REVENIRE – Din partea profesorului Marin Toma

dordedor66Stimate domnule (nă),

1. Doriți să faceți un abonament la revista literara Dor de Dor pe un an de zile, care costa 120 RONI ?

Îmi propun ca revista să apară din nou lunar cum a apărut 9 ani de zile. In situaţia că acceptati, dumneavoastra trebuie sa trimiteti pe adresa revistei cel puţin de 4 ori intr-un an, materiale. Dacă trimiteţi proza înseamna câte o proza de 10 pagini format A4 cules Times New Roma mărime 14, dacă sunt poezii înseamă 5 poezii, epigrame 5, plastica 3 tablori pe net transmise Continue reading

About these ads

Interviu si istorie cu Ion Coja – Petre Burlacu

icoja1Cuvîntare rostită de Ion COJA în 1978 – de cel care l-a propus la preșidenția României pe părintele IOAN de Covasna și Harghita

A discuta problemele dramaturgiei românești contemporane înseamnă, pentru cei mai mulți dintre noi, a face un inventar al eșecurilor cu care fiecare participăm la impasul actual al dramaturgiei românești. Utilitatea unui colocviu național de literatură dramatică se dovedește numai din această perspectivă.

În ce măsură colocviul nostru nu va fi însă pierdere de vreme, în ce măsură nu ne vom fura singuri căciula, cum s-a mai întâmplat în ocazii similar, e greu de spus deocamdată. Oricum însă, se cuvine din capul locului să luăm aminte la auspiciile sub semnul cărora a început colocviul: ne-am dat ca loc de întâlnire Clujul, Napoca milenară, orașul care a fost atât de des ilustrat prin fapta nobilă a intelectualilor români, români și maghiari. Continue reading

CURSA

CursaIes pe poarta Uzinei Viselor, si iau un taxi, spre centru. Să imi ridic prima de Pasti, de la bancomat.

Soferul îmi aruncă o privire cruntă, si să răstește la mine:

- Mai merge mult uzina asta?

- Incă mai merge.

- Am auzit că vor să plece si astia.

- Cine stie ce îl asteaptă ziua de mâine? Cine mai stie azi ce îl asteaptă clipa de astazi? 

- Care va sa zica, pleaca! Triumfa soferul.

- Nu am zis ca pleaca! Am zis că, în general, nimeni nu stie ce va fi mâine. Continue reading

CONCURSUL NAŢIONAL DE DRAMATURGIE GALAŢI 2013

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” GalațiConcurs național de comedie

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” , în calitate de organizator, lansează cea de-a treia editie a Concursului Naţional de Dramaturgie – Comedie, în cadrul Festivalului International de Comedie ediţia XXV.

CND – Comedie se adresează dramaturgilor de limbă română, debutanţi sau consacraţi, din România sau  diaspora.

Concursul are ca obiectiv central selectarea şi promovarea unor texte (comedii) inedite (care nu au mai fost montate sub nicio formă artistică ori publicate).

Piesele vor fi trimise într-un plic cu specificarea “Pentru Concursul Naţional de Dramaturgie – Comedie“, pe adresa: Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi, str. Domnească nr.59, cod 800008. Continue reading

Concursul de creație literară “Literatur@. Lasă-ne să te citim”

OLYMPUS DIGITAL CAMERAConcurs literar pentru Elevi

.

– termen limită: 10 mai 2013

- cu ce participi:

  • pentru secțiunea POEZIE 5-10 texte
  • pentru secțiunea PROZĂ: minimum 2 texte (8-15 pag)
  • pentru secțiunea ESEU: 3-5 texte (max 15 pag)
  • pentru secțiunea EPIGRAMA/TEXT SATIRIC (5-10 texte)

- se poate participa la mai multe secțiuni

- fără taxă de participare

- cine poate participa? Elevi din Continue reading

Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”

Tescani-Bacau

.

Regulamentul concursului

.

.

.

  Ediţia a XII – a, 26 – 28 septembrie, Bacău-Tescani, 2013

.

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XII – a ediţie Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română – tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ. Continue reading

FESTIVALUL-CONCURS INTERNATIONAL DE CREATIE LITERARA

Editura RAFET si Asociatia ,, Renasterea Râmniceana’’

.

organizeaza

.

FESTIVALUL-CONCURS INTERNATIONAL DE CREATIE LITERARA TITEL CONSTANTINESCU

.

REGULAMENT

 .

CONCURS DE VOLUME

 .

Festivalul international de Creatie Literara “TITEL CONSTANTINESCU”, editia a V-a, îsi propune sprijinirea creatorilor literari din România si din diaspora. Concursul de literatura cuprinde mai multe genuri literare, la care concurentii pot lua parte (poezie, proza scurta, eseu, teatru, critic, traducere).

Etapele desfasurarii concursului sunt urmatoarele:

-         primirea lucrarilor: 15 ianuarie – 1 IULIE 2012

-         jurizarea si stabilirea câstigatorilor: 1 IULIE – 1 AUGUST 2012

-         premierea si gala laureatilor: 18 AUGUST 2012, în cadrul ,, Zilelor Râmnicului’’

Creatorii literari pot participa la concurs la unul sau la mai multe genuri literare, cu un singur volum care sa nu depaseasca 120 pagini scrise pe computer, cu litera de 12, format A5. Nu sunt acceptate volumele publicate.

Acestea se primesc la sediul Editurii RAFET din Râmnicu Sarat, str. Gradistea, nr. 5, jud. Buzau, cod postal 125300, pe CD, ori pe adresa de e-mail: editurarafet@yahoo.com.

Volumele trimise pentru concurs nu se returneaza, dupa terminarea festivalului.

 

 Premiile care se vor acorda:

1. Marele Premiu „Titel Constantinescu” – publicarea volumului

2. Premiul “Slam Râmnic” – publicarea volumului

3. Premiul „C.C. Datculescu”-publicarea volumului

4. Premiul „Octavian Mosescu ”-publicarea volumului

5. Premiul „Florica Cristoforeanu” – publicarea volumului

6. Premiul pentru traducere

Lucrarile celor nominalizati la premii vor fi antologate într-un volum.

.

Constantin Marafet

 

 

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om…

Adrian Botez

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om:

ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX

de ION PACHIA-TATOMIRESCU – Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011


 Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) si vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasa”. Da, poetii autentici formeaza o rasa terestra aparte – exista si se manifesta altfel si superior, fata de ceilalti locuitori ai planetei Terra.

Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeste ca Poetul îsi poate depasi limba, pentru un limbaj care, daca i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia Tatomirescuvorbeste poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul ca-si „permite” jocuri demiurgice-creatii-inovatii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urma cu câteva secunde/s-a nascut verbul a (se) pesteriza” – cf. A (se) pesteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur ca Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfatare de Duh, face vorbire parintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adica, „vorbeste poezie” – asa cum respira. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Sopotita, din Ouale Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse…, Poezia de sub Ouale Brâncusiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloana a Credintei fara Sfârsit”), ale Clostii cu pui de Aur… – spre Laptele-Lumina, al Caii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o priveliste cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrina (cf. Despre o neliniste în jocul de-a galaxia…) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerator, catre „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depasirea conditiei umane, spre cea divina: la Alecsandri, „mreana” imersa (cu vointa mistica!) vrea (si face eforturi de Duh!) sa (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celesta, Angelic-Zburatoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionanta” spre ZBOR…!)! Catre Raiul-Privire Revelatorie (de „Tata-Cer/Tinerete-fara-Batrânete-si-Viata-fara-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceana, cât o pleoapa…), de dupa Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „pestera-Biserica”: „Plâng în pântecul-pestera:/pestera rasuna ca biserica din Voronet,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Mos” (cf. idem). Catre Trupul de Albina Divina, Fiu/Fiica a Soarelui/Dumnezeu („sa-ti pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup…) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei si Numarul Antagonismului si al Libertatii; Unirea; Munca; Saptamâna Creatiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore si Pantaclul lui Solomon).

Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existential, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru disputa cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (daca ne-am lua dupa titlurile celor 7 parti-7 zile biblico-demiurgice, prin care vesnic nemultumitul demiurg re-creeeaza, vesnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apa, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! – , Elegiile elementului Pamânt, Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”… – vom vedea, mai jos, de ce…!) cosmosul, în vederea unei re-creatii, din noi temelii manolice – Poetul intra în disputa demiurgica, în primul rând, cu…rânduiala-Logos-ul! Cu modul existential la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seama!) oamenii – „colegii” sai terestri. Deveniti „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiti întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstanescienii „oameni-fanta” – „galactici mancurti”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizati, descântati de/întru…vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adica, nimiciti prin propria-le pornire distructiv-demoniaca, întoarsa împotriva-le, precum bumerangul) – sub conditia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limba („gura” – de rai, ori de iad! – de Om-Hristic, ori de „om-fanta”…! – „Noua cometa strabate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/si de cerul gurii noastre/(…)pentru imperioasa autostrada/a libertatii absolute/dintre Yin si Yang” – cf. Cometa glontuitoare de vid si de ceruri ale gurilor…), Logos-semnificatie, Logos-Directie a Evolutiei Spirituale, Logos-Rânduiala Sacra-Cosmica (întru re-demiurgie sanatoasa!): „Eminescu i-a vazut adeseori/pe-acei oameni-fanta,/alcatuiti din antimaterie/(…) Însa, de douazeci de ani,/pe acesti oameni-fanta,/pe acesti galactici mancurti, eu îi vad si ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limba Pelasgo-Daca/una si-aceeasi cu Sfânta Limba Valaha,/fara întrerupere…/Si tot fara întrerupere, anatemizez/toti mancurtii din Patrie,/înfasor toti oamenii-fanta/într-al blestemului navod,/cu verb înspicat-raspicat:/Rostiti-va si rostuiti-va,/voi, vârcolaci-fanta,/voi, vârcolaci-mancurti,/duce-ti-va-nvârtindu-va, roindu-va,/pe toate-ncretiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Luna Plina:/nu-mi amenintati Lumina-Patrie,/ca ma-nfurii/si va fac mitul tandari…!” (cf. Rosteste-te, vârcolac…!).

Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacica, luând fiinta pe Axa („banatenita”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce alba e apa asta cereasca, minunos croita/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion…) – o lume care a luat fiinta din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid si…AVID (Fartat-Ne-Fartat) – initial, forma existential-umana a Pasarii-Înger al Cunoasterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreuna cu Avidul, are nevoie (se „formalizeaza”…acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminina-YIN – „Doamna Zâna”…: „Ti-am intrat în dialog/ca sa nu ma crezi olog…/Ti-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poseta)/sa-l atârni de-alba-ti manseta/pe-o absenta de buton…!” (cf. Dialogul învidarii de pe malul oximoronului).

Din pacate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar sa corupa esenta Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoasterii Divino-Umane!), pâna la vulgara…lacomie! „Iisus Hristos a facut Constelatia Lirei:/cât este <<dreptul de autor>>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei…?” (evident ca, aici, nu se fac, neaparat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o neliniste a „dreptului de autor”… În asa fel încât Starea Angelic-Cunoscatoare, Poezia, intra sub zodia exasperarii (iar Poetul nu mai poate ramâne, în aceasta dezbinare a eonilor – Poetul de Serviciu al Natiunii Valahe – cf. Poetul nu e mânatarca de vid, printre constelatii… – …adica, Paznicul Copacului Cosmic cu Radacinile Rasturnate, Paznicul Radacinilor Celeste ale Lumii/FIINTARII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „baltire” a sinelui, în curs de dezagregare – devenit anti-specular, care nu se mai oglindeste, în propria-i Creatie!), la nivelul comunicarii purificatoare (ca dinamica isihast-revelatorie a Sinelui, dar si a Sinei noiciene): „Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca oceanele nu citesc?/ Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca îngerii nu citesc? (…)/Si ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca Ea, Însasi,/nu se mai citeste?” (cf. Ce rost are…daca stelele nu citesc…). E nevoie, „avida” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos si, deci, în Logos – de o „revolutie” a Duhului, contra lacomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o noua revolutie (…)/are rost o noua cibernetica/ a Verbului/(…) daca totul înainteaza/dupa legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost…).

Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasare fosila, cu caractere intermediare, între reptile si pasari, descoperita în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calca tantos/pâna ajunge la marginea ninsa” (adica, pâna la Lumina Alba, Atotintegratoare cromatico-existential, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizata: „de unde înainteaza prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabila, logosabila/ si verbos-abila/a hârtiei” (cf. Verbul calca tantos…) – transgresând, apoi, si colocviul-disputa „logos-abila”, si viziunea, în Tacerea Ritmica a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din pacate, OMUL – dar ca simbol al Caderii în Istorie, al Haosului! – iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cartile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(…) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în fata Cartii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradata, pâna la reptila, a fostei Pasari Angelice! Nu este exclusiv vina Omului ca nu mai este „capodopera divina”, ci si a unei mistice catastrofe, probabil „musamalizata” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabila,/ nu trebuie sa vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ti dreapta” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerata de… „levier”!) Duhului uman trebuie sa se faca nu „cu anasâna” divina, nu prin interventie divina autoritar-cezarica – ci prin constientizarea Autenticului Sine, chiar de catre Om!

De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenti umano-terestro-anti-poetici (alesi, însa, TOT categorial!): „Nasule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astazi/sa-mi strici sarbatoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasarea Arheopterix,/reptilo-zburatoarea aceea,/frumoasa ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Padurea Baneasa” (cf. Clona). Pentru ca numele Celui Rau trebuie pronuntat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!

…Mai este posibila întoarcerea la „sanatatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Gradina Hesperidelor, Gradina cu Mere-Astri-de-Aur? Da, prin Revelatia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORTA DE RE-ARMONIZARE/ÎNSANATOSIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, catre „nori de egrete”: „pot sa intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/caci poemul meu porneste/pe vaile Genunii si le-albeste/în toate punctele cardinale ale fiintei,/mai mult, ori mai putin pudrata,/sau fardata cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu valatuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flacari,/pentru merele de aur…” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn…).

Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebada [hermafrodita]simbolizeaza forta Poetului si a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cereasca atotputernicie, element al dragostei si al uniunii” – cf. Novalis, dar si la Goethe: „Unda însasi peste unde,/Luneca spre locul sfânt”; emblema alchimica a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic si unire a contrariilor – apa-foc -, unde se regaseste valoarea sa arhetipala de androgin: „ea cânta dumnezeieste pentru sine si pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru ca Mercurul, harazit mortii si descompunerii, îsi transmite sufletul catre trupul launtric, iesit dintr-un metal imperfect, inert si descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iata de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are sapte carti alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRATISARE A COSMOSULUI, ÎNTR-O NOUA ERA FIINTIALA!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adica, Cel care re-uneste ELEMENTELE disparate – re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!

…Ne oprim cu sugestiile de lectura – aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingatoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adica pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (si nu multi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cartilor. Dar si MAGNUM OPUS.

Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al ?i cuvântul grec khymeia (??????) care înseamna a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum contine SAPTE procedure (se justifica, astfel, mathematic, structura cartii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obtinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operatiuni si trei faze: patru operatiuni – putrefactie, calcinare, distilare, sublimare – si trei faze: solve, coagula, unitas…).

Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Frantei secolului al XIX-lea, despre aceasta “elegiacaDURERE a FIRII – întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o noua armonie, / O nimfa, cu durerea-mi unita pe vecie…”

Numai prin Alchimia Poetica, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revolutii ale glodului uman – si cu atât mai putin prin ceea ce tine de acumularea glodului-PrakrtiNumai Tentatia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree catre PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL – vindeca omenia din om!

Si nu veti afla un „tribun” mai convingator, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu – cel despre care însusi Romulus Vulcanescu afirma: „Combate teoria abisala a „spatiului ondulatoriu“deal-valea lui Lucian Blaga, înlocuind-o cuteoria semantismului sincretic a spatiului spiritual zigzagat, creasta de munte – abis – creasta de munte”.

Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/catre “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINA, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixa”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – si din “noi”, în EL!

***

Nota Redactiei:

Foto 1- Ion Pachia-Tatomirescu ; Foto 2- Adrian Botez; Foto 3 – Ion Pachia-Tatomirescu

 

Creatie si Cuvânt

Sorin Sabou

Psalmul 19 este unul dintre cele mai frumoase poeme scrise vreodata în toata literatura universala (C.S. Lewis). Acest poem cauta sa surprinda cititorul cu cele mai subtile lucruri pe care le pune Dumnezeu în calea lui.

Avem o trecere de la macrocosmos la microcosmos, o trecere de la trecerea vremii la cercetarea inimii pentru ca omul sa poata identifica pacatele cele mai greu de vazut: mândria si pacatele comise fara sa-si dea seama.

Vigoarea creatiei este prezentata prin personificarea ei, în special a celui mai deosebit obiect al ei: soarele. Bucuria acestuia este surprinsa în termenii mirelui care iese în prima dimineata din camera nuptiala, si ca un viteaz este gata de lupta. Dinamica creatiei istoriseste despre Creatorul ei, dar nu tot omul aude aceasta istorisire. Mesajul creatiei este auzit doar de catre cei care au o sensibilitate pentru acesta, altfel acesta trece fara sa fie perceput.

Daca cerurile proclama slava lui Dumnezeu, Legea/Cuvântul proclama voia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu în cele sase ipostaze (Lege, marturie, orânduire, porunca, frica, judecata) aduce ceea ce îsi doreste fiecare om sub soare: suflet înviorat, întelepciune, bucuria inimii, lumina ochilor, vesnicie, sustinere. Aceasta lucrare a Cuvântului da aceste roade doar daca omul ajunge sa-l pretuiasca precum pretuieste aurul, si-i place la gust precum îi place mierea. Atunci Cuvântul poate patrunde atât de adânc încât omul sa ajunga sa se verifice în privinta celor mai subtile pacate: cele facute din nestiinta si cel al mândriei. Asa ajunge omul sa fie un om integru/fara prihana.

Sorin Sabou, http://www.sorinsabou.com/files/Creatie_si_Cuvant.html

***

Psalmul 19

1 Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si întinderea lor vesteste lucrarea mâinilor Lui.

2 O zi istoriseste alteia acest lucru, o noapte da de stire alteia despre el.

3 Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte al caror sunet sa fie auzit:

4 dar rasunetul lor strabate tot pamântul, si glasul lor merge pâna la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.

5 Si soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nunta, se arunca în drumul lui cu bucuria unui viteaz:

6 rasare la un capat al cerurilor si îsi ispraveste drumul la celalalt capat; nimic nu se ascunde de caldura lui.

7 Legea Domnului este desavârsita si învioreaza sufletul; marturia Domnului este adevarata si da întelepciune celui nestiutor.

8 Orânduirile Domnului sunt fara prihana si înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate si lumineaza ochii.

9 Frica de Domnul este curata si tine pe vecie; judecatile Domnului sunt adevarate, toate sunt drepte.

10 Ele sunt mai de pret decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.

11 Robul Tau primeste si el învatatura de la ele; pentru cine le pazeste, rasplata este mare.

12 Cine îsi cunoaste greselile facute din nestiinta? Iarta-mi greselile pe care nu le cunosc!

13 Pazeste, de asemenea, pe robul Tau de mândrie, ca sa nu stapâneasca ea peste mine! Atunci voi fi fara prihana, nevinovat de pacate mari.

14 Primeste cu bunavointa cuvintele gurii mele si cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea si Izbavitorul meu!

 

SCHITA DE PORTRET – OCTAVIAN CURPAS, reporter în patria din suflet si cuvinte

Cautator de sine si de noi frumuseti prin lumea cea mare, mai tânarul meu prieten si coleg de breasla Octavian Curpas s-a nascut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, stiinte juridice si business international), a profesat o vreme la un cotidian din tara, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a ramas vreme de opt ani. Din martie 2005, casatorit cu Roxana, o frumoasa românca, asistent medical, s-a stabilit în orasul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a marit, prin sosirea pe lume a micutei Janice – si-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar.
„Octavian Curpas este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciaza scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabila românca a carei biografie este legata inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mures). -  „Scrie cu har si daruire la multe publicatii din Statele Unite, dar si din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» si «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatura si oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulatie scriitoriceasca, chemare, talent, spirit de observatie si de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul sau. Am crezut si cred ca jurnalistul nu trebuie sa se lase pacalit de aparente sau de interventii – continua doamna Vavila Popovici -,  sa aiba discernamânt în ceea ce vede, aude si scrie; sa fie cinstit fata de sine, adica fata de gândirea si judecata sa, cinstit si fata de cel care greseste, si caruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecatii sale, expusa în cuvinte, pe pagina unui ziar; sa-i lipseasca îngâmfarea, aroganta, dar sa fie integru, transant; sa aiba demnitate, sa nu se lase ispitit de provocari, insulte; sa aiba umor, desigur numai în situatii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreti fruntile cititorilor, încruntate din cauza provocarilor cotidiene ale vietii; sa nu fie ranchiunos, ci prietenos, si sa admita cu seninatate ca si el poate gresi; sa stie sa-si ceara, în aceasta situatie, scuzele necesare; sa fie îndraznet, curajos si cu iubire de Dumnezeu; articolul lui sa fie concis, adica sa aiba maximum de informatie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinte, si, totusi, pentru o atât de frumoasa cariera, merita sa cauti aceste calitati în sufletul tau si sa le scoti la suprafata, sa le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societatii în care traim. Toate aceste calitati le-am descoperit la Octavian Curpas.”
Recent, Octavian Curpas – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recenta carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.
O adevarata „saga”, tulburatoare, a exilului românesc, scrisa cu talent, forta, emotie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a vazut si a patimit multe, care a scris si scrie despre oameni, fapte, întâmplari cu acea atât de rara, exemplara, principialitate, cu fair-play fata de subiecti, dar mai ales, cu vizibila, infinita iubire fata de… aproapele sau. Cartea este prefatata de un om al literelor „pe masura” – nici nu se putea altfel! -  nimeni alta decât Cezarina Adamescu, exceptional cronicar literar, sensibila poeta, prozatoare si dramaturg. „Un mozaic de trairi autentice rasfrânte în amintiri” – îsi intituleaza prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet si cuvinte.
„Când începi sa rasfoiesti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinanta ti se dezvaluie treptat si tu esti poftit sa patrunzi în ea, pe masura ce filele se întorc parca singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu fatetele realitatii. (…) Autorul este un documentarist de elita, furnizând cu minutie, amanunte spatio-temporale, despre locurile descrise si contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinseca acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necautat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta si din crezul sau artistic. Cadrul este, desigur, lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei. Nu numai oameni si locuri descrie Octavian Curpas – având ca pretext amintirile lui Nea Mitica, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar si evenimente de exceptie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Orasul Luminilor si care au avut ca participanti figuri ilustre ale diasporei românesti, integrate perfect în atmosfera pariziana. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iata cum evoca, Octavian Curpas prin vocea personajului sau, nea Mitica, acest eveniment deosebit: „Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat”. Nea Mitica, „român hotarât si descurcaret”, este un personaj foarte interesant si convorbirile cu el iau aspectul unor calatorii de agrement .prin lume, cu lume pestrita si locuri pitoresti. (…) Personajul Nea Mitica este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vietii economice, sociale si culturale ale vietii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, carora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esentialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de raspândit. Simplele pretexte de conversatie, devin, sub pana  autorului, povesti de viata inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viata si experienta celor care se hotarasc sa plece în exil si sa-si faureasca alt destin. Desprinderea de «gradina dulce»  în care a vazut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasa. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul macinator de suflet, care provoaca arsite mai usturatoare decât sulitele de pe cer. (…) Dar ranile launtrice nu se vad. Ele transpar însa, uneori, în chip neasteptat, de regula în fata unor necunoscuti, unor trecatori grabiti, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în fata carora, e mai lesne sa-ti radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj strain, ajuns niciodata la destinatie. Povesti în poveste. Povesti de viata. Frânturi, crâmpeie de soarta. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împartasite, înjumatatite, frânte precum pâinea la  Cina din urma,  neorânduite, nestivuite, întâmplari de-a valma, care-ti populeaza sufletul. Relatându-le, îti usurezi inima si trupul. Statura ti se îndreapta, umerii nu mai par încovoiati. (…) Rasfoind aceste file de trecut, observi ca ele, pe undeva se aseamana, au aproximativ,  aceleasi elemente: nasterea într-un sat, loc neaparat mioritic, zbaterea pentru a-si fauri un destin, hotarârea (grea) de a parasi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrainarea, dorul, închegarea unui alt destin si – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trait din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viata, cum s-ar mai reîntoarce, sa-si afle sfârsitul -  lânga oasele strabunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt marturii. Marturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, povestile, întâmplarile, subiective, desigur, capata o aura tragica, pentru ca protagonistii nu se pot detasa. Aici e nevoie de iscusinta autorului canalizata pe subiect, la care se mai adauga si travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnari scrise demult si oferite cu generozitate, pentru a ramâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe aceasta plaja uneori însorita, alteori mohorâta, dar niciodata pustie de oameni, Octavian Curpas nu face altceva decât radiografiaza destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adaugând caratele talentului sau de neîntrecut povestitor si interlocutor iscusit care stie sa „smulga” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real si chintesenta din orice întâmplare, nu fara tâlc,  pentru cei care citesc ori asculta. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfasurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevar despre mentalitatea emigrantilor este rostit de autor, fara a neglija realitatea imediata a României, în felul urmator: «Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica…, specifica oamenilor cu doua patrii». Cartea constituie si o provocare spre cunoastere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventura, deschidere spre univers unde poti întâlni sansa pe urmele pasilor tai, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum stii sa întinzi mâna sa o atingi, sa o prinzi din zbor, sau sa ramâi cu ochii tintiti spre ea, ca spre o Fata Morgana.”
*Cartea lui Octavian Curpas i-a atras atentia si conationalei noastre Aura Imbarus, nominalizata la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografica  „Out of the Transylvania Night”: „Uitati într-un apus de soare, rasfirati pe tot globul, românii tot îsi amintesc cu drag de obârsia lor, chiar daca le-a fost greu în tara natala.  Suspendat într-un tarâm al inocentei este Mitica, sau sub numele lui adevarat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a ratacit, pentru putin sau mai mult timp. Calatoria lui în timp si spatiu este a celor cutezatori si dornici de a încerca soarta pe toate fatetele si a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cartii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” – Octavian Curpas – surprinde cu maiestrie în condeiul sau zbuciumul sufletesc al celor dezradacinati dar netematori de un viitor mai putin clar. Tragedia românilor  se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”
MARIANA CRISTESCU
Cotidianul „Cuvântul liber”, Târgu-Mures,  sâmbata, 15 octombrie, pag. 3 – „Cultura si Arta”

 

 

Galatenii, salutati de Mexic – Reîntâlnirea cu Lina Zeron, în 2012

La editia din 2009 a Festivalului International de Poezie „Serile de literatura ale Revistei Antares”, Filiala Galati-Braila a Uniunii Scriitorilor din România, ca institutie organizatoare principala, a avut printre invitatii sai de prim-plan o scriitoare din Mexic – Lina Zeron. A vazut Dunarea, a discutat cu scriitorii cu norma întreaga de la Galati, a citit în public.

Gratioasa, campioana la fixat feminitatea în jocuri de-a existenta, pe care numai poetii autentici si le pot permite. Simtindu-se bine printre galateni, i-a facut o surpriza presedintelui scriitorilor de la Dunare, domnul Corneliu Antoniu, trimitându-i, din îndepartatul Mexic, anul acesta, o carte eleganta, pe coperta careia sta scris – cred ca este vorba de titlu – Festivalul International „Serile de literatura ale Revistei Antares”.

Ne aflam în fata unui omagiu de 114 pagini, adus, în fond, municipiului Galati si galatenilor de azi. Însumeaza poezii de-ale sale, traduse în 6 limbi ale Pamântului.

Va prezentam, în traducerea elevei de liceu Maria-Lavinia Paladi, de la Colegiul National „Al. Ioan Cuza”, un esantion de versuri directe, omenesti, „ambalate” într-o spunere neprimejdioasa:

„În interiorul blând al corpului meu, / Tu arzi. // În spatiul unde noaptea domneste, / Tu tremuri. // Printre umbrele unde nebunul se roaga pentru iertare, / Tu îngenunchezi. // În profunzimea visului distrus, / Tu apari. // În numele Învatatorului venit sa ne salveze, / Tu cersesti. // (…) Acolo unde gândurile tale n-au pace / Eu exist” (Acolo unde, p. 36).

Lina Zeron va reveni la Galati, ca invitata speciala a filialei scriitorilor,  la festivalul din 2012.

Ion Trif Plesa
VIATA LIBERA
GALATI

CÂND SCRIU…

Nicoleta MILEA

Când scriu
Simt o prezenta discreta,
Fascinanta, cuceritoare…

Si nu-nteleg
Cine si-a uitat sufletul
În salbatica miere a dorului…

Un copil îsi mâna agale
Cuvintele spre casa
Lasând în urma
Lumina primului rasarit…

Tot ascultând
Tacerile profunde,
Ma trezesc cuvânt
În locul unde
Soarele-a apus!

SCRIITORI OLTENI: ION CATRINA – ELIBERAREA PRIN ÎNTOARCERE SPRE TRECUT

prof. Rafaela TRAISTARU

 

 

Ma voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile destinului” si ultimului „Urmasul” deoarece ambele au note autobiografice, iar autorul ,desi pare omniscient, povestirea fiind la persoana a III -a, îsi face simtita prezenta prin caldura si întelegerea cu care îsi priveste si-si prezinta eroii. Folosind o tehnica moderna, cea a oglinzilor care prezinta diferite fatete ale personajului din care se încheaga o personalitate puternica, scriitorul dovedeste faptul ca îsi cunoaste personajele, le întelege ezitarile si este alaturi de ale atunci când ele îsi cauta radacinile si se autodescopera. De aceea la aceste personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile destinului” si Luca, din „Urmasul”, oameni macinati de nelinisti si cautari, eliberarea se produce în momentul în care ,asumându-si greselile lor si ale sistemului care le-a generat, privesc detasat spre bolgiile infernului prin care au trecut si accepta sa mearga mai departe. Putem spune ca e vorba de o dubla eliberare a personajului si a autorului.

 La sfârsitul primului roman, scriitorul marturiseste: „Faptele descrise sunt autentice. Numele unor personaje sunt imaginare. Cei ce se vor recunoaste o fac pe propria lor raspundere. Orice reactie de ostilitate fata de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el sa taca. N-a putut s-o faca, pentru ca a vrut ca istoria sa nu se mai repete.” Consider ca aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului roman, mobilul care a stat la baza scrierii acestuia. Autorul trebuia sa scrie pentru ca umilintele pe care le-a îndurat într-un regim care nu respecta omul cu toate gândurile si aspiratiile lui, care frângea visurile într-un mod brutal, sa nu mai renasca. Eliberarea se produce calm, matur, fara patima ,doar cu o detasare amara si trista.

 Autorul nu-i condamna pe cei care i-au facut rau personajului sau (adica lui), el prezinta faptele oarecum împacat cu soarta, lasând cititorului dreptul la judecata. Toate mediile sociale sunt trecute în revista în primul roman, dar poate, cel al intelectualilor care trebuiau sa-si reprime anumite aspiratii, este cel mai drag cititorilor, desi pentru scriitor si personaj locurile natale, cu viata patriarhala, înnobilata de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat înca „nestricat „ de lumea moderna sunt „edenul” spre care se întoarce mereu si unde spera sa gaseasca acea eliberare de spaimele trecutului.

 Conceput cu o structura polifonica, romanul înmanuncheaza prin eroii sai un singur destin, la conturarea caruia contribuie toti ceilalti, care nu sunt altceva decât fatetele unui singur personaj. Potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin si al Anei Maria sunt deschideri mediatice ale unei multiple si fantastice partituri. Într-o atmosfera kafkiana în care actioneaza un mecanism ocult al fortelor raului,iar omul asteapta neputincios sa fie strivit, personaj ele strabat un drum al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În final glasul rotilor de tren care este un laitmotiv în acest roman, va fi melodia care sugereaza eliberarea: „În ritmul leganat al rotilor de tren a cautat motive pentru o detasare. E vremea sa mergem la drum/ Si tu ca si mine liber sa zbori/ Sa mergem spre muntii cu piscuri în nori/ Spre marea albastra, unde mereu/ Cutreiera slobod doar vântul si eu …” . Motivele însa nu se întrezareau.

Si totusi eliberarea personajului de framântari, de întrebari, de cautari se produce, caci cel care asculta acum glasul rotilor de tren este mult mai calit decât tânarul care plecase cu câtiva ani înainte din Costestiul natal spre Brasov, Iasi, Caracal, pe cararile întortocheate ale vietii pentru a se desavârsi ca om , devenind un observator fidel al meandrelor destinului si un tip lucid, capabil sa discearna binele de rau si sa evite capcanele unui regim ce ameninta sa distruga în tavalugul sau, destine nevinovate. Ca aceasta eliberare s-a produs stau marturie celelalte patru romane care au aparut în decurs de doar câtiva ani: „Tarâmul umbrelor”, „Pamântul îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmasul”- aparut în 2009.

 „Urmasul” încheie un ciclu. Cele cinci volume alcatuiesc un tot unitar si se înscriu într-o adevarata cronica a destinului unor familii de oameni simpli ce strabat drumurile vietii într-un secol plin de contraste, de încercari” aberante si obstacole existentiale, pe cât de crude, pe atât de nedrepte si inutile. Personajele celor cinci volume developeaza actiuni ce se împletesc complicat si subtil într-o retea ce poate, în sfârsit, sa fie descifrata, pentru ca unele dintre ele îsi regasesc radacinile în negura timpurilor ce duce pâna la „Urmasul”.

 Cu actiunea plasata într-un tinut aproape de basm, în inima muntilor, într-un adevarat cuib de vulturi, numeroasa familie a Balaienilor duce un razboi tacut cu muntele. Desi aparati de dusmanii din afara, cei din familia Balaienilor duc o lupta inegala cu salbaticia muntelui care le ofera protectie pentru a prospera, dar le cere si „tribut” în vieti omenesti. Ramân doar doi oameni: Simion si unicul sau fiu, Luca. Luca este „urmasul” care traieste o drama sfâsietoare ramânând de tânar singurul stapân al acestui cuib de vulturi, în urma mortii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului razboi mondial. Luca exercita asupra celor ce-l cunosc o atractie puternica, dar în mod paradoxal, toti cei care vin în contact cu el si doresc sa-1 ajute, sfârsesc tragic, de parca el ar fi cel blestemat si ar fi obligat sa razbeasca singur pentru a dobândi calitatile necesare unui învingator. El trece anevoie peste obstacole de tot felul pe care destinul orb i le presara pe drumul vietii si nu devine un om invincibil, ci doar un simplu urmas ce a razbit în cele din urma si a reusit sa predea stafeta la altii.

 Desi personajul este înconjurat de oameni care îl îndragesc, el lupta si sufera tot singur. Simion, Damian, surorile Lacatus, Niculaie si Paraschiva nu fac altceva decât sa-1 simpatizeze si sa-i usureze drumul spre împlinire, însa ele nu-i modifica cu nimic traiectoria prestabilita de Parce. Eliberarea personajului se produce târziu, dupa ce în urma unui sir de nedreptati si violente, Luca pierde totul, în roman razbate un puternic strigat de alarma referitor la lege, justitie, dreptate si adevar. Luca pierde în mod abuziv drepturile de proprietate asupra pamânturilor stramosilor sai, pe motiv de lipsa de probe doveditoare, pentru ca actele arsesera la incendiu, iar proprietatea, ramasa libera, e adjudecata de o camarila judiciara din care face parte chiar avocatul ce trebuia sa-1 apere la proces. Când ramâne fara casa si avere, iar trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearca sa închida acest trecut într-un sipet de unde spera sa nu mai slobozeasca niciodata: „Revedea totul cu mii de amanunte si i se parea ca a fost ieri pe acolo si ca din casa de lemn si de piatra ce se afla în fata curtii îi zâmbeau sfios ferestrele tacute, iar tetele ce se refugiasera de peste munti erau raze ale soarelui de primavara, blânde si mângâietoare”. „Acolo au fost stramosii mei, acolo s-a nascut tata si acolo m-am nascut si am încercat sa traiesc eu. Fiti în veci blestemati voi, ce mi-ati rapit trecutul si fericirea”… „?i-a promis ca în viata lui sa nu mai aminteasca despre trecut si sa încuie toate amintirile în el sub lacatul tacerii”.

 Când trecutul va navali furtunos asupra lui,eliberarea va fi atât de brutala, încât îl va face pentru moment sa-si piarda cunostinta si sa înteleaga ca exista pe undeva o dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare sa ti-o faca tie, muritor de rând:„Luca a privit fara sa-si creada ochilor. Pamântul a început a se clatina si cerul s-a rotit ametitor. Peste ochi i s-a lasat un întuneric dens, a vazut stele verzi sî a încercat zadarnic sa se prinda cu mâinile de ceva ca sa se sprijine. S-a pravalit pe podea si a ramas o vreme inconstient, spre disperarea Paraschivei. Când si-a revenit Paraschiva îi freca tâmplele cu otet. Lânga el zacea aruncat chimirul lui Simion”.

 Dupa acest al cincilea roman si eliberarea autorului de fantasmele trecutului, de amaraciunile strânse într-o viata presarata cu nemultumiri si umilinte, pare sa se fi desavârsit. Omul care a devenit „locuitor al cetatii”, priveste detasat tot ceea ce a cunoscut si a trait, si doar din când în când, mai ales în descrierile de natura, razbate nostalgia omului nascut în zona de munte, mai aproape de cer, acolo unde totul este mai pur decât aici la câmpie: „Casa renovata de curând nu era aratoasa, ba era chiar cu mult mai modesta decât cea de la Valea Seaca, dar era asezata într-un colt de rai cum rar se vede pe lume… livezi de pomi fructiferi abia înverziti si parcele întinse acoperite cu fânete se modelau languros pe pantele unor dealuri molcome si crânguri, sau chiar pâlcuri de copaci izbucneau pe neasteptate din loc în Ioc dupa o geometrie asimetrica plina de farmec si candoare”.

Fin analist, scriitorul Ion Catrina sondeaza abisurile sufletesti si ne face sa traim alaturi de personajele sale, bucuriile, tristetile si spaimele acestora. El îsi întelege personajele, nu le condamna, nu se erijeaza în judecatorul faptelor acestora, ci traieste alaturi de ele dramele si tragediile lor. Aceasta modesta lucrare se vrea o invitatie la lectura pentru a descoperi un scriitor cu adevarat valoros pentru care a scrie este sinonim cu a trai, a ierta si a spera.

Caracal, Iunie 2011