult timp biletul de voie de iesire dintr-o lume incheiata la copca spre alta lume unde valorile raman nealterate.

Marin Trasca

Culesul fructelor de dupa Mircea Micu

Portocali si privighetori, hirtie extrafina made in
Michinokuri pentru scrisorele de amor si poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmura, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperti de jurnale absurde”, silene si satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantina, „o valiza plina de nori” a la Magritte, pantofi de antilopa, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarna”, glicine, petale rosii de lotus nashiwara, salcimi albi de Kamciatka, „trecerea unei papadii mari / cit un templu in
straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goetia kahunei chemind magic Sufletul Gaiei, Folies Bergeres si plumbul Senei, nopti pluviale in Tahiti, luna iscodind Arcadia si gaunosul Cyllene din grotele caruia iesise ca din pusca zgimboiul Hermes abia nascut, Cronos parasit „in Atlantida unei gari de provincie”, lectia despre zbor si aripi a lui Anteu (matahala „depanata” de Hercule prin taierea „impamintarii”, stramosul stecherului Schuko de
azi), zei stochastici, taietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, sopirle intinse pe stilobati, „iedera crispata pe cumpana unui / panou diptic / din care cresteau pietre si aripi batute in cuie” etc. etc. Luat
in ansamblu, tarimul liric al Luminitei Petcu iti readuce aproape reflex in fata ochilor naucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter si Semele sau din Argonautii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerarile lor
insolite si sofisticate de ornamente si simboluri. Sa fie insa justa, oare, aceasta prima impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o parada ? S-ar zice mai degraba ca e vorba, pur si simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese careia asociatiile culturale luxuriante ii sint la indemina – situatie mai rar intilnita in ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala indobitocire a tranzitiei de la Hyperion la Hypermarket.
E un spectacol liric conceput dupa tehnica dioramelor din muzeele de stiinte naturale, cu exemplare impaiate din varii specii de meditatii autoscopice, regresii erotice, tribulatii savante si ratiocinari, asociate unui simulacru de ambianta conform cu mediul lor de provenienta. Totul
apare ca si cum imageria ajutatoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare si circumstantiere, respectiv unei abordari de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele sa-ti raspund / pentru ca momentul prezent este asa cum este/…/ si cel mai bine
vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gindul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe si mirodenii / intocmai ca un personaj din Kobo Abe / o portiune de palma, de incheietura,/ un nor subtire peste fata lunii / la
ceasul cind se crapa de ziua / as putea oare sa nu ma simt fermecata ? / un suspin, ai zis, nu eram sigura…/ precum tinguirea muezinului / in dimineti care ard cu atata sfiala / incheietura de taina a gindurilor” (Dincolo, pina
la marginile timpului). Si nu intimplator acest procedeu al nuantarii extreme intrebuinteaza atit de frecvent termeni de comparatie din artele plastice : rasuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi dupa Klimt” (specialistul numarul unu in probleme de cuplu), niste flori albe „ca siluetele din pinzele lui Piero di Cosimo”, niste „inorogi casti de neviata ca si surisul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. In fond, aici este o rigoare descriptiva inrudita nu prea de departe cu ilustratiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, daca admitem in principiu alaturi de un Paul Ricoeur ca pretentiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, daca nu inexistente”, atunci un potential de vizualizare net superior precum cel al comparatiei explica de la sine preferinta autoarei pentru exercitiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potential, aproape ca se face ars poetica : „Aceasta suferinta poate fi cuprinsa oricind cu privirea/ in anunturi mortuare /…/ lut ars de Tanagra, de parca as fi nimerit / intr-unul din acele romane rusesti in care / nu poti avea vocatia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frica,/ premise de alienare neverosimila intr-o memorie straveche / a genelor, indeosebi bucuria de durere / a femeilor indoliate din Correze,// departe de
Viata si de Dragoste…” (Numele tau, absenta…) Paralela culturala insa, atentie, e totusi o unealta cu doua taisuri, a carei manipulare neatenta iti poate reteza nasul ! Ea da rezultate numai cu conditia ca modelul de referinta sa fie recognoscibil, in caz contrar va avea efect de bumerang.
Spre pilda, daca e intr-adevar o luminare rezonabila sa descrii povara urii altcuiva evocind pe „Laertes in grava seriozitate a intoarcerii”, in schimb cu „un Mea Sharim luminind sub stresini fara margini”, ori descrierea vietii
ca „Trivandrum Kerala unei nopti fara margini” – poc ! i-ai ars omului toata instalatia. Ca o fi el romanul „nascut poet”, dar azi, in epoca navetei spatiale, poporul asta de poeti –conform statisticilor– crede inca in geocentrismul
anticului Ptolemeu in proportie de 40 %, in vraji si-n Baba Cloanta. Si-atunci, oare nu risca cititorul un atac cerebral sfortindu-si mintea cu asemenea savanterii si parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a retelei prin abuz descriptivist il prezinta Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ in care ma ingrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cartilor sfinte / in timp ce buzele de calcar surid, ele insele / vrajite de steaua halebarda / singura care ne salveaza din neant si ramine / cu o glorie egala cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau sa-ti explic” etc. Si bine face, ca daca mai baga in priza multe explicatii, cadea curentul in tot orasul. Ce izbitor contrast intre pretiozitatile de soiul asta si simplitatea atit de eleganta si expresiva a altor stante ! Miniaturi precum „gesturi intrate adinc in carne”, „indoi genunchii doar cit sa te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu
nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos si pustiu”) si alte asemenea rafinarii dau adevarata masura a talentului Luminitei Petcu.
A nu se confunda insa descriptivismul insistent si predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricit de fotografic si-ar developa autoarea melancoliile, pozind bovaric „numai pentru a intelege si mai bine / cit de necesara imi este aceasta foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precadere filozofard si chiar sapiential, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e sa dam fiecarui lucru / sensul
cuvenit /…/ poate ca Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fara sa intindem mina spre ea ?” Aceasta perspectiva impersonala face ca marturia poetei sa apara ca un „studiu de caz” servind ilustrarii ori
verificarii unor adevaruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sintem departe de noi insine /…/ nu imprumuta de la ziua de miine / ceea ce nai in ziua de azi, spune inteleptul / in realitate este mult
mai greu / sa tii o balanta care cintareste propriul tau destin” (Matase chinezeasca). Altfel spus, niste lectii de viata la care se mediteaza – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experiente : iata un repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele sperante ale liricii de azi. Si intocmai ca in cazul abuzului descriptivist, se face si aici simtita ostentatia modelelor, insuficient filtrate de sabloane si truisme : „A invata sa ai rabdare / este de
fapt cea mai grea lectie de viata / asa cum si moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigat pe valuri) Dar fabula propriu-zisa ce alimenteaza aceste morale ramine in sine enigmatica, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cinta Dan Spataru, aflai cum ca fatuca „se marita”, ca „e nunta-n cartier”, haidem degraba deci sa apucam si noi o sarma – „dar cine e alesul, ramine un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divortat). De altfel, tot greu se lasa dezghiocata povestea si in privinta tehnicii compozitiei. Poemele se articuleaza indeobste in chip imprevizibil, prin parataxa si prin enumeratii volatile, constructiile fiind nu arar derutante (cam in acelasi fel ca surprizele pe care ti le rezerva, sa zicem, hiperbatul) cita vreme proiectul lor de ansamblu ramine, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pina
la sacrificiul unei fugi in trecut / ochiul meu strivit melancolic / ingerul c-o singura aripa intr-o zi de sabat / cind te-apasa plictisul si gasesti / scrisorile celui drag / dupa asfintit intr-o arta perfecta,/ pamintul / solemn
viscolit de cintecul sirenelor undeva in apropiere -/ in locul unde zburatacesc de-a valma licuricii /…/ raiul, drumul corabiilor,/ o casa frumoasa cu gradina arsa pina la lacrimi / dupa raceala miinilor toti stiau / ca se facuse noapte in odaia lauzei / de culoarea florii palide de prun /
darul cocorilor / Cit de frumosi eram dinspre Toamna,/ incapeam amindoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, sta mereu la pinda, cu atit mai abitir cu cit astfel de insailari se prelungesc mai
mult, parca verificind pe de-a-ndoaselea clasica scuza horatiana a imposibilei concizii.
Oricit ti-ai bate insa capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este ca te afli in fata unui debut editorial ce-si scuteste semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum in masura sa atraga
atentia inca de la primele pagini prin scriitura originala de un intelectualism delicat, anuntind o poeta cu destula experienta si evidente disponibilitati. Acest debut aduce, fara doar si poate, certificatul de calitate al unuia din
fructele de soi ale cenaclului si revistei Literatorul pe care regretatul Mircea Micu a avut intr-adevar dreptate sa le cultive. „Cred ca e pe drumul potrivit, fiind geografa, n-a muncit in pustiu”, anticipa mucalit si Iulian Neacsu cu vreun an in urma. De fapt, ai de partea ta toate sansele sa gasesti calea cea buna atunci cind iti faci din „libertatea-mi de-a rataci in pustiu /(…)/ un fel de-a tatona spatiul in care / atitea lucruri au ramas neintimplate” (Asa de frig si de liniste). Altminteri, in vremea de azi, daca te lasi cumva in seama drumului sa te duca el singur ca in antichitatea romana, se cheama ca esti nu poet, ci mecanic de tren.
Emil Lungeanu

Seven years of holiday – The party

When curly Edy suggested going to “The Cave” in Rosetti Square in the evening, my ears pricked-up like those of a curious bunny without asking for my permission.
It is a restaurant in my line, with all kinds of spirits and any dish that comes to your mind.
Located into an elegant half-basement, equipped, fitted and decorated with flowered carpets and polished waiters, rather long than wide, it wasn’t something that some poor students like us could afford, but Edy had just received money from home and had his heart set on getting to know Giulia better, a cousin of another friend of ours, Doru.
He had been introduced to her before, but he was determined to know her even better!
The arrangements had been made in advance by phone and both of them carefully planned all the details, they only had to introduce us and it was our own business how we would proceed afterwards, as we all had the legal age and had been given all vaccines in early childhood; they hoped we would be grateful to them forever after for such favor, that is to say they were officially playing the godparents’ role.
Later that evening when we left Voievod, the cafeteria where we used to eat and feign paying had not yet opened and my stomach was craving for something liquid, but Edy said to me self-assuredly:
–    Be patient, tonight we are going to drink and eat for one whole month! I won’t see other money, true, but I have a canteen card and you know very well that I’m not at all interested in archiving it.
His promise of a copious dinner soothed me. We stopped by the post office to pick-up the money and walked on.
I liked this boy, not because he was from Constanza as I was, but because he was like me… I don’t mean we looked alike, he was dark-brown and I rather washed-out, but once a month we had money sent from home. The remaining time, we wandered the streets aimlessly every day hoping to get rich once and for all, but for the time being we managed with the meager money sent from home every month.
I was hoping for the near future to bring me another friend of never-ending, if possible endless means.
This is how we, some dreamers from the Voievod hostel, would spend our time month after month!
The moon, up in the sky, covered her cheek ragged by the cold of a bloody November with a scarf made out of clouds, like a sinful collar, trying to hide her visible face and the crying eye that survived the last eclipse.
The wind was already dizzy raking the leaves left behind by the local florist who bought flowers from everywhere and in the evening rushed shivering to the restaurant door to welcome her favorite regular guests of the restaurant.
The bouquets were bordered with fern leaves and she had prepared, for any wallet, three and five carefully selected roses.
She read us getting off the trolley and she was right to draw us with a rather thin bouquet, but Edy generously pushed her away whispering:
–    If you want, you could offer me one flower to remind me of you, maybe I’ll stimulate and even impress by girlfriend! Come to our table in about 10 hours, we shall no longer be there, but remember you have an account opened with this empty pocket of mine!
The woman cast a glance at us, made an accurate assessment of our slim pockets, felt pity on us and gave him an anemic, pale reminder of a once flabby and rather bold carnation, which Edy immediately and proudly thrust into his buttonhole.
The avenue lamps cast spasmodic lights on the island we had taken shelter.
We were impatiently waiting for the girls in the round corner, turning blue and stiff with cold, teeth chattering and watching the ladies nosily clatter their shoes with metal hoods for heels.
Giulia had the unpleasant mission of bringing her friend along and eventually they both showed up!
They were coming straight from work at that late hour, rushing and hopping with joy, both of them chow hounds, after the meager meals they were used to.
As they came closer, I felt like Somebody’s (I won’t say who, an important person) grace came down on me!
They looked simply perfect, just like movie stars, splendid, a dark-headed and a blond, wearing long fur coats that almost swept the pavement – the campaign against hunting had not yet started – and when they left the coats in the cloak room, two fancy rags known as a skirt and a top were revealed trying to hide, or rather, expose their legs stiff in high boots and breasts spilling out of the map of our country to size of Europe.
Extremes tend to attract each other like the poles of a magnet! The only difference between them was that one had a different hairdresser do her hair and it was now time for them to be united in a pair of platinized, artificially curled head-turning girls drawing the eye of all standing in their way, not stepping aside.
Their walk was daring, like queens who can settle any battle in their favor, make any man knee down, to cut it short we were lost and subdued from the start!

People in the restaurant started to laugh at our sight,
–    What such pathetic excuses for men, human cartoons, could be doing with these marvelous women!
The envious guests were pretty confused and the entire place was humming in disbelief, but we paid no attention to them, especially as they were all dressed up.
Even Edy looked quite smart in a suit and tie, only I looked like I had run away from home in my sweater, disheveled, creased and badly-manner!
I scanned them with by expert left eye and, as usual, I couldn’t make up my mind anymore: cap it all, I was interested in the blonde, Giulia, although Edy was all over her with his good manners.
I was slobbering like a crocodile charmed by the most feminine, seducing and attractive creatures I had ever laid eyes on!
My eyes hanged for an endless second over the girls’ low cuts and I could barely lift it up to the height of the expectations, but after repeated efforts I was eventually able to focus to their faces… I was staring in admiration, alternatively and equally to both of them as I had learned from experience for fear I should raise any suspicions between them!
The other one, the one meant for me, did not attract me in a special way, although she was the reason for my being there than night.
For no particular reason I had unexpectedly fallen in love!
Therefore, as usual again, I performed against the program, but I was also surprised! Giulia too looked equally surprised …such nice pack of bones had never before met her eyes! It was something mutual, an incomprehensible attraction which made me understand I had been way off track until then.
I wished I could turn tables, but Edy was not willing to think of any other possibility, even a make-believe.
He had a visible crush on Giulia and normally I would have been delighted to have Mimi, but Giulia really run away with the show; not only that she physically dominated us, but her behavior beyond reproach pushed me to doing anything just to get her attention … her presence energized me and stuck crazy ideas in my head!.
There were big differences between the two girls; they worked in different departments; the friend Mimi was a bit married, but she couldn’t tell why; her eyes were dark, but how dark only God knew; the first time, in the rush of introductions, I didn’t understand it very well… the husband was either away or had been thrown out of the house, and the similarities … well, that night they were both free and willing to get friendly with likes of us…and what stroke me the most was that Giulia’s eyes were like grey like mine, let alone that she was as sly I as was.
The truth is that no sooner had I seen her, than I set my good or bad mind on her, I cannot really explain, but apparently she was inspired by the same good or bad thought, always watching me out of the corner of her eye, which definitely meant that the eyes had their own heartless corner, as there was no piece of brain left in my head.

Mimi seemed pleased with my appearance; I was meeting the demands of a smart woman… an invisible, insignificant creature, as well as with the show I put on from the very beginning: showing off, petty, fireproof, tasteless, odorless, colorless and the whole package…to cut it short inappreciable, subtle, unworthy of any attention, but playing fashionable and pretentious.
When Edy went outside, God know why, probably for some air, the three of us got closer and I told them the truth as I was not into lying:
–    Girls, my friend Edy is irresponsible, we kind of ran out of money, though we would like to stay more… I feel like in paradise with Eve my girlfriend and all this drinking, but we do have to go… that’s all we can afford!
Mimi comforted me squeezing my hand over the table, delighted with my speaking straight from the heart,
–    Who said that you are the only ones to pay? I have some extra money right now and I have to strike some balance between income and expenses!
And Giulia, because this is why I fell for her, declared:
–    I have no money left, I bought this top today, but if you have so much… let the show go on!
We exchanged kisses so seal the pact … I offered them both on the sport a bouquet of flowers to split, trying to look like a big shot full of money!
Anyway, she had to look very deep into her small handbag to be able to safely leave home!
The café-concert music was not at all disturbing and our conversation ran smoothly as did the glasses we emptied, I was delighted with the arguments marching; sport was not topical, only the funny part of life had priority, the shows I wouldn’t miss for the world when I had money and the special very funny cases I was so full of!
I was in capital form! There was no dancing that night, but we would have shaken them a little bit on the dance floor.
Edy’s money vanished at the first go-off shot by somebody who didn’t appreciate our faces and started to make his usual poor mouth, with direct hints and diluted declarations,
–    God, I would give my ears for one or two more bottles and a good stake!
My bowels started to rumble and grunt so badly that even the waiter, himself belonging to that special breed not easily scared away, got scared; he didn’t know that everything had already been carefully planned.
Anyway, he started to gape seeing the fat wallet of Giulia’s friend; when she had the chance she whispered to me,
–    Be careful, treat Mimi nicely… she has money, unlike me or you!
This was the cherry on the cake! I realized that she was on my side ….under the table!
Both her arguments and her boot found support on my leg; I stoically stood its weight, especially as she kicked my shin bones whenever I came it a bit too strong!
I felt at ease despite of the place getting warm and noisy, hardly bearable, as the wine went straight to the heads of those seated at the tables around.
Edy and Mimi had but some sips, Giulia a bit more, to be fair; each of my gazes was an urge for her to have some more Cabernet and less Pepsi, since it was quite expensive…. it was instant confirmation that I was the only one drinking to no avail and I couldn’t help myself to prove it by gulping down some shots of brandy and several “three-quarters” of wine looking very much like pins as one more fabulous free feast for me.
And yet I was the odd man out; whereas all the others were played at smoking, I stood tall to …smoke the club out.
–    You’d better buy some more wine for that money! I had started to see three times as many people that they actually were in the heated wine-cellar; I felt full and satiated for two whole months!
Getting out of the Cave, Mimi proposed in the straightforward way I like people to talk,
–    Let’s go to my place, by man will be home in a year’s time and meanwhile we can dance! There is good background music and the walls are soundproof against any unexpected sound blast … just the right thing! The apartment is nearby … not far away in Drumul Taberei on the outskirts of and down into the potholes of Bucharest; we can take a cab, I have some money left, hidden away from the watchful eyes of the waiters!
–    No way! Giulia decided to my surprise; we go to my place, I live next to Ci?migiu, we can thus save the money; we can buy some more alcohol to see you satiated once and for all; we can take a short walk too, breathe all the fresh air we can, as I have but a small room. Mimi, remember we have to wake up at 05:30 tomorrow to get to work and it doesn’t seem we have too much time left to rest!
She ogled at me … the others’ opinion did not matter anymore; I figured it out she wanted to keep an eye on me!
We bought some Wiborova on the way, I wanted it mixed with tomato juice and pepper, but Giulia ruled,
–    Shut-up and drink it straight, we wasted the money of Cabernet and Pepsi already! And she led the way.
The fresh air braced me up and I realized fate had lent me a helping hand with Mimi in one and a bottle of vodka I wasn’t willing to loose sight of in the other!
The city lay motionless, long asleep, the wind ceased blowing; the frost had dried-out the seemingly empty streets, the symmetrically lit avenue narrowed away towards Opera square, the buildings seemed to be collapsing on top of me.
I focused my attention on the girl next to me and the bottle!
I was sliding through smoothly; Mimi took my hand and I immediately hid it in the furs, opening the coat with expert skills… we started to shake with cold as if bearing the “fragile” label; we both covered-up with her coat…the cold was still struggling to get to us; it was a long way ahead to Brezoianu, but there was no rush.. we were warm!
The time diluted inside me… I didn’t even notice the sky anymore!
Kissing me with wet and hot lips she wanted to make sure my manliness raised to the occasion but before I learned she had a wonderful pair of breasts fully capable to making me forget any Giulia, I didn’t move although Edy was shouting at us… they had already arrived to where we were all supposed to be, the official entry of a sumptuous building without a doorman.
I started to run holding Mimi’s hand, as happy as a lark.
Giulia called the elevator as she was the only one able to control it; it came down heaving, with unreasonable stops, but actually pretty fast. We went up to the last floor.
–    You paid only for this far, the elevator told us, having stopped unexpectedly smoothly, like an enraged asteroid landing on an unknown planet.
It abandoned us in a dark hallway.
Giulia and especially Edy, pinched with cold, were unreasonably rushing …they knew the place. I saw them getting out through a door blocking-out a bay.
I dragged behind for a second… I wanted to think, I took deep breaths of fresh air, I was happy.
I was on top of the world! The dream of any climber, to reach the top!
The alcohol sparkled from secret corners, the moon rose from among building tops, so low that I could have easily set it like an alarm-clock and humming tunes only I knew, multicolor arpeggios.
I was in the trance of a lover, drunk as I was to remain for some time on …my muse led the way for 2 more floors up to a lock-out tower, climbing the narrowest and steepest of stairs I could have imagined.
Giulia victoriously extracted a key from the pile of petty stuff.
There lay the oldest lock and door in the world; they opened almost simultaneously; the lock hanged onto a nail and the door almost flew opened, inviting us inside with a lugubrious creak.
We entered a small windowless bedroom.
A tiny reading-lamp fed the obscurity of the room. Once we have all entered one by one, I cannot imagine how Giulia managed to close to the door.
Edy had already jumped into the bed, getting undressed as he walked, with his political level high up, and decided:
–    I wouldn’t take off Adam’s suit for the world. He sprawled against the wall like a tomcat awaiting the canned desert.
Giulia, genuinely surprised at Edy’s Sunday outfit, stripped down to her bikini and a tiny negligee and followed his lead, I was next to claim my place; long-haired, skinny, in ragged, but surprisingly clean underwear; Mimi either did not like the gown anymore or did not want to pouch it, so she only left her tiny panty to protect her against the cold and tried to kiss me, ready and willing to go into more profound scientific research with me.
She reached out to me, but out of the blue I sensed an unbearable reek. She gave off smacks of Cabernet and the combination was not to my liking …I had long gargled the last sip of the last drop of vodka originating from the bottle I had left behind in the street; now I couldn’t bear mixing the drinks particularly as I had finally got the point and a striking idea, soon to become an obsession, stuck upon my memory.
–    I must kiss Giulia, by all means and right away!
Out of clumsiness and rush I mistook my props! There was no more vodka to restore my balance.
Giulia, in the pile-up, had leant against Edy, glided towards me and let her breasts free with the accuracy of a metronome into my hands. Never had I experienced such a match … and minding little the others I started to lick her lips… they were soft and sweet, full ripe and peach-flavored. We held each and let the world be
Mimi got the point… showed me her back, pleased that I let her meditate and started to whizzing.
We were like four pieces of a giant jigsaw puzzle, the middle ones perfectly fitting together leaving the edges purposeless.
Meanwhile Giulia whispered annoyed for the neighbors to hear, although Edy didn’t have the courage to move a finger … he might have tried to touch Giulia, as any boy would do, but Giulia remained rocky.
–    Edy stop moving! The bed was not big enough and wobbled at every breath we took, but we paid no attention to all the knick-knacks and studied each other passionately.
Every breath Giulia had to take annoyed her.
–    Edy, stop fretting!
And we went on caressing each other shaping pieces of us!
Giulia remembered about the top and said to me quite loud, without any fear as we were confident we were alone, all the world evaporated when the boiling point was reached,
–    Let me take it off, it’s in your way!
And she threw the top away aiming for Edy’s head… poor Edy was completely forgotten about.
Edy continued to remain paralyzed, dumbfounded, he didn’t even breathe out of fear he could disturb us or upset the host, but mostly because no trolley was in service at that hour to be “hitchhiked” to the hostel. During a break Giulia recalled in anger:
–    Edy, why are you moving so much? And we started to mambo with the bed again.
Edy, sick and tired of so many urges, undid his curls from Ilena’s tunic, stood up clumsily, numb or dizzy from the bed, stepped over us, got dressed gropingly and took off without any further remarks; it was either very late or rather very early.
Good riddance to bad rubbish… more room for squeezing!
We didn’t bother to lock the door and took it easier on the coiling. I whispered.
–    Edy is off your hair now… you can stop kissing me!
–    Are you out of your mind? What do I have to do with Edy?
We went about our business. There was nothing left between us! We were alone at last.
We were still restless when the alarm-clock went off. Mimi got up and raised sand when taking inventory of the rags I used to cover her.
She didn’t realize I had protected her against the draft of air, although the room was stuffy and hot; it was like in the community bath I used to go to for a bath when I was a kid.
It crossed my mind to suggest Giulia to switch underwear, but hers was loose for me; her ass was bigger than mine, but no bigger than it should be and I gave the idea up pretty fast, though hers was not ragged as mine, but very fine, which made me utterly regret.
–    You can stay over and sleep if you’d like, but you are not to leave by 7:30 pm tonight when I am back; I only have one key and I won’t give it to you because I a’ not in the mood to be looking for you about Bucharest, find you nowhere and then be forced to break the door and face the dreadful possibility of not being able to lock it up again! Giulia reasoned.
I did not feel like being kept hostage on my own accord, so off we went to the bus stop on our two feet.
The girls would not see why they would not use their feet, they were beautifully equipped, but my legs were shaking with anger rather than cold, moreover, mine were the common legs of a common young man, that is to say slightly crooked, hairy and hollow as youth inherently feels. Do not picture me as Rudolf Valentino or some other sexy- porn movie star, but I felt it in the heart of hearts that I could be one if I tried hard enough so I kissed Giulia and she whispered back to me:
–    I’ll be busy tonight! See you tomorrow or… God knows when! Bye!
She held me tight as we parted…as I looked at her I could sense her vibrations and knew I had won her up!
Had I or had she?
They were gone right away in a car that had pulled over to pick them up. It instantly dawned on me…I shouldn’t look her up, no matter what!
Mimi annoyed me even more, she played lofty and didn’t even cast a look in my direction, I was sure I moved her…it was only last night or in the morning that she had kissed me passionately. She would have been an easy pray, my reflexes were sharp enough and I was thinking that as long as Giulia was busy, I could find shelter at her place, especially as she had boasted her tempting apartment.
I was innocent in my own eyes; it was only Giulia and her childish eyes to take the blame; some aren’t lucky in love and that’s that!
She refused to ever see me again…I can’t tell why!
The thin morning air was unusually cold and clear, but I felt the warmth had built in inside, it could have been the warmth of the soul; I had been walking away from the bus stop with my coat open and I could not care less, from Matasari I passed by a courtyard where a starving dog was silently prepared to ambush me; I knew it.
The hostel building was there, standing still like a diluvian several-headed monster, with entries and exits and two swelled wings.
Edy was not planning to get upset, but he was waiting for me impatiently to tell me
–     I will get you Giulia one day, mind my words!
In my head I accurately foresaw that day… to the kingdom come, but hoping was free of charge.
She didn’t like him because he jumped out of his underwear too quickly… but I knew he had an excuse, it was dirty and he wanted to get rid of it as soon as possible, to air himself, but she misread the gesture,
–    What is hairy thinking?…that I’m a punk who’s supposed to fall for him at the first sign?
I was perfectly aware that if once a man gets an idea in his head, not even a tank would make him flinch.
He meant nothing for her from the very beginning, only Doru always tried to convince her to accommodate him… he wanted to settle him down, but I stepped in, without no excuse… I fell in love!
Everything is as relative as the weather forecast!
Back in my room I shooed my roommates away to classes to have some peace and quite to meditate …I went down to the cafeteria and had some tea. The girls cleaning up the tables brought me two full helpings and a salt shaker all to myself.
The huge corridors were dark and empty. I plodded up the stairs to my room and dosed off in my king-size overlapped sheetless squatter bed.
The moon faded away in a purple sky and the sun melted down the white frost on the houses’ rooftops.

Stanescu Aurel Avram

Eminescu for Windows

Unele lucruri nu se schimba niciodata. De pilda, literatura buna. Si aceasta, in ciuda faptului ca secretul ei infailibil pare simplu: reteta unei „belle-lettre” este sa pui in forma desavarsita trairi majore, mereu actuale, universal valabile, cu care sa se identifice, pe cat posibil, multi dintre cititori.
Talentul innascut nu are nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Cand esti facut pentru a scrie, nu te intereseaza moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru ca preaplinul nu-ti da pace, scrii pentru ca nu poti altfel, scrii pentru ca altfel nu-ti gasesti linistea. Multi autori marturisesc ca le poarta cineva mana, nevazut, imprumutandu-le harul, pentru a se face auzit.
Geniul depaseste talentul, cu un pas. El merge mai departe si modeleaza o lume noua, schimband insesi radacinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adapteaza la mase. Universul insusi pare sa-si potriveasca pasul dupa ritmul respiratiei sale creatoare.
Putini sunt insa creatorii de arta binecuvantati cu instinct pentru eternitate. Rasar sporadic, mult prea rar, strapungand regulile grabitei lumi caleidoscopice in care traim. Ne vine greu sa distingem intre esenta si flacon, intre captuseala si stofa, asaltati din toate partile de senzatii si informatii de „umplutura”. In acest context, e tangent la miracol momentul in care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam ca le nutrim doar noi. Nimic nu se compara cu satisfactia regasirii propriilor batai de inima intre copertele unei carti pastratoare de comori.
„Cazul” eminescian e parca facut pentru a ilustra acest adevar. Se spune, dealtfel, ca Eminescu ar fi cultivat o adevarata manie pentru perfectiune, cizeland si reformuland fiecare fragment, ducandu-l la limitele epuizarii. Indiferent de timp sau de spatiu, atingerea geniului continua sa emotioneze neintrerupt. Tineri sau varstnici, romani sau de alte natii, azi sau acum doua sute de ani, adeptii lui Eminescu cauta in randurile scrise de el, implinirea, raspunsul. Cercul de entuziasti, care se grupase in jurul poetului inca de pe vremea cand era redactor la „Timpul”, se perpetueaza ca un ecou, asemeni reverberatiilor pe suprafata unei ape line, atinse in treacat de-o aripa de fluture pasager.
E greu sa entuziasmezi un copil de scoala pentru lecturile „obligatorii” de prin manuale. Tin minte si eu cum, in anii de liceu, cand invatam pe de rost Luceafarul – nu fara placere, dar nici cu prea multa tragere de inima – nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stanesciene. Ne intreceam, pe atunci, imitand inventivitatea vesela a lui Marin Sorescu, citeam „Arta a conversatiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale „in-Flacara-tului” Adrian Paunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe locul sau meritat, de „clasic”. Romantismul sau declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilisti, in tenisi albi. Erau vremuri in care autoritatea centrala impunea, prin programele scolare, un ghiveci de scriitori, nu intotdeauna valorosi. Copilul care crestea in noi privea circumspect si cu bagare de seama devalmasia proletcultista si se rezuma sa adune impresii, pentru a-si forma mai tarziu o parere proprie. Abia dupa depasirea etapei „cool”, de la distanta unor ani, ochiul spalat de constrangerile din afara descopera deliciile binecuvantatei rime eminesciene.
Ne surprind pasajele in proza, transmise din mana in mana prin internet, care releva o cu totul alta natura a Luceafarului nostru, mai de zi cu zi, mai cotidian. Articolele sale critice la adresa societatii romanesti in plina schimbare, descrierea detaliata a lipsei de integritate a unor politicieni socheaza prin actualitate, de parca ar fi scrise chiar acum. Nu intamplator, personalitatea unica a Omului Mihai Eminescu depaseste cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le servisera activistii zelosi, interpretand „Imparat si Proletar” ca pe un indemn tacit la aderare.
Destinul controversat al jurnalistului intre ciocan si nicovala, cu pareri proprii pe teme de salvare nationala, nu e o raritate nici in zilele noastre. Recenta disparitie dintre noi a poetului Adrian Paunescu, la fel, ne pune in incurcatura.
Mihai Eminescu nu a facut niciodata un secret din orientarea sa vadita de dreapta, dar insista asupra independentei sale religioase, ferindu-se de etichetari. Crestina, budista, agnostica sau ateista, natura interioara a artistului Mihai Eminescu ramane ambigua si deschisa spre toate orizonturile posibile. Pozitia sa incerta a fost interpretata de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare ca adeptii complotului politic pun si astazi sub semnul intrebarii conditiile suspecte ale mortii sale, in urma tratamentului cu injectii de mercur, impus de doctorul Sutu. E limpede ca autorul atator articole polemice, poetul „Epigonilor” si al „Criticilor mei” nu ducea lipsa de adversari politici.
In calitate de amatoare de literatura fara pretentii de exegeza profesionista, fac primul pas in directia improspatarii amintirii, deschizand calculatorul. Poate din cauza ca ne aflam pe terenul tehnicii moderne, sau poate si pentru ca am acumulat experienta intre timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creste pe masura ce rasfoiesc paginile virtuale intocmite in limbi straine. Constat cu stupoare ca exista un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesa in foi etajate, pe ecranul din fata mea se „coace” o paine cu straturi suprapuse. Sa fie oare peste tot acelasi aluat, doar prelucrat in forme diferite? Ce tarziu acum, toana mea de moment se transforma intr-o cercetare pasionanta, plina de suspans.
Desi toti sunt unanimi, considerandu-l pe Mihai Eminescu, asa cum bine zicea Nicolae Iorga, parintele incontestabil al limbii romane moderne, sunt diferente de nuanta de la un site la altul. Englezii il interpreteaza pe Iorga in felul lor inedit, traducand, citez, „godfather”. Amuzant si „very british”, caci postura de „nas” nu se potriveste cu tineretea poetului disparut prematur.
Wikipedia germana pune accent pe formarea sa prin scoli de limba germana, inclusiv la Viena si la Berlin, dar nu uita sa mentioneze ca Eminescu nu a pus pret pe finalizarea studiilor facilitate de generosul sau mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonandu-le in stil atat de „ne-nemtesc”.
Spaniolii si francezii prefera sa dezvolte latura sa patriotica, de istoric si publicist, si cea a angajamentului sau in plan politic, pentru unitatea nationala. Aflu lucruri pe care poate le-am invatat pe vremuri, dar care, probabil, nu mi s-au parut demne de memorat. Anume, ca poetul a asistat la cursurile Universitatii din Viena, cunoscand acolo alti tineri din provinciile vorbitorilor de limba romana, inflacarandu-se alaturi de ei pentru idealurile natiunii dezmembrate. Dar ca n-a legat prietenii serioase cu nimeni din randul celorlalte nationalitati. Si mai citesc ca primele scoli frecventate au fost cu predare in limba germana si ca studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.
Fara intentia de a-i stirbi aura, simpla asemanare dintre tineretea sa si preocuparile tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Exista si acum tineri romani care asista „extraordinar” pe la cursuri din strainatate, pentru ca nu li se echivaleaza anii de studii acumulati in tara (deci, nu sunt studenti cu inmatriculare „ordinara”). Multi se ocupa in paralel cu traduceri.
Am fost si eu la Viena. Cine ar fi crezut ca, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regasi pe cai asa de ocolite amintirea lecturii cartii lui Adrian Paunescu „De la Barca la Viena”! Pe vremea cand o citeam si talmaceam infrigurata sensul ascuns al frazelor cenzurate, insasi ideea ca as putea vizita candva eu insami capitala Austriei parea o himera.
Undeva, la Viena, trebuie sa se fi produs si teribila fractura din destinul geniului, deja manifest. Nu stiu daca e importanta cauza, dar e cert ca de pe acum incepe sa se modeleze personalitatea celui care va fi „fericit, ca artist, nefericit, ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama intalnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degraba predispozitiei sale genetice pentru depresie, caracteristica familiei Eminovici. Cert este ca, incepand cu Viena, Eminescu devine melancolic si romantic, dar si schopenhauerian cu trup si suflet, inclinat spre critica. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misogine, antisemite si extremiste ii apar ca solutii potrivite pentru a scutura ordinea nefireasca a lumii si pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vietii nimic conform cu regulile – „nici diplome, nici pozitii, nici casatorie sau avere” – devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se contureaza incepand de acum, clar diferit de colegii de generatie. Cu scopul declarat de a face cunostinta cu autorul poemului „Venera si Madona”, Iacob Negruzzi calatoreste la Viena. Va marturisi mai tarziu ca, in cafeneaua vieneza, Eminescu era vizibil de la distanta, cu profil romantic, parul lung si privirea pierduta in melancolie.
Gasesc cu groaza pe un site german de referinta poezia „Siehst Du den Stern“, scrisa de poetul elvetian Gottfried Keller si raman inmarmurita de frapanta asemanare cu preferata mea „La steaua”. Aflu ca versiunea eminesciana este o prelucrare dupa originalul din limba germana. Ma doare putin, dar faptul nu stirbeste cu nimic frumusetea poeziei si nici meritul celui care ne-a facut-o accesibila, fara sa faca un secret din faptul ca a tradus. Oare cate alte detalii, de care nu am avut cunostinta pana acum, ne-au mai fost ascunse?
Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uita sa mentioneze amanuntul picant precum ca singurul onorar primit vreodata de Eminescu pentru o opera literara a fost suma modesta din partea revistei „Familia”, in 1883 (tarziu!), la publicarea catorva poezii (printre altele „Adio”, „Si daca…”, „Pe langa plopii fara sot”).
„Unul din ilustrii necunoscuti ai literaturii europene”, asa il desemneaza pe Mihai Eminescu distinsul profesor doctor Ernst Ostercamp de la Universitatea Humbolt din Berlin. Cata dreptate are! Nu pentru ca Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa exista deja in peste 60 de limbi. Mai degraba pentru ca el vine din alta lume decat cea a autorilor moderni occidentali. Cum sa nu-l aprecieze reputatul critic german, daca pana si adresa Institutului de Literatura din Berlin, cel pe care il dirijeaza domnul Ostercamp, trezeste nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va sa zica. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna – era si pe vremea sederii acolo a studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenta insasi a romantismului eminescian, sunt simbolul sau celebru. Parca aud vocea vibranta a lui Nichita Stanescu marturisind ca, de cand l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe langa un tei inflorit fara sa se patrunda de fiorul metafizic.
Eminescul „spaniol” ma intampina pe internet ca un hidalgo idealist, purtat de idei progresiste. Sunt pomenite zvonurile despre apartenenta sa la o societate secreta, care urmarea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist si unirea tuturor romanilor. Probabil, o trimitere la societatea „Orient”, din care faceau parte o suma de intelectuali entuziasti, dedicati promovarii pe atunci inca tinerei limbi romane. Numeroasele sale deplasari, ca si turneele cu echipele de teatru, in scopul culegerii de folclor si pentru cunoasterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de romani par a veni in sprijinul acestei teze. In fond, unitatea limbii si cea geografica sau politica nu sunt altceva decat fatete ale aceluiasi patriotism. Se stie, de altfel, ca Eminescu a reactionat puternic la Razboiul Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnand impartirea din final, odata cu recunoasterea independentei – ciopartirea atat de nedreapta pentru Basarabia.
Exprimat in termeni spanioli, angajamentul sau patriotic adopta pe alocuri rezonante miscatoare, aidoma omagiului unui erou national, pe urmele legendarului El Cid. Tot paginile spaniole remarca faptul ca publicatia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu editoriale, scriind pana la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator.
Captivante, cateva din paginile in franceza despre Eminescu pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatica. Nimic surprinzator pentru patria lui Molière. Mai putin se mentioneaza piesele sale, cat amanuntele biografice legate de scena. Incepand cu renuntarea la scoala si plecarea in lume la 17 ani, alaturi de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent in viata sa. Mai tarziu, proiectul de traducere din germana a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea sa-i ocupe mult timp, pentru ca in final sa ramana neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a vazut adesea ca un actor intr-o piesa de teatru complexa.
Tot francezii sunt cei care pun sub semnul intrebarii data reala a nasterii copilului Mihail Eminovici. Daca ar fi sa dam crezare inmatricularii la scoala (unde avea sa-l aiba ca dascal pe neuitatul Aron Pumnul), poetul s-ar fi nascut in decembrie 1849, si nu in ianuarie 1850. Corectura facuta pe baza marturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsita de importanta, dar inexactitatea poate crea dificultati la ocazii jubiliare.
Un impatimit din spatiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limba engleza, gaseste nimerit sa vorbeasca despre comportamentul si psihologia fascinanta a lui Eminescu. I. L. Caragiale il vedea intr-o continua oscilatie, intre introvertit (visator, neinteles, trist) si extrovertit (exuberant, dornic sa guste paharul pana la fund). In schimb, Titu Maiorescu, mentorul si omul politic caruia ii datoram recunoasterea lui Eminescu in intregime, cel care i-a stat la dispozitie pe tot parcursul vietii, sustinandu-l si ajutandu-l sa iasa din atatea impasuri, sublinia indeosebi latura comunicativa a geniului, capacitatea sa nestavilita de a transmite emotii si de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizandu-i.
Acelasi autor panbritanic, indragostit, precum se vede, de dedesubturile sentimentale ale vietii zbuciumate de poet, ne pune in tema cu prietenia neconditionata care i-a legat pe Mihai Eminescu si pe Ion Creanga, ideal de fraternitate perpetuat realmente pana la moarte. Cert este ca, atat Creanga, cat si Eminescu au murit in acelasi an, ca dealtfel si legendara iubire neimplinita, Veronica Micle. In viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle ramane un vesnic mister: Eminescu insusi a refuzat sa faca pasul final spre implinirea ei, in anii in care iubita – vaduva – ii devenise perfect accesibila, dedicandu-i-se cu atata devotament. Retin din acest site ca, fara Eminescu, nu am fi avut Ion Creanga si nu ma pot opri sa nu remarc ce saraca ar fi ramas copilaria mea fara „Amintiri”. Invatatorul Ion Creanga ar fi ramas un simplu dascal de tara daca nu l-ar fi intalnit pe Eminescu si nu s-ar fi lasat convins sa scrie si sa ia contact cu „Junimea”.
Nu ma surprinde prezenta unui bust Eminescian intr-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc ca nu ma asteptam sa-l aflu tocmai in Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alaturi de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt venerati impreuna, ca doua laturi ale aceleiasi geniale sensibilitati, simbol al universalitatii idealurilor inalte, dincolo de granitele din spatiu si timp.
Ma dau la o parte de la calculator si incerc sa compun in minte un Eminescu pe cat posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascineaza in continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care si-a ales ca „nom de plume” numele cu rezonanta mai neaosa romaneasca, de Eminescu, intr-o vreme cand „romaneste” era ceva exotic, nebulos. Daca as trage linie dedesubt, as scrie, poate, sub OM, ca motto, in rezumat, cuvantul „curaj”, pentru ca s-a incumetat nu doar sa creada in idealurile sale, ci s-a si pus in slujba lor. Fara garantia ca ele ar fi corecte, dar tot mai bine decat optiunea de neimplicare, atat de raspandita.
Sub POET, as pune mai intai „geniu”, iar apoi „trist”. E rau? E bine? Ce-ar zice „Luceafarul”, opera despre care se spune ca merge cu inspiratia pana inapoi, la Upanisade? Caut intr-o carte de filozofie din Orient si dau peste un pasaj care imi da de gandit: „Multi oameni confunda veselia cu fericirea. Nu satisfactia momentana e baza fericirii adevarate. Poftele sporadice se duc si vin, placerea provocata de stingerea lor e de scurta durata. Fericit esti cand ceea ce simti se suprapune perfect peste ceea ce traiesti si manifesti. Armonia dintre interiorul si exteriorul nostru este singura baza viabila de fericire trainica. Poti fi trist, daca asa te simti, pe moment. Neopunandu-te propriei tale naturi, lasandu-te in voia tristetii care te cuprinde, fara sa o maschezi, fara s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei intelege ca e si ea trecatoare. Totul este sa ramai fidel naturii tale interioare. Tristetea e si ea doar o stare, nu schimba esenta substantei pe care o porti in samburele tau. Poti fi trist si fericit in acelasi timp. Nu e o contradictie”.
Sperand ca Eminescu a fost fericit, in ciuda tristetii care l-a insotit mereu pana la finalizarea destinului sau, ii multumesc in gand pentru imensa comoara de spirit pe care ne-o lasa si nu-mi ramane decat sa-i doresc odihna lina intru fericire trista.
noiembrie 2010
Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa

Le journaliste Octavian Curpas

Par Vavila Popovici

Né au mois d`août en 1972 à Oradea en Roumanie, Octavian Curpas est arrivé en Amérique en mars 1997. Il y a travaillé pendant trois ans comme rédacteur en chef d’un journal roumain. Pour commencer, il a choisi la Californie, où il a vécu pendant huit ans, et après il s`est établi dans la ville Surprise en Arizona aux États-Unis. La même année, il s’y est marié avec Roxana.
Par la force puissante de leur travail, les deux époux ont ouvert une affaire dans le domaine de l`immobilier qu`ils continuent à présent. Le19 mai 2009, ils ont reçu le plus beau cadeau de la part de Dieu, leur premier enfant, Janice, un nom choisi par les parents pour sa signification particulière: «Dieu miséricordieux.”
Ecrivain et journaliste, ayant des études supérieures en journalisme, affaires internationales et juridiques, Octavian Curpas est aujourd’hui un nom important des médias. Il écrit avec une grâce particulière et beaucoup de dévouement à plusieurs publications américaines et roumaines; il est rédacteur en chef des publications „Gândacul de Colorado” et  „Phoenix Magazine”. J’ai toujours souhaité que le  journaliste soit un admirateur des lettres, des gens; qu`il ait un caractère agréable, qu`il aime de tout coeur son métier, qu`il soit muni d`une certe vocation et du talent, avec un vif esprit d’observation et de justice et, pas dernièrement,  profondément sensible  à tout ce qui l`entoure.

J’ai toujours cru et je le crois encore, que le journaliste ne doit pas se laisser trompé par les apparences, qu`il  doit garder son discernement dans tout ce qu’il voit, entend ou écrit ; qu`il doit être honnête avec lui-même et avec les autres, sans arrogance, mais plein de dignité, amical, ayant le sens de l`humour, pas rancunier. Il doit avoir le courage, l’audace et l’amour de Dieu. Il doit pouvoir écrire un article bref tout en transmettant un maximum d`informations dans un minimum de mots . Très exigent avec lui-même, mais bien intéressé de rechercher ces qualités dans son âme, au-délà des apparences illusoires.
Nous avons bien trouvé toutes ces qualités chez Octavian Curpas. C`est un journaliste de grand souffle. Nous avons pu constater maints fois , nous le voyons dans d’innombrables interviews, dialogues où il fait preuve et  usage des  qualités que nous venons de mentionner.Il sait avec aisance mettre en évidence des gens spéciaux qui méritent d’être mieux connus. En ce qui concerne la critique littéraire, il est capable de distinguer un bon livre d’un mauvais livre; il peut découvrir certains écrivains introvertis et inconnus, mais auteurs d`un  œuvre littéraire précieux qui mérite l`attention du grand public. Dans ses chroniques littéraires il est capable d`identifier les idées directrices, de mettre en évidence les éléments importants, originaux, les valeurs des oeuvres littéraires approfondis par une réflexion rafinée que lui permet  de trouver des titres très inspirés.
Contrairement à certaines opinions superficielles, Curpas Octavian préfère faire une brève monographie du livre, mettre en lumière les beautés cachées de la création, tout en leur donnant de la brilliance, selon les considérations de Cioran : “Lorsque vous écrivez un livre, vous ne savez jamais quel sort aurait-il. Un livre oublié ou un livre sans écho peut toujours revenir à la vie.”
Vue que la littérature est l’art du mot par lequel les écrivains donnent l’expression artistique de l`imagination, des sentiments, des phénomènes sociaux, la critique littéraire est elle aussi un art et celui qui veut l`exercer  est plus qu`un écrivain, tel Octavian Curpas, un vrai maître artisan des mots, toujours assoiffé de culture.
Je suis convaincu que tous les journalistes du quotidien „Gandacul de Colorado” ont commené leur vie et leur carrière avec enthousiasme, optimisme et de hauts idéaux.
Des années vont passe, mais  nos journalistes seront plus jeunes et plus beaux, parce qu’ils ont cette mystérieuse lumière sur les visages.
Pour finir, j`avoue que nous vivons une grande satisfaction professionnelle et nous sommes fiers d’être votre collègues, car Le Seigneur nous bénisse, IL nous donne la santé et la volonté de pouvoir profiter de tout ce que nous avons accompli ensemble!

Simbolul pierdut – SIMBOLUL REGASIT

Meditatie la festivitatea de pensionare

(1.) MOMENTUL EVENIMENTULUI imi ofera prilejul de-a gândi specific

Ieri fusesem la o inmormântare. O buna cunostinta,  un om remarcabil, trecuse din starea cunoscuta, a celui de om in trup animat de suflet si dorinte, când sufletul plecase de curând la Cel care l-a dat, iar trupu-i fusese asezat in tarâna din care fusese compus de mesterul Creator.

Sfânta Scriptura ne informeaza simplu, introducându-ne direct in Creatie: “La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul era pustiu si gol; peste fata adancului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina.” …. “ Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut.

Apostolul Ioan isi incepe si el Evanghelia sa scriind : « La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata, si viata era lumina oamenilor. » …. “Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El.”

La timpul sau, sfântul apostol Pavel e cel care va scrie 13 sau 14 epistole ale NT, cel care invatase nu numai la picioarele celebrului intelept Gamaliel, ci primise Evanghelia sa prin descoperire dumnezeiasca, prin Duhul Sfânt.

Pavel foloseste simbolul botezului, care reprezinta ingroparea omului vechi, pacatos, si invierea, odata cu iesirea din apa, a omului nou, impreuna cu Cristos (“Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua – Romani 6.4, Toti care ati fost botezati pentru Hristos, v-ati imbracat cu Hristos. –Galateni 3.27, “)

Celebram acum moartea si ingroparea omului care a fost cu trup si suflet slujbas al Companiei CFR Marfa, revizor regional, si, de asemeni, invierea celui care este deja, un Pensionar Obisnuit – Gheorghe Danciu.

Marturisesc cu mirare si sfiala, imprumutând cuvintele potrivite de geniul poetului nepereche: Nu credeam sa-nvat a muri vreodata!

Dar de ce vorbim uneori greoi in comunicarea cotidiana si, indeosebi, când ne referim asupra lucrurilor importante demne de spus si auzit? Pentru ca nu folosim cuvintele care sa exprime mai bine realitatea de lânga noi sau mai de departe, ignorând Cuvântul Lui Dumnezeu, care era de la inceput, ignorând in mod brutal lumea invizibila de lânga noi.

Cum e posibil acest lucru ? Sa vedem si ce spun apostolii Scripturii, cu trimitere la Domnul Isus Cristos, la Creatie si la crestini:

Iov privind la planeta Pamânt, zice: “Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?

Pavel vorbind despre Biserica formata din crestini, spune: “Fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. »

Petru, la rândul lui spune: “Caci este scris in Scriptura: Iata ca pun in Sion o piatra din capul unghiului, aleasa, scumpa; si cine se increde in El, nu va fi dat de rusine.

Petru si Ioan intr-o cuvântarea adresata contemporanilor sai (Faptele apostolilor cap 4) le vorbeste in acelasi fel: “Aceasta este piatra cea neluata in seama de catre voi, zidarii, care a ajuns in capul unghiului; si intru nimeni altul nu este mântuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mântuim noi.”.

Mai marii preoti ai aceleiasi zile, dimpotriva au o alta parere, dar Petru si Iona ramân aceeasi:

“Si dupa ce i-au chemat, le-au poruncit sa nu mai vorbeasca cu nici un chip, nici sa mai invete pe oameni in Numele lui Isus. Drept raspuns, Petru si Ioan le-au zis: Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu ..

Vorbind despre politica si problemele care decurg nemijlocit din ea, e mare suparare intre noi oamenii, daca suntem partizanii unei idei sau ai alteia. De ce? Deoarece se vorbeste intr-un limbaj de lemn, rigid si fara nici o acoperire!

Doar Cuvântul lui Dumnezeu are mare acoperire si implinire in timp – fara de timp- si in spatiu, fara de sfârsit!

Sa trecem insa la tema de azi, aceea a multumirilor.

MULTUMESC acum tuturor, celor mai de aproape colegi si celor mai de departe pentru frumoasa si rodnica colaborare de care m-am bucurat datorita ingaduintei si bunatatii domniilor voastre.

Multumesc sefilor mei care mi-au aratat multa intelegere, excelente indrumari si iubirea lor ca o o dimineata insorita!

Multumesc familiei CFR MARFA CLUJ care a fost o scena nu totdeauna confortabila, dar in care fiecare dintre d-voastra si-a jucat excelent rolul, intinzând o mâna si un gând plin de iubire, sa-mi pot implini rolul potrivit partiturii aduse si descifrate cu maiestrie de inegalabilul nostru director de scena (de la englezescul director, regizor, postura care ramâne inscrisa pentru posteritate, in documentele scrise si uzant ca apelativ).

Nu va mira deci pe nimeni ca aduc vii multumiri, in mod special, cu multa emotie si caldura, cu multa pretuire si sinceritate, celui care a fost pe tot parcursul, un monument de abilitate, competenta si bunatate, Domnului Director al Formatiei “Sucursala CFR MARFA Cluj”, onorabilul domn – ing. Vasile PETRULEA!

Dumnealui ne-a condus cu deosebita pricepere, cu discretie si maiestrie, punând in practica spusele sfântului Augustin Iubeste si fa tot ce vrei ! Adica, pe intelesul tuturor, Traieste in armonie si in pace cu ceilalti !

Multumesc, inainte de final, sotiei mele, care m-a ajutat permanent, mi-a tolerat multele imperfectiuni si m-a inconjurat cu multa dragoste si intelegere !

DAR IN FAPT toate multumirile mele se cuvin a fi aduse Maretului si Bunului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul nostru si al tuturor lucrurilor ! Amin!

(2. Moment poetic

Oda (in nanometru credintei) – Parafrazarea unui poem celebru

Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;
Cu spiritul vesnic tânar, infasurat in filosofia-mi,
Ochii mei ‘naltam visatori la steaua
Divinitatii.

Când deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Si cât de adânc m-afundase voluptatea mortii
Ne-nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…
Mai pot sa re-nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix ?!

Piara-mi din ochi tristetile din cale,
Vino iar in sân, credinta divina;
Ca sa pot muri linisitit, pe mine
Mie reda-ma, ca eu sa fiu Tu !

(Galateni 2.20 : Am fost rastignit impreuna cu Cristos, si traiesc dar nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine. Si viata, pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine.)

(3.)  Cuvinte de laudatio

(3.1) DIPLOMA, oferita prin grija colegilor si a superiorilor mei, prin mâna celor care au semnat in dreptul functiei de Director, având in fundal un Tren care ne-a purtat fara intrerupere pe drumul de fier al vietii, pe care s-au inserat câteva cuvinte standard de pretuire reciproca, m-a onorat mai mult decât se poate crede ca ar putea insemna ceva oarecum tipizat caruia-i atribui in sfârsit un nume. Multumesc din inima!

Aceasta sarbatoare a fost posibila prin râvna pe care a manifestat-o constant primul meu sef, Dumitru Hara, caruia-i sunt deja foarte indatorat.

Apoi, multumirile mi se indreapta doamnei director Luminita Popa, care si-a dat acordul sa ne putem manifesta in voie. Ii multumesc pentru franchetea prezentei sale, asa cum ne obisnuise ca e un personaj aparte printre noi ceilalti.

Insa, piatra din capul unghiului, de neinlocuit, a fost si este domnul Director Vasile Petrulea, care ne-a strâns pe toti in jurul sau, cum o facuse cu atâtea alte prilejuri, dând consistenta si sens lucrurilor si locurilor comune, ca roua binefacatoare venita din cer.

DOMNIA SA ne-a coplesit de-a dreptul prin consistenta cadourilor, inepuizante suveniruri pentru lungul drum al zilei catre noapte.

- o felicitare si CD cu melodii Sfânta-i sara de Craciun cu Stefan Hrusca

- imagini si informatii pe CD CLUJ NAPOCA –Municipiu cu vocatie europeana

- colectie de 4 CD cuprinzând 80 de ani de muzica in 80 de melodii, sub genericul, Cele mai frumoase melodii românesti difuzate vreodata la radio.

- o Agenda carnet pentru a nota florile gândului, asa cum ne indeamna N.Iorga, pentru a nu se pierde pentru totdeauna…

- SIMBOLUL PIERDUT Secretele romanului- o carte emblematica de descifrare a secretelor unui celebru roman a lui Dan Brown, „Simbolul Pierdut”, celebru odata cu scrierea romanului politist de fictiune Codul lui Da Vinci, importanta carte in domeniu scrierilor pline de mister istoric si religios, pe prima sa pagina mâna priceputa cu scrisul inteligent si inconfundabil, dl director V.P. insereaza cu generozitate urmatoarele scumpe cuvinte:

„Cu toata dragostea,

prietenia si multumirile mele unui distins coleg si prieten

16.XI.2010”

(3.2) MESAJUL scris al sefului si prietenului meu, Cornel Neagota, a jalonat cu precizie nu numai prima si cea de a doua intâlnire, peste ani, dintre noi, dar face si o buna portretizare a celui de care … va despartiti: un om care prefera sa vorbeasca de literatura sau filosofie, care citeste romane si mai putin schemele electrice ale locomotivelor, cu abilitati in folosirea cuvintelor (stare care l-a molipsit pentru scris), m-a miscat profund pentru o buna marturie privitoare la trecerea mea prin viata sa.

(3.3) MESAJUL FELICITARII unor scumpi colegi, citita de sarbatorit in fata tuturor:

« Colaboratorului si prietenului nostru- Gheorghe Danciu,

Un capitol din viata dvs. se incheie acum.

Un altul nou va incepe in curând.

Astazi e prima zi a restului vietii dvs.,

in care va dorim ca Pensia sa fie o perioada speciala

petrecuta alaturi de familie, nepoti si prieteni.

Sa fiti sanatos si sa va bucurati de fiecare zi din viata

Cu drag ,

Colegii Serviciului Resurse Umane

Nicoleta, Mariana, Cristi, Florica, Ramona.»

(3.4) DIVIZIA TEHNICA, prin doamna sefa de  divizie Mariana Tat, insotita nu numai de serviciile din subordine, dar si de altele, asa cum cu totii ne strânseram inimile lânga si animati de directorul nostru de scena, a prezentat o felicitare de grup.  Colectivul de doamne harnice si pricepute, impodobite cu doi sau trei barbati, alcatuiesc un buchet de mare forta artistica care au dat intotdeauna greutate realizarilor noastre. Ma gândesc totodata si la cei nementionati aici, deloc anonimi, modesti la locul lor de munca, unii cu functii importante. Din urari retinem acum invitatia calda si nostalgica: “ Va mai asteptam pe la serviciu (cei care vom mai fi, daca ne veti mai gasi….)”

By George Danciu

Bisericile Emergente Vestice

Dupa epuizarea rapida a primului tiraj, pastorul Constantin Ghioanca, parte din echipa profesorala a Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, prezinta cititorului o editie revizuita si adaugita a cartii de mare interes, Bisericile emergente vestice: din perspectiva baptista româneasca.

Grupuri-tinta:
-studenti la seminarii sau la alte institutii biblice;
-pastori, preoti sau alti slujitori ai bisericii;
-învatatori de scoala biblica;
-responsabili cu învatatura în biserica;
-lideri de închinare;
-toti crestinii interesati de tema bisericii în cultura postmoderna.

Caracteristici speciale:
-prima carte scrisa pe aceasta tema în România;
-contine adaugiri importante fata de prima editie;
-prezinta aparitia si dezvoltarea bisericilor emergente;
-discuta caracteristicile de baza ale bisericilor emergente;
-aloca un capitol pentru identitatea baptista în România;
-evalueaza în mod critic dogma si practica bisericilor emergnte;
-ofera o perspectiva baptista asupra acestor biserici;
-anticipeaza perspective noi în eclesiologia baptista româneasca;
-contine cinci anexe foarte utile.

Pentru detalii si comenzi accesati www.risoprint.ro
PRET: 25 Ron

Friendship: Another Word for Love

By Aura Imbarus,
author of “Out of the Transylvania Night”
Living in a human Babylon, it is hard to find people who you can resonate with and who can truly decode your messages. If you can count the fingers of one hand, and you have as many friends, you are lucky.  The ones comforting you in difficult situations, smiling as nothing had happened, the ones touching and holding your hands when the bridges are burnt and the paths contorted or erased are the few ones, the unique one who you can call friends.
When your spirits sag, they caress you; when your tears wash your cheeks, they embrace you; when grief intrudes, they stand tall and unbeatable in your destiny’s trail.  They take you the way you are; they sing with you in happiness and weep with you in sadness. They bring beauty into your world and leave it flawless. They give you confidence when you lack, they give you faith when you deny it; they give you courage when you are weak, they show you patience when you are at the end of your rope, they love you the way you love yourself. They are your friends, and you are lucky!
The person who accepts you with your weirdness and upbeat personality, with your petty things and crazy, overwhelming emotions, with your scattered past and rocky present, is your friend. He is the one who respects your roots, smoothens your present, and brightens your future.
And as we already know, they are “hard to find, difficult to leave, and impossible to forget.”
In this round world, you will meet people who forget you as you forget others. But once in a blue moon, you encounter that face that will stay with you, imprinted on your mind and carved in your heart for the rest of your life.
They are and will be there for you, no matter how the road of your life will twist and turn, how many ups and downs you will have on your rollercoaster ride, and how many people will come in and out of your journey. They were there and will be there for you. You know them, and they know you, and still they love you. Well, that is called unconditional friendship.
So, can you count them on the fingers of one hand?

Sfaturi biblice privind viata de cuplu si relatiile parinti-copii, in „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” de Cristian Barbosu

S-au scris multe carti despre viata de familie si ne-am putea intreba daca ar mai fi ceva de spus sau de adaugat in aceasta privinta. Multe carti care trateaza acest subiect merg pe o abordare foarte specializata, ce restrictioneaza numarul potentialului auditoriu. Nu acesta este cazul cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie. Sot, sotie, parinti, copii. Intrebari si discutii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Imbinand in mod armonios o abordare dinamica cu un continut plin de valoare, autorul reuseste sa ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalina, a gandurilor pe care ni le impataseste.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). S-a nascut la Arad, dar a copilarit la Curtici. Dupa o perioada in care a muncit ca vames in vama Nadlac, Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea sa studieze intr-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat aceasta chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat sa urmeze trei scoli teologice in acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta. Impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani) care vorbesc fluent trei limbi. Cristian e pasionat de carti si de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

„Nicio casnicie nu se zideste usor”

In mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” este o carte ce are la baza un studiu intens pe tema vietii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistenta a acestei carti. Dar dincolo de studiu, cartea exprima o experienta de valoare acumulata in propria viata de familie a autorului. Acest al doilea aspect ofera o valoare deosebita sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o maniera directa, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexa a vietii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care tii la casnicia ta sau la copiii tai, dar care cauti implinire intr-un mod realist si sincer, recunoscand dificultatile si problemele existente, fiind insa constient ca Dumnezeu are un plan si solutii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte usoara, fiindca nicio casnicie nu se zideste usor si nicio cale parentala nu are un sablon anume, dar in randurile ei vei gasi principii biblice, practice si simple, aplicabile universal, indiferent de anii tai de casnicie sau de experienta ta de parinte.”

„Legamantul face diferenta”

Structura cartii contureaza doua arii mari ale vietii de familie: relatia dintre sot si sotie, respectiv relatia dintre parinti si copii. In ce priveste relatia dintre soti, autorul ne expune intr-o maniera didactica si usor de inteles, principiile bibice cu privire la actul casatoriei, scopul ei si nevoile ce se cer implinite. Nu este ocolita nici problema spinoasa a conflictelor din familie si a modului in care ele trebuie sa fie solutionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realista a complexitatiii problemelor cu care se confrunta orice familie, insa prezentandu-se metode si cai practice de rezolvare, pornindu-se de la invataturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Casatoria este un legamant incheiat intre sot si sotie inaintea lui Dumnezeu. Aceasta inseamna mult si este baza de la care pornim in orice discutie sau studiu pe tema casatoriei crestine, fiindca legamantul face diferenta. Cand Scriptura vorbeste despre legamant, ea face referinta la ceva unic, un concept de o importanta si o valoare sacra inaintea lui Dumnezeu. De aceea, casatoria a fost vazuta de biserica crestina de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legamant incheiat nu numai o data in viata, ci si pe viata.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Intr-o lume supusa relativismului in privinta valorilor si schimbarilor de abordare privind casatoria, cu greu am putea sa credem ca sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotriva ratiunea si experienta demonstreaza ca nimic nu s-a schimbat in perioada moderna. Cartea „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” se constituie ca o chemare de intoarcere la ceea ce este autentic si adevarat, adica la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp si circumstante. Ideea familiei nu i-a apartinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes in aceasta directie, trebuie sa urmam sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta. De aceea, eu nu voi incuraja niciodata divortul, ci voi cauta, atat cat tine de mine, sa ii ajut pe soti sa-si reabiliteze casnicia, pentru ca regula Scripturii este impacarea, pocainta, mentinerea unitatii, si nu despartirea.”

„Combustibilul necesar casatoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniaza autorul este cel legat de „combustibilul necesar casatoriei”. „Exista oare vreun combustibil necesar relatiilor, fie ele conjugale, parentale, prietenesti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special in relatiile noastre? Avem. Care este acela? Raspunsul este dragostea. „Daca dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viata. Dragostea ne tine vii amintirile, ea face parte din fiinta noastra. Ea este pusa acolo de Creatorul nostru si de aceea, dragostea este combustibilul relatiilor.”

Conflictele in familie si solutionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se refera la explorarea cauzelor conflictelor din viata de familie. „Dumnezeu cauta pacea, intelegerea, atat in societate cat si in familie. Oare de ce? Fiindca El stie, asa cum stim si noi, ca in general, conflictele sunt inevitabile, ca pacea vine de la sine, ca trebuie sa ne luptam pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reactie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturandu-se de fiecare data metode specifice de abordare si contracarare a problemelor aparute. „Comunicarea dintre soti este extrem de importanta. Aveti grija, cei care urmeaza sa va casatoriti, sa discutati deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci si despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul ca el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia dupa ce s-au casatorit, si durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar cand nici nu te astepti, in locuri si in legatura cu lucruri la care nici nu te gandeai ca ar putea sa creeze astfel de complicatii.”

Ce trebuie sa schimbi

Am putea afirma ca aceasta carte este mai mult decat un manual ce trateaza relatiile de familie. Mai precis, la finalul fiecarui capitol, autorul ne ofera ocazia de a exersa „teoria” prezentata. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al intrebarilor suntem provocati sa aplicam ceea ce am studiat, sa exersam principiile biblice ce privesc viata de familie. Acest gen de structurare si alcatuire a unei carti mareste valoarea invataturilor prezentate si ne provocaca sa experimentam si sa ne imbunatatim propria viata de familie. De fapt, aceasta carte se constituie ca o provocare adresata fiecaruia, avand ca principal obiectiv implinirea planului lui Dumnezeu in viata noastra.

„Daca citesti aceasta carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tau, in mod sigur iti vei irosi timpul. Aceasta carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citesti aici, tie si nu altuia i se adreseaza. De aceea, nu arata cu degetul spre altcineva, ci cauta sa vezi ce trebuie sa schimbi ca Dumnezeu sa poata lucra si in familia ta.”

Parinti si copii

Dar viata de familie nu se rezuma la relatiile dintre soti, ci se refera si la relatiile ce se stabilesc intre parinti si copii. „Un studiu pe tema relatiilor de familie este incomplet fara o abordare a relatiilor dintre parinti si copii. Acesta este si modelul biblic, pe care-l gasim in multe dintre cartile Noului Testament.”

Prin urmare, este esential sa intelegem modul in care armonia dintre sot si sotie se transfera asupra relatiilor dintre ei si copii. „Un ingredient vital al cresterii sanatoase a copiilor nostri este linistea din familie. Am intalnit zeci de persoane adulte care inca mai sufera si astazi din cauza tulburarii care a existat in casa in perioada cand erau copii.”

Despre disciplina si disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu intelepciune a autoritatii de parinte. Nu este simplu si nici nu se poate da o reteta generala, insa Biblia  ne ajuta si in aceasta privinta, oferindu-ne invataturi de valoare si solutii de urmat. „Regulile, limitele si consecintele incalcarii acelor reguli sau limite aduc siguranta in viata unui copil. Familiile care sunt disciplinate, in care viata este ordonata, ii ofera acea speranta copilului, acel mediu ce este propice atat dezvoltarii emotionale cat si celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu in care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina si disciplinarea ofera acele granite intre care copilul isi gaseste siguranta.”

„Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, o carte sintetica

Aceasta scurta trecere in revista a cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” contureaza fara a epuiza in vreun fel, bogatia si valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat si le-a prezentat intr-o maniera sintetica, usor de inteles si aplicabila fiecaruia. Acest lucru nu este intamplator, pentru ca nu in ultimul rand, a pastori oameni inseamna a-i calauzi la principiile dreptatii si adevarului, asa cum au fost ele prevazute de catre Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” i se adreseaza oricarui cititor, indiferent de varsta. „Dragul meu, ajunsi la finalul acesti carti, nu te intreb ce te-a impresionat, dar sper insa, ca ceva s-a schimbat sau macar s-a miscat in tine, nu datorita autorului acestei carti, ci datorita cuvintelor Autorului Cartii Sfinte, cuvinte care au fost presarate indeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona

GEORGE ROCA „DE VORBA CU STELELE”

Ziarist cu har si talent, personalitate marcanta a mass-mediei romanesti, a presei si nu numai, de formatie filolog si om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografica, poet si prozator, George Roca mi-a oferit bucuria participarii la lansarea volumului „De vorba cu stelele” in data de 26 mai 2010. Acest eveniment a avut loc la scurta vreme dupa lansarea volumului de poezii „Evadare din spatiul virtual” in 26 septembrie, 2009. Ambele volume au aparut la Editura Anamarol sub ingrijirea poetei si prozatoarei Rodica Elena Lupu. Lansarea a avut loc la Biblioteca Metropolitana din Bucuresti, fiind organizate de Revista „Romanian VIP”, Editura Anamarol si Liga Scriitorilor din Romania (reprezentata de catre doamna Elisabeta Iosif – presedinta a Filialei Bucuresti) si de Biblioteca Metropolitana Bucuresti, prin doamna Mihaela Sfarlea. Frumoasa sala in care s-au facut prezentarile a fost neincapatoare.
 
„De vorba cu stelele” este un interesant volum de interviuri cu personalitati romanesti din tara si din Europa, precum scriitorii Cristian Negureanu, Darie Ducan, Melania Cuc, Mariana Pop-Mion, fotbalistul Victor Paraschiv si artistul plastic Cornel Durgheu, ori din America, Mircea Badulescu, Ovidiu Creanga sau din Australia, cantareata Xonia (Loredana Sachelaru), Gheorghe Dragan, ca sa enumar doar cativa din cei 24 de intervievati.

Volumul „De vorba cu stelele” e o continuare a activitatii sale de publicist, acum  redactor sef la revista „Romanian VIP” din Dallas – Texas, aceea de a descoperi romani pierduti in negura strainatatii, de a se apleaca asupra procesului de emigrare si transformarile psiho-sociale prin care trec acestia, dar si pentru a le inlesni cunoasterea, pentru a le oferi sansa de a se afirma, sau pentru a stabili o punte de legatura intre ei si cei de acasa. Din aceasta stradanie se desprinde bine ideea ca autorul cunoaste gustul strainatatii si dorul de tara, caci vremurile l-au impins sa isi duca traiul in indepartata Australie.
 
Articolele sale sunt raspandite in nenumarate reviste de limba romana on-line sau tiparite pe hartie, aflate prin toate colturile lumii. E o munca uriasa pe care o face fara ragaz, manat doar de dragostea neconditionata pentru romani, din arzatoarea dorinta de a salva si a face cunoscuta cultura si limba noastra, ca o adevarata contrapondere fata de cei care vor sa sfarseasca neamul nostru. El ne spune cu convingerea unui mare roman: „Oriunde ne-am afla pe planeta Pamant, suntem intr-o oarecare masura raspunzatori de promovarea, conservarea si salvarea limbii romane.”

Rasfoind aceasta carte, te lasi sedus de modul lejer cu care se misca prin viata si personalitatea complexa a persoanelor intervievate, te cucereste prin finetea observatiilor, inteligenta si subtilitatea intrebarilor. Ca si in intreaga sa activitate de jurnalist cultural, te trimite cu gandul la arta cu care stie sa se retraga din fata persoanelor dificile, a celor depasiti de situatie, ingusti la minte, incarcati de rautati, invidii si stapaniti de dorinta razbunarii neinduplecate importiva rivalilor. El stie sa puna in lumina spiritualitatea romaneasca, intamplarile vietii, efortul la adaptare, dorul de tara, problemele vietii de emigrant. „N-as vrea sa mor pana inainte de a vedea Basarabia alipita la patria Mama – Romania” spune la pagina 46, ca un adanc oftat, scriitorul aproape nonagenar, Ovidiu Creanga, roman nascut in Basarabia si traitor in Toronto-Canada.  Si in aceasta carte George Roca ne reuneste visele si principiile noastre fundamentale, iar strainii au inlesnirea de a cunoaste mai multe despre poporul si tara noastra. Cu caldura si pricepere scoate in evidenta multe din valorile perene ale poporului nostru pe care le face cunoscute si peste hotare. A trezit in mine ecouri deosebite descrierea orasului Oradea din anii `50 ai secolului trecut, (pag. 186), oras care mi-a marcat anii tineretii, descriere facuta de promotorul, mentorul si managerul Facultatii de Arte Vizuale din Oradea, Dr. Cornel Durgheu. Cu cateva trasaturi de condei a pus in lumina valori si frumuseti acum apuse si despre care tinerii de astazi abia daca au aflat cate ceva:  „…ne-am intersectat pasii, pe vremea adolescentei, pe strazile acoperite cu sticla ale orasului Oradea – pasajul Vulturul Negru sau soasu cum ii ziceau localnicii – sau pe renumitul si aristocratul Corso, strada principala a urbei, pe acolo pe unde, de cum se lasau umbrele serii, lumea buna, si nu numai, iesea la promenada… Lume relaxata si nobila, pregatindu-se pe la orele 20:00 sa descinda elegant intr-unul din somptuoasele restaurante oradene Transilvania, Szedosz, sau la minunatele gradini de vara Crisul Repede, Pescarus, sau chiar sus pe deal la Ciuperca, locuri unde nu prea aveai acces daca nu erai tras la patru ace, cravata, papion, sau lavaliera. Era vremea cand jocurile de tot felul: billiard, rummy, poker, etc, traditionale perioadei interbelice, faceau noptile orasului Oradea sa aminteasca  de ambientalul parizian, barcelonian sau napolitan.”

Cu discretie si modestie iesite din comun, George Roca inspira incredere, confort sufletesc creatorilor romani de pretutindeni, care traiesc si simt romaneste, indiferent de varsta, studii, numarul de carti publicate. E remarcabila caldura cu care s-a aplecat asupra multor suferinte ale romanilor, a sprijinit scriitori incepatori sau pe cei care nu aveau cum sa-si faca cunoscute scrierile lor. Munca sa se aseamana cu cea a culegatorilor de folclor pentru ca a tezaurizat scrierile multor autori romani din tara si de pretutindeni care ar fi putut ramane total necunoscuti. Sfera preocuparilor lui este mai larga, ii are in obiectiv nu numai pe scriitori, ci si pe creatorii picturii, sculpturii, dansului, chiar si ai jurnalismului.
 
Simpaticul om de cultura, jovial, cald si prietenos, inteligent, George Roca, cu figura sa luminoasa, senina, cu firea pasionala, fara orgolii, cu inclinatii ludice, a reusit sa stabileasca o comunicare amicala cu toti cei care l-au cunoscut, asa cum s-a intamplat si cu mine.

In randul „Stelelor” prezentate in volum, un loc deosebit il are „Steaua” sa proprie, ca o adevarata „Stea intre Stele”. Valoarea sa este frumos si viu conturata in randurile cu care se deschide volumul cu titlul „Profil de personalitate creatoare” semnat de scriitoarea Carmen Catunescu, membra a Uniunii Scriitorilor. George Roca este prezentat ca „un individ vulcanic, intempestiv, jovial, simpatic, superprietenos”… „un artist profund (cu studii aferente), cu calitati actoricesti, dar si de regizor, si de scenarist, proteic, plin de posibilitati, poznas, gata oricand sa interpreteze un rol, sa-si valorifice pasiunile, inclinatia spre ludic…” Despre prodigioasa sa munca ne spune: „Numai daca vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumarate!) ori a participat efectiv la realizarea lor facand parte din colegiul de redactie: „Arcada” (Bucuresti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Romana” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Romanul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit romanesc” si „Viata Parohiala” (Sydney); “Romanian VIP” (Dallas); “Miorita” (Sacramento), etc, ne vom intreba cand a avut, are, va avea timp sa le cuprinda pe toate… (pag. 5-6).

Asa l-am cunoscut si eu, la inceput prin intermediul internetului, publicandu-mi scrierile fara sa ma cunoasca, iar apoi a venit o neasteptata bucurie pentru mine, ocazia de a-l cunoaste personal la lansarea acestui volum. Il consider un fericit prilej in care mi s-au intarit convingerile despre trasaturile lui de caracter si am descoperit alte valori nobile  care-mi amintesc de oamenii din mijlocul carora s-a inaltat, bihorenii tineretelor mele fragede. Ne-am despartit luand cu mine lumina albastra a ochilor care raspandesc in jur calda intelegere umana. Ma simt onorata si norocoasa ca am avut prilejul sa-l cunosc si mai ales pentru ca ma considera si pe mine o apropiata ca pe toti cei carora le-a dedicat pasionata sa munca.

Elena BUICA
Toronto, Canada
septembrie 2010

„LA ANUL, LA IERUSALIM, O CARTE”

Angela FURTUNA
La anul, la Ierusalim
Ed. Biblioteca Bucovinei, 2009
Coperta Devis Grebu

I. Ce este aceasta carte si cui se adreseaza ea?

- O carte care, fara a fi dogmatica,  identifica drumuri ale iudaismului catre noi, precum si trasee construite de noi catre iudaism, incercand sa refacem o cale spirituala, initiatica, dar si un demers cultural actual, cat si unul democratic, chiar daca inca dificil de construit intr-o democratie  recenta.

- O carte care cerceteaza unele aspecte conceptuale ale totalitarismului din secolul trecut, dar si cateva fenomene totalitare ce  tulbura civilizatia iudeo-crestina din nou, in acest mileniu. De aici si nevoia de memorie, de etica a continuum-ului istoric, de civism si de civilitate. Este nevoia de a privi, sub diferite unghiuri, cu o perspectiva transdisciplinara catre Holocaust si catre Gulag, catre fascism si catre comunism* (in fond o ideologie unica). DE CE O FACEM?  din dorinta de a evita logicile extreme, dar si din dorinta de a pune in opera, ca pe un background al filosofiei politice actuale, observatia facuta candva de filosoful si politologul Vladimir Tismaneanu, anume ca cele doua totalitarisme esentiale ale Europei secolului trecut – Holocaustul si Gulagul – trebuie tratate impreuna, si tot impreuna isi vor afla vindecarea. Din aceasta vindecare noi trebuie sa desprindem astazi – prin etica si prin iubire –  roadele impacarii cu trecutul, precum si intelepciunea de a nu repeta drumurile tragediilor colective. Cumva, precum Ortega Y Gasset, sa observam procedeul dupa care are loc transformarea terapeutica: „cu morala corectam greselile instinctelor noastre, iar cu dragostea – greselile moralei noastre”.

- O carte in care, prin memorii culturale si meditatii, suntem deopotriva in cautarea conceptiei crestine despre om dar si in cautarea conceptiei evreiesti despre om, cautare preluata de mine de la un maestru de gandire unic, asa cum a fost preainteleptul dr. Alexandru Safran, de la a carui nastere s-au implinit, acum trei zile, pe 3 septembrie 2010, o suta de ani. El mi-a transmis conceptul in care a excelat, anume acela de dialog intercultural, anume de dialog intre iudaism si crestinism.

(Marele Rabin Dr. Alexandru Safran (Yehuda Alexandre Shafran) (ebraica ????? ??????? ???? ) n. 12 septembrie 1910, Bacau, Romania , ca fiu al inteleptului rabin (gaon) Betzalel Zeev Safran (1867-1929) – d. 27 iulie 2006, Geneva, Elvetia) carturar, teolog, filosof, istoric si literat evreu, roman si elvetian a fost intre anii 1939-1948 Sef-Rabinul Cultului Mozaic din Romania, senator de drept in Senatul Romaniei (1940}, iar dupa 1948 Mare Rabin al evreilor din Geneva. Membru de onoare al Academiei Romane.

A contribuit la salvarea evreilor din Romania in anii Holocaustului si ca un sprijinitor activ al sionismului a avut o pozitie independenta si de respingere a presiunulor de infiltrare comunista in anii postbelici, fapt pentru care a fost demis si expatriat. A publicat carti in domeniul religiei, filozofiei moralei si misticii iudaice. Atasat de limba si cultura romaneasca el a fost un activ promotor ai dialogului intre iudaism si crestinism).
Iudaismul, spune Safran (intr-o conferinta prezentata la Sorbona, pe 30 martie 1949, publicata in Revue de Théologie et de philosophie, Lausanne, 1965 – text preluat in cartea intitulata Etica evreieasca si modernitatea, Ed. Hasefer, Colectia Judaica, 2005), isi doreste omul in actiune, iar in acest scop iudaismul cere omului sa caute sa dobandeasca o cunoastere de sine, cu alte cuvinte constiinta fortelor creatoare pe care le cuprinde si care ii confera asemanarea cu creatorul. Iudaismul nu cuteaza sa fie o teologie potrivit oamenilor, se ambitioneaza sa ne ofere o antropologie potrivit lui Dumnezeu, adica o stiinta a conduitei omului deci o etica, neaparat conforma cu vointa divina, pe care omul se straduie sa o descopere, sa o cunoasca si sa o realizeze.

Exista in aceasta carte si reflectii asupra descoperirii omului abrahamic, a eticii sale, a intelegerii perspectivei iudaice potrivit careia «oricare om, pentru a primi harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a i se adresa Lui in mod direct».

Dumnezeu vrea sa aduca omului mantuirea prin iubire dar vrea sa aduca si societatii mantuirea prin justitie. Mai departe, in cadrul acestui concept, exista doua legi, una a singularului si alta  a pluralului.

1. Iata, pe scurt, formularea singularului: «Cand vei secera holdele tarii, sa lasi nesecerat un colt din campul tau, si sa nu strangi spicele ramase pe urma seceratorilor. Nici sa nu culegi strugurii ramasi dupa cules in via ta, si sa nu strangi boabele care vor cadea din ea. Sa le lasi saracului si strainului » .

2. Apoi iata pe scurt formularea pluralului: «Sa va purtati cu strainul care locuieste intre voi ca si cu un bastinas din mijlocul vostru; sa-l iubiti ca pe voi insiva».  Avem, asadar, porunca biblica formulata in acelasi timp la plural si la singular – ea se adreseaza omului ca persoana si individului ca fiinta sociala. Alexandru Safran atragea atentia asupra faptului ca in acest mod dual, singular – plural, al poruncii divine, ea se adreseaza societatii ca suma a indivizilor si ca personalitate in sine. Dreptul este aici iubire, caritatea e justitie. Nu exista aici opozitie intre lege si iubire, intre lege si credinta, ele se intrepatrund. Termenul de drept este adeseori insotit in Biblia ebraica de acela de justitie, caci dreptul nu este arbitrar. Cat despre omul astfel definit, acesta este un om total, adica un om deopotriva al rationalitatii si al sensibilitatii, un om al carui destin este de a practica binele cu toata fiinta sa.

- Acest top de memorii culturale iudeo-crestine vine si din alt maestru de gandire iudaica, profesorul Moshe Idel, profesor de gandire iudaica la Universitatea din Ierusalim, nascut tot in Moldova (n.1947, Tg. Neamt, Romania). El vorbeste, profetic, despre rostul carturarului: „te duci si citesti ce-au scris si altii, in alte culturi, fara presiunea utilitatii imediate, dar mereu atent. Trebuie sa astepti activ ideile noi, cautand peste tot…”

- O alta sursa a reflectiilor mele este calea Hannah Arendt si calea Monica Lovinescu, numita acum calea est-eticii, asadar etica obligatorie a omului de cultura sub totalitarism, asa incat intelectualitatea sa devina si intelighentzia (vocea intelectualului sa devina importanta si pe discursul etic-civic). Intelectualitatea romana, spre deosebire de cea polona, germana, ceha ori maghiara, de ex.,  din tarile omonime bolsevizate, nu a dat o intelighentzia.

Cartea de fata ofera cateva perspective de lectura multipla asupra volumului Etica neuitarii, de Monica Lovinescu, coordonat de Vladimir Tismaneanu in colectia Zeitgeist, a editurii Humanitas, volum care a fost declarat in Romania cartea anului 2008.

Cateva meditatii, in capitole diverse, asupra sionismului si a Modelului israelian de determinare pentru ideea de stat si de democratie; pornind de la spiritul de emulatie filosofic-politic aferent si pornind de la odiseea gandirii si a conceptiei ce au premers odiseea intemeierii statale propriu-zise din 1948 – asadar, vorbim despre un drum interesant ce porneste din 1896, de la Theodor Herzl si de la proiectele sale formulate la 1895-1896 – adica Der Judenstaat (German, “The State of the Jews”) pentru a ajunge catre zilele noastre (Theodor Herzl – May 2, 1860 –– July 3, 1904) .

- Cartea de fata ofera si cateva priviri asupra Holocaustului: fie prin jurnalele de lagar (Miklos Kanitz, Esther Hillesum, Abel Herzberg etc.), fie prin interpretari pe opera unor martori la Holocaustul romanesc (intre acestia, Norman Manea, situat intre Sofocle si Hegel, modeland sufletul european – o lectie de istorie si de atitudine impotriva Raului, p. 196). Sunt in carte si marturii despre lipsa de adecvare in chestiunea totalitarismului in zilele noastre, despre indepartarea de spiritul central – european, despre Raul politic care este aproape invincibil in absenta memoriei si a eticii. Este, de aceea, si o carte de retrospective multiculturale asupra Gulagului, mai ales despre destinul minoritatilor versus dogma majoritatii xenofobe si protocroniste. Sunt citate si descrise cateva cazuri notorii de abuzuri comise de propaganda antonesciana si respectiv ceausista asupra oamenilor de cultura romani, unul dintre acestia fiind Norman Manea. Cazul de abuz comis impotriva sa si descris de autor in romanul Intoarcerea huliganului a fost deconstruit folosind martori din epoca, unul dintre ei fiind scriitorul si pictorul Constantin Severin, a carui marturie este utilizata in volum.

- La anul la Ierusalim este si o carte de dialoguri (cu Vladimir Tismaneanu, Norman Manea, Simona Grazia Dima, Eugeniu Coseriu etc). Si tocmai de aceea o carte care sacrifica orice confort de dragul principiilor democratiei. Nu intamplator am asociat lansarea ei cu ziua de 15 septembrie, Ziua Internationala a Democratiei. „Atunci cand dialogul este sacrificat pentru intretinerea carnavalului isteriei publice nu mai raman foarte multe lucruri care sa opreasca disolutia unei societati”, spunea recent Vladimir Tismaneanu.

- Actualitatea acestor memorii si jurnale din volumul de fata, a meditatiilor filosofice privind Raul totalitar si discretionar, este evidenta. Povestea e repetabila. Accelerat repetabila. Probabilitatea ca un grup de oameni, autodeclarati superiori, sa se considere indreptatit de a sacrifica un alt grup de oameni, desemnat ca inferior, este intotdeauna maxima in societatea umana. Si nu numai in societatile ancestrale, ci chiar in Europa moderna. In Italia acum doi ani, in Franta acum cateva zile, chiar si in Romania (de ex. asupra mea si a colaboratorilor mei) fascismul explicit prinde forta, este pus in opera prin decizii, adesea chiar de stat (decizia recenta a Presedintelui Sarkozy privind expatrierea rromilor romani si bulgari). Interventia facuta in presa internationala in 2007 de Norman Manea, concetateanul nostru roman si sucevean stabilit la New York, in Cazul Mailat, este o ireprosabila atitudine de cetatean roman si de cetatean al lumii, care prevede si presimte repetabilitatea solutiilor finale aplicate asupra vinovatului de serviciu: „Europa poate si merita sa se dovedeasca o reala comunitate, demna de civilizatia ei veche si noua. Diversa, democrata, spirituala, libera, prospera. Exemplara”.
………………………………………………………………………
– Ca un omagiu adus scrierii ebraice, cartea contine si o culegere de poeme noematice, cu miza filosofica si simbolistica iudaica, Elegiile pentru V. Unele dintre ele au fost publicate in periodice romanesti si americane remarcabile.
………………………………………………………………………

Coperta volumului La anul  la Ierusalim o carte …apartine marelui artist roman Devis Grebu, despre care scriam acum cateva luni (iulie 2010), cand maestrul Sorin Iliesiu lansase proiectul cinematografic Devis Grebu, in care m-am implicat la randul meu:

Iata, mai jos, articolul publicat de mine la vremea aceea:

DEVIS  GREBU – UN  DEMERS  DE  PARTEA  VALORII

Frenezia cu care Romania (spre deosebire, bunaoara, de Franta, de Germania, Olanda, Israel sau de Statele Unite, dar exemplele pot continua) isi marginalizeaza, isi neglijeaza si isi distruge intelighentzia este inegalabila. Iar politicile romanesti orientate impotriva valorilor sale autentice (apartinand modernitatii, deci critice, si apartinand eternitatii, deci universale) cunosc o recrudescenta mai ales in perioadele de criza.

In acest sens, perioada crizei actuale imi aminteste, prin toate componentele sale definitorii (0. falimentul statal, politic si economic, 1.radicalism , 2. extremism socio-politic, 3. atacul impotriva intelectualilor, artistilor si oamenilor de cultura liberi, 4. exhibarea comenzii de inregimentare xenofoba si fascista la dreapta si la stanga, in devalmasie), de crizele majore ale civilizatiei romanesti (insotite mereu de mari derapaje) din anii 30-40 si respectiv anii 50-60. In consecinta, astazi, atacul dat impotriva elitelor intelighentziei, artei si culturii majore este din nou foarte puternic.

Cine dirijeaza din umbra acest atac? Raspunsul e foarte clar: acest atac e dirijat de intreaga clasa politica si de clientela sa oligarhica si administrativa.

De ce au loc atacurile clasei politice la adresa intelectualilor si artistilor, a oamenilor liberi, in vremuri de criza?

Motivul este  limpede: in vremuri de criza, diriguitorii politici ai dezastrelor nationale (solidari transpartinici in demersurile de conservare a unor privilegii nemeritate) nu suporta nici valoarea si nici spiritul critic cu care veritabilii oameni de cultura si veritabilii creatori intervin in viata Cetatii, de partea Adevarului si a valorilor democratice, si impotriva regimurilor antidemocratice si incompetente, situandu-se de partea meritocratiei, a libertatilor si drepturilor omului si a ideilor de salvare prin meritocratie si munca.

Oamenii de cultura si de stiinta romani, artistii, scriitorii si creatorii romani traiesc astazi una din cele mai teribile tragedii (desi nu e prima si nici singura, pentru ca si crizele anterioare din istoria nationala recenta, enumerate mai sus, au generat, in epoca, prigoniri, suprimari si exiluri masive). In timp ce in ultimii douazeci de ani o clasa politica rapace si cinica, mai corupta decat toate celelalte de dinainte la un loc,  a transformat Romania intr-o colonie, si-a impus in administratie numai aghiotantii distructivi si a sustinut in mod activ si direct jaful national si asasinarea valorilor, … statul de drept a fost subminat, in timp ce elitele democratice au fost distruse de aceasta caracatita mafiota si au fost indepartate de la vizibilitatea meritata precum si de la exercitarea in viata publica a rolului, notorietatii si competentei pe care le merita.

Prostii si agramatii, veleitarii si cei mai imorali politruci au pus mana IN ULTIMELE DECENII pe destinele Romaniei, cu mari “performante” in distrugerea ei si deja semnand astazi decesul iluziilor populatiei si falimentele economic, moral si civic.

Esecul major sta, insa, in sacrificarea celor buni si merituosi, a celor valorosi, a geniilor si a excelentei romanesti profesionale, civice si etice. EXCELENTA ROMANEASCA ESTE CONDAMNATA LA MOARTE. REPREZENTANTII EI SUNT DECREDIBILIZATI CU BUNA STIINTA. In loc sa fie promovati, sunt vanati si exclusi. In loc sa fie asezati la locul cuvenit, sunt indepartati. In loc sa fie lasati sa gireze, prin competenta, ei (IARA NU NON-VALORILE NUMITE POLITIC SI INCOMPETENTE), circulatia valorilor si sa salveze Romania de la dezastru, tocmai ei sunt cei primii eliminati de catre patura politruca, anomica si lipsita de scrupule.

Din cauza acestui climat, Romania a decazut enorm in ultimii douazeci de ani, cand, la ravagiile lasate in urma de comunism si de post-comunism, s-au adaugat lipsa de educatie si de deontologie, distrugerea respectului pentru munca, geniu si valoare, pe fondul proliferarii exclusiviste a lumii clientelare si a oligarhiilor transpartinice.

DEVIS GREBU este un autentic geniu romanesc, recunoscut si onorat in toata lumea internationala buna, dar destinul sau il condamna sa apartina acestui spatiu romanesc ce nu cultiva nici respectul pentru eroi, nici cultul valorilor. Printr-o opera personala unica si complexa a adus lauri si numelui sau (laudat fie el) si tarii sale, fiindu-i un inalt ambasador si un prestigios reprezentant provenit din elita romaneasca majora. Atitudinea autoritatilor fata de domnia sa ramane, insa, tacerea ingrata, o tipica omerta prin care mafiile puterilor romanesti, intotdeauna politizate si deprofesionalizate, au ucis de-a lungul timpului mintile stralucite si continua sa o mai faca, in dauna idealurilor de progres.

Omul de cultura si cineastul Sorin Iliesiu isi lanseaza in aceste zile proiectul construirii unui lung-metraj despre DEVIS  GREBU. Remarc faptul ca prin astfel de proiecte tintite si duse la capat cu tenacitate, societatea romaneasca ii poate salva macar pe unii dintre cei ce sunt predestinati, prin opera si valoarea iesita din comun, sa vorbeasca si generatiilor urmatoare. Il sustinem din toata inima pe Sorin Iliesiu cu proiectul sau si lansam la randul nostru acest Apel la luciditate, omagiu si atentie fata de inca un geniu romanesc condamnat la ignorare: DEVIS  GREBU.

Angela Furtuna
19 iulie 2010
……………………………………………………………………………………………………

- Institutul Cultural Roman a editat un album Devis Grebu, pe care filosoful Mihai Sora il considera recent o carte de referinta a culturii nationale. A fost lansat la Paris, dar nu inca si in Romania.

Ignorat si marginalizat, Devis Grebu se pregateste sa emigreze din nou in Franta, la o varsta de peste 70 de ani, iar astfel Romania va pierde cu prea multa usurinta inca un  maestru genial.

Angela FURTUNA
(Conferinta sustinuta la Suceava, 15 septembrie 2010, la lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte, coperta Devis Grebu, ed. Biblioteca Bucovinei, 2009). ………………………………………………………………………
* Putina lume cunoaste textele politice eminesciene din 1878 si respectiv 1881, dar si din anii de dupa, texte in care tanarul jurnalist si scriitor denunta pericolul importat mai ales dinspre Rasarit odata cu  socialismul si liberal-socialismul ce se propagau accelerat si in Romania. El nu ezita sa descrie fanatismul si teroarea aferente, logica asasinatelor politice, de care nihilistii rusi si socialistii germani din epoca erau entuziasmati, desi reprezentau la vremea aceea doar o secta.

In Timpul, din 6 august 1878, in articolul Din Petersburg ne soseste stirea… tanarul de 28 de ani avertiza cu gravitate: „O serioasa tulburare socialista ameninta Europa. Cetatenii liberi, independenti si infratiti ai republicii universale, care la noi sunt reprezentati prin partidul rosu, incearca a rasturna toate formatiunile pozitive de stat, si daca n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totusi vor incerca s-o faca pe calea lor obisnuita a atentatelor, scenelor de ulite, tulburarilor etc., iar acele incercari incep a-si arunca umbrele de pe acum. Noi, care suntem siguri ca victoria principiilor liberale-socialiste insemneaza moartea oricarei culturi si recaderea in vechea barbarie, vom combate tendintele lor, ori in ce punct s-ar fi ivind“. (a se vedea integral pe blogul  http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/08/27/despre-recaderea-in-barbarie-prin-comunism-pana-si-eminescu-june-stia/)

……………………………………………………………………..

II.
– Lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte, a fost insotita de auditii muzicale prilejuite de celebrarea, pe 16 septembrie, la Besançon, a implinirii a 60 de ani de la ultimul concert public sustinut de marele pianist roman Dinu Lipatti.

Auditii muzicale :

In Memoriam
DINU  LIPATTI
(19 martie 1917, Bucure?ti – 2 decembrie 1950, Geneva)
Ultimul concert: 16 septembrie 1950, Besançon.
Ultima piesa interpretata: J.S.Bach, Chorale “Jesu bleibt meine Freude”

AUDITII
DINU  LIPATTI in original:
CD. 1. Track Nr. 3,
(Ultimul concert: 16 septembrie 1950, Besançon.
Ultima piesa interpretata: J.S.Bach, Chorale “Jesu bleibt meine Freude”)

CD. 4. Track Nr. 5 , Concertul pentru pian si orchestra, Op. 16 ,  de Eduard Grieg.
………………………………………………………………………………………………

Sala de Arte a Bibliotecii Bucovinei, 15 septembrie, ora 17

III.

- Lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte  a marcat celebrarea unui eveniment important pentru Romania :

15 septembrie
ZIUA  INTERNATIONALA A DEMOCRATIEI
Romania este membra fondatoare a acestei sarbatori internationale.

Decizia privind sarbatorirea acestei zile a fost luata de Adunarea Generala a ONU, la 8 noiembrie 2007, ca rezultat al unei propuneri avansate initial de Qatar si de un grup de 8 state, printre care si Romania. DEMOCRATII  RECENTE

Contributia Romaniei la promovarea conceptelor si practicilor democratice in plan international a inclus:

- Gazduirea celei de a treia Conferinte Internationale a Democratiilor Noi sau Restaurate – Bucuresti, 2 – 4 septembrie 1997.

- Asigurarea Presedintiei miscarii Democratiilor Noi sau Restaurate in perioada 1997-2000.

- Initierea si promovarea, in perioada 2000 – 2005, in cadrul Adunarii Generale a ONU si al Comisiei Drepturilor Omului, a unei serii de rezolutii privind democratia, statul de drept si drepturile omului.

- Organizarea unei conferinte sub-regionale, in cadrul procesului Comunitatea Democratiilor, cu tema Parteneriatul dintre guverne, societatea civila si organizatiile internationale pentru intarirea democratiei – Bucuresti, 14-15 noiembrie 2003.

- Coordonarea, in perioada 14 -16 februarie 2005, sub auspiciile Comunitatii Democratiilor, a unei Misiuni internationale de experti pentru schimb de experienta si asistenta democratica in Georgia.

- Asigurarea, in 2007, a presedintiei Grupului de lucru nr. 3 (GL 3) privind cooperarea regionala si inter-regionala pentru guvernare democratica, al Comunitatii Democratiilor.

- Contributii voluntare la Fondul ONU pentru Democratie si la Fondul ONU pentru Asistenta Electorala.

- Reprezentarea Grupului est-european la ONU in Consiliul Consultativ al celei de-a sasea Conferinte Internationale a Democratiilor Noi sau Restaurate si in Consiliul Consultativ al Fondului Natiunilor Unite pentru Democratie.

Angela FURTUNA
Scriitoare, publicista
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania
Master in Comunicare si PR
Master in Semiotica Limbajului in Massmedia si Publicitate
Doctorand in  literatura exilului romanesc
Specialist in biblioteconomie si bibliografie,
PR, Marketing cultural si informare UE
BIBLIOTECA  BUCOVINEI

Cântece despre lumina din vis

Calatoria gândului de Ilinca Nathanael, Bucuresti, Editura Anamarol, 11 p.

In volumul de versuri « Calatoria gândului », publicat in antologia “Spiralele vietii”,  Victorita Dutu, semnand cu pseudonimul Ilinca Nathanael, picteaza folosind cuvinte. Aici, Victorita Dutu nu este doar poeta, ci si artist plastic, astfel ca versurile carora le da viata devin cantece ale atmosferei, culorii si luminii. Expresia este concentrata si concisa si totul sta sub semnul metaforei si al epitetului cromatic evocator: « Cu mainile muiate in apele cerului/ Ca in florile lacului meu,/ Daca as putea sa cant/ Cu privirile-n soare… » (“Daca m-ai lasa”)

Victorita Dutu – matematician, filosof, poet si artist plastic

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

Ce faci lumina in visul meu

In „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducand cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaseaza printr-o prezenta puternica a eului liric in peisaj, precum si prin sublimarea elementelor acestuia in stari de suflet bazate pe ambiguitate si sugestie: “Ce faci lumina in visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Sa-ti privesc mainile/ Picioarele sarutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Esti la fel de singura/ Ca atunci cand te caut.”

Zgomotul ce striveste ninsori

Rememorarea afectiva, spatiul amintirii unei trecute iubiri se concretizeaza la Victorita Dutu intr-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigureaza poetic printr-o imagistica bogata. Poeta descrie senzatii si simboluri ale solaritatii, redate sugestiv prin filtrarea luminii in clipe nesfarsite de liniste. Forta cosmica a energiilor vitale este evocata prin elementul acvatic, fie ca este vorba de lacrima, apa sau ninsoare. Starii de liniste de la inceput ii ia locul, in final, zgomotul care ucide. “Intr-un cantec sublim/ Izvoarele saltau/ La visul tau albastru/ Si florile plangeau/ Odata cu tine./ De dupa zari ma priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Si canta inima mea/ Impreuna cu lacrima ta nebuna/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfarsit aceasta iubire/ Apa nu exista decat la un pret foarte/ Scump/ Si e mereu cãlcata in surdina/ De zgomotul ce striveste ninsori.” (“Cantec”)

Zãpezile…ah, zãpezile

In “Asfintit”, poeta creeaza un tablou de o cromatica intensa, textul cumuland cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfintit/ Valea suna a pustiu/ Desi era primavara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atata fum de aburi/ Se-naltã din florile/ Ce urmau sã infloreascã/ Dar unde infloriserã,/ Unde era adancul nestiut/ Nevãzut incã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinatatea luminii, fecunditatea cosmica revarsata in plan terestru vor transforma toate elementele in principii vegetale, redate prin florile ce urmeaza sa se deschida. Poeta conserva in aceste versuri o lume fixata intr-o aura de eternitate, intr-un orizont al sevelor reunite, cosmice si telurice.

Secunde

In “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectiva a unei povesti de dragoste schimba perspectiva poetica. Versul penduleaza intre un plan al prezentului si unul al trecutului, intre “secunda aceasta,/ Si secunda aceea”.  Atmosfera erotica este tipic romantica, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiti. Sentimentul de reverie  rezulta si din cele doua secvente temporale, trecutul si prezentul, ce se intalnesc intr-o simetrie perfecta. “Mã voi intoarce din drum candva”, afirma poeta, amplificand astfel atmosfera de melancolie in care se inscrie intreaga poezie.

Trebuie sã fie si altceva!!!!

In “Masca”, reflectia asupra trecerii timpului, usor mirata, sta sub semnul cugetarii filosofice: “Aceeasi masã pe care scriu,/ Aceeasi copaci care-si leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã intre ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleasi masini , cu acelasi zgomot,/ Trec prin fata blocului meu./ Privesc in gol/ Si totul dispare in trecut/ Intr-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie si altceva!!!!”

Acest “Trebuie sã fie si altceva” reflecta starea de neliniste nedefinita a eului liric, asa cum se regaseste si in afirmatia poetei din “Puterea de a intelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma?” Cu alte cuvinte, ce se afla dincolo de evident, ce altceva mai exista in spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne da raspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut in manã./ Era galbenã, cu raze de soare in ea.” Adevarata valoare, mireasma de floare si lumina solara, acest altceva in cautarea caruia poeta a pornit intr-o calatorie a gandului, este poezia. Pe care Victorita Dutu o plamadeste si acum, ca de fiecare data, cu daruire, pasiune si suflet.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona