Canada ELIMINĂ vizele pentru toţi cetăţenii din UE

canada-elimina-vizele-pentru-toti-cetatenii-din-ue-18498184Canada îşi modifică legislaţia pentru a relaxa regimul de vize şi pentru a elimina vizele pentru toţi cetăţenii din Uniunea Europeană, a declarat vineri şeful diplomaţiei canadiene, John Baird, relatează agenţia Novinite.

Baird s-a întâlnit vineri cu omologul său bulgar Daniel Mitov cu ocazia Consiliului Ministerial al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) care a avut loc la Basel, în Elveţia, potrivit biroului de presă al Ministerului de Externe de la Sofia. Continue reading

Dumitru Sinu: “M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”

Vancouver-14by Octavian Curpaș

Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur. Continue reading

CU O FLOARE CA SCEPTRU

Mersul_pe_apa_CopertaMelania Cuc – Mersul pe Apă

De multe ori (este plină lumea de pilde care vin să ateste asta) există realitatea jocului, uneori, de-a cuvintele; alteori de-a ideile, în care ne găsim prinși… Cele mai des însă, sunt prezente tentațiile de-a ne desprinde de pe marginea ringului și de-a ne arunca, cu o pretinsă neutralitate, în sintagma „pe viață și pe moarte” a luptei, a jocului dacă vreți, asumându-ne drepturi și puteri de arbitru. Toate acestea ar fi bune, desigur, dacă ar exista un set de reguli, reguli cunoscute de toate părțile combatante, prin care, arbitrajul nostru pune si menține o ordine. Și, da, umbletul pe apă, cuprins în bunul simț al metaforei de dragul proporției, este mai mult decât necesar în haosul absolut al cuvintelor lăsate de capul lor. Continue reading

O ANTOLOGIE, CÂT O BINECUVÂNTARE DE NEAM

AntologieAntologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume / “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 2013 – ctitorită de

LIGYA DIACONESCU

După apariţiile, unanim salutate, de către mediile culturale, din România, Canada şi de pretutindeni unde există români (cărturari şi patrioţi): “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, STARPRESS, 2011 – ediţie bilingvă, română-engleză, 2011, “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, STARPRESS 2012, ediţie bilingvă, română-franceză, 2012 – iată că, în 2013, a apărut şi “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, Starpress 2013 – “Anthologie der rumanischen gegenwartsautoren aus der ganzen welt”, Starpress 20131. Toate trei, puse în operă de acelaşi om, de aceeaşi neobosită scriitoare, eseistă, jurnalistă etc. – Ligya DIACONESCU (printre multe alte merite, este ctitor, proprietar şi director general al revistei româno-canadiano-americaneSTARPRESS RÂMNICU VÂLCEA”). Care elaborează, în Canada, ceea ce febra visului proiectiv îi şopteşte, în România – Românie pe care n-a uitat-o o clipă şi pe care o revede, de câte ori vrea să-şi reîmprospăteze inspiraţia şi imaginaţia! Continue reading

Visuri şi amintiri, aşternute cu dibăcie într-un testament de suflet

ExilulRomanescRecenzie la

<EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRŞIT DE SECOL XX – “Paşoptişti” români în Franţa Canada şi Statele Unite>

de Octavian Curpaş

Dibăcia unui scriitor se “simte” din primele pagini ale unei cărţi. Nu-i vezi “sudoarea frunţii”, dar îi simţi dăruirea. Pătrunzi în adâncul ei, asemenea unui ocean de cuvinte şi citeşti cu nesaţ frumoasele buchii aşternute acolo. Lumea lor se află în faţa ta, a scriitorului şi a personajelor. Trăieşti odată cu ele evenimentele din perioada parcursă, “vizitezi”  locurile bătute de paşii lui Dumitru Sinu (30 noiembrie 1926 – 2 ianuarie, 2013), în cazul nostru, şi respiri aerul american. Da, ai pătruns pe “Pământul făgăduinţei”, aşa cum a făcut odinioară personajul. Dar, înainte de a-l cunoaşte pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ţi îndrepţi atenţia asupra scriitorului. Distinsul domn Octavian D. Curpaş este autorul acestui  “testament de amintiri “. Aşa cum spuneam la început, numai dăruirea, pasiunea, dorul de locul natal şi binenţeles oportunitatea cunoaşterii lui Dumitru Sinu, l-a făcut să scrie această minunată carte. Profesionalismul si-a spus cuvântul şi astfel, într-un timp Continue reading

BOMBELE DE LA BOSTON, VIZELE ROMÂNILOR ŞI DISCREDITAREA EUROPEI DE EST

Bombele_de_la_boston_vizele_r_simona_botezan_1366977665Simona Botezan 

Deşi pare aberant, între bombele de la Boston, vizele românilor pentru SUA şi Canada, interesele asiaticilor în America şi discreditarea est europenilor, există o legătură.

“Gypsies” pe prima pagină a ziarelor din SUA şi Canada

Începând din 5 decembrie 2012, “Gypsies” din România – numiţi în multe dintre articole “Roma” sau “Romanians” – au fost subiect de ştiri pentru presa centrală americană şi canadiană, după ce au trecut ilegal mai multe frontiere din America Centrală, SUA, iar în final au ajuns în Canada şi au solicitat azil politic. Primul articol, prezentat de Associated Press, se numea “Gypsies take curious route through US to asylum”.

Disputele iscate în mediul virtual, ca urmare a articolelor despre imigranţii ilegali din România, au creat un curent negativ privind ridicarea vizelor pentru SUA şi Canada, pentru cetăţenii români şi pentru Est Europeni. Continue reading

Buzoianul George Alexe – a împletit rugăciunea cu poezia

GeorgeAlexe1Cultura românească se poate mândri cu nume mari, care s-au născut pe pământ buzoian, ducând mai departe cu ei, nostalgia locului natal. As fi nedreaptă daca n-as aminti nume precum: Vasile Cârlova, Vasile Voiculescu, Margareta Sterian, Mihaela Runceanu, Benone Sinulescu, si poate alţii, pe care vremurile îi vor scoate din negura uitării. Însa, de data aceasta am sa mă opresc asupra unui nume ce a ‚, strălucit ’’, prin comportament, dar si prin dragostea fata de poezie, si anume teologul si poetul George Alexe. Născut in frumoasa localitate de câmpie Smârdan, din comuna Brădeanu, judeţul Buzău, in ziua de 26 noiembrie 1925, George Alexe a fost fiul unor oameni simpli, agricultori, dar cu mare dragoste de carte si de Dumnezeu, deoarece si-au îndrepatat fiul, spre seminarul teologic ’’Kesarie Episcopul’’, devenind elev al acestei strălucite instituţii, intre anii 1937-1945. Studiile universitare le continuă la Facultatea de Teologie din Bucureşti, fiind un student emerit, intre anii 1945-1948. Continue reading

Liliana BOTEZ – REPERE SOCIALE ALE EMIGRĂRII FORŢATE PRIN OCHII UNUI PERSONAJ „UNIC, INCONFUNDABIL”

BOTEZ-Liliana-X-wbExilul românesc la mijloc de secol XX – Paşoptişti romani în Franţa, Canada şi Statele Unite (carte scrisă de Octavian D. Curpas) reprezintă surprinderea unui fenomen cu efecte complexe atât la nivel de comunitate umană, cât mai ales la nivel de individ, şi anume – exilul, ca formă de evadare dintr-o Românie în care “protagoniştii” nu se mai regăseau.

Cartea este atât o prezentare desăvârşită a fenomenului de „emigrare”, cu tot ce implică el, mai ales la nivel sufletesc, cât şi o sinteză a unor întâmplări, istorisiri despre oameni care au avut curajul de a se dezrădăcina, de a lua drumul străinătăţii. Dumitru Sinu – personajul cheie, fără de care nu ar fi existat savoarea acestei cărţi – ne invită, prin intermediul scriitorului, să îi cunoaştem colegii şi prietenii de-o viaţă, părtaşi la exil.

Români din Banat, Ardeal, Bucovina, Oltenia, Muntenia ori Dobrogea, cu profesii dintre cele mai diverse – ingineri, medici, sportivi şi altele asemenea – construiesc reperele geografice, economice, politice, poate, dar mai ales, reperele umane, sociale, emigrând în ţări precum Franţa, Iugoslavia, Spania, Italia, Maroc, Canada sau SUA, unde îşi iau viaţa de la capăt. Continue reading

BACH ȘI DEBUSSY în interpretarea pianistei ANGELA HEWITT

Hewitt-Angela-53[Simon-Fowler][1]Muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei.
George Enescu

.

  În data de 17 februarie 2013 a avut loc concertul pianistei Angela Hewitt, în sala teatrului „Reynolds Industrie” din cadrul Universităţii Duke (Reynolds Industries Theater, Duke University) din orașul Durham, Carolina de Nord.
.   Născută la 26 iulie 1958 în Canada dintr-o familie de muzicieni, Angela Hewitt este interpretă a muzicii clasice. S-a făcut remarcată prin înregistrări și spectacole extraordinare susținute în aceste ultime decenii, câștigând foarte mulți admiratori cu interpretarea sensibilă a pieselor marilor compozitori, mai ales ale lui Johann Sebastian Bach. Angela Hewitt a început studiile de pian la vârsta de trei ani, a studiat și vioara, a luat și lecții de balet în Ottawa, apoi a urmat Conservatorul Regal de Muzică din Toronto, unde a studiat cu Earle Moss și Guerrero Myrtle și a continuat să fie studenta pianistului francez Jean-Paul Sevilla, de la Universitatea din Ottawa. Este în primul rând cunoscută pentru înregistrările muzicii lui Bach, începute în 1994 și încheiate în 2005, când a reușit să acopere toată aria de lucrări mari ale strălucitului compozitor. Discografia ei mai cuprinde lucrări de Couperin, Rameau, Messiaen, Chabrier, Ravel, Schumann, Beethoven și Chopin. În 2010 a înregistrat primul ei disc de concerte de Mozart, cu Orchestra de Cameră din Mantova (Italia).
.   Programul anunțat pentru această zi a fost: J. S. Bach – French Suite No. 6 in E Major BWV 817; J. S. Bach – Toccata în D Major, BWN 912; Claude Debussy – Pour le Piano; J. S. Bach – French Suite No. 5 în G Major BWV 816; C. Debussy – Suite Bergamasque; C. Debussy – L’Isle Joyeuse.
.   Pe Angela Hewitt am ascultat-o într-un concert susținut tot aici în Durham, în anul 2009, interpretând cu măiestrie Variațiunile Goldberg ale lui Bach. Și de data aceasta, Angela Hewitt a executat piese ale compozitorului și organistului german din perioada barocă – Johann Sebastian Bach – considerat unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, născut în 1685 la Eisenach și decedat în 1750 la Leipzig, operele sale fiind apreciate pentru frumusețe artistică, profunzime intelectuală, tehnicitate și expresivitate. Continue reading

CABOTINUL SI MÂRLANUL

Da-mi, Doamne, ce n-am gândit, sa ma mir ce m-a gasit! – proverb românesc

.

Mi-am amintit de titlul unei carti citite în copilarie – adolescenta, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisa pe la începutul secolului trecut, dovada a existentei cabotinajului pe atunci, raspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gasisem într-o librarie si întrebând librarul ce înseamna cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sa-mi raspunda si asa cum sunt barbatii, mi-a raspuns cu o gluma: „Copila, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsa acasa, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Saineanu pe care-l aveau parintii în biblioteca. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucatura de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneaza si astazi ca este actorul mediocru care urmareste succese usoare prin mijloace facile; persoana care încearca sa se remarce printr-o comportare teatrala; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeaza într-o persoana „speciala”. Când vorbeste, „spurca” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciuna. Când materializeaza gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sau de cabotin, adica ceva dezgustator, lipsit de valoare autentica.

Cabotinul pozeaza, „da cu gura”, vrând sa ademeneasca oamenii, dar pus în fata savârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – da înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfaptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sa însele simtul frumosului, adevarului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gasim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scara industriala a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statueta, etc.) de proasta calitate. Raspândit azi si în lumea apuseana, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scazut, arta de prost gust. Se spune ca termenul de fapt este german si a aparut cu un secol în urma, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schema, ceva ce nu era finisat. „Astazi el desemneaza pseudo-arta, arta comerciala, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gasit termenul corespunzator, dar pentru oameni? Pentru oameni a ramas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfasurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astazi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otravesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sa foloseasca naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseala, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este ca în loc sa capete locurile pe care le merita, undeva la periferia societatii, acestia sunt laudati, premiati, recompensati, trimisi în strainatate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrarile lor, tara noastra.

Iata aflam despre statuia de pe scarile Muzeului de Istorie: Împaratul Traian gol pusca, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinatorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreaba daca este modernism sau obscenitate. În loc sa fie amplasata undeva într-un bâlci, ea a fost amplasata în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admirata? Cred, mai curând, ca oamenii vor spune ca este arta de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urma am auzit de o alta opera a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurata în prezenta presedintelui tarii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfatiseaza pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbracat într-o camasa de noapte, ca si cum ar fi scapat dintr-un spital de nebuni. Este posibil sa ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastra? Si nu o face un strain, ci un cetatean al tarii. Într-atât ne-am ratacit sufletele încât am uitat ca tara e mai venerabila, mai sfânta decât chiar ne sunt parintii? Socrate spunea: „mai presus de tatal tau si mama ta si strabunii tai e patria”. Distorsionata mi se pare aprecierea acestor opere de arta, din cauza celor care le inaugureaza si care, cred ca habar nu au de arta adevarata si apleaca urechea la spusele unor oameni cu adevarat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologica, dar prin deghizare, relativizare capata sansa de a fi acceptate si declamate.

Mârlanul, fiindca si despre el mi-am propus sa scriu, este „o persoana care vadeste lipsa de educatie, cu apucaturi grosolane; badaran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindca asemanari sunt destule. Daca putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rau intentionat, jigneste aratându-si superioritatea, are mârlania „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apara din bun simt, buna crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sabiile sunt diferite!

Scria cineva ca banii sunt benzina masinariei uriase care formeaza societatea umana de astazi. Este cu adevarat combustibilul dupa care alearga unii pentru a se asigura de „încalzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astazi prin pozitia privilegiata în societate, îi determina pe unii a-si perverti caracterul. Daca l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune ca este o forma degradata a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o pofta aproape vicioasa a negarii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pacali lumea, „exista în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure si murdare, la rautate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sa faca parte dintr-o viata normala, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria:„Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

ECOUL NOBILULUI DRUM OMENESC SPRE O TRAIRE ÎNALTA

 

  Georgeta Minodora Resteman

.

Descatusari – Farâme de azima” -

Versuri vechi si noi

 

Ed. Armonii Culturale, 2011

M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevarate evadari din adâncul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, “Descatusari – Farâme de azima”, volum aparut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În aceasta lume, în care schimbarea este uluitoare si totul evolueaza într-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii, dupa care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului si a banalitatii chemându-ne într-un univers al întelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima în revarsarile sincere ale descatusarilor sale. În acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit într-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata proiectati într-un spatiu imaginar, la o alta ordine, într-o lume poetica paralela cu cea reala, de la care porneste si totusi, atât de fascinanta si în acelasi timp, rupta din adâncul nostru.

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat în adâncimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipeaza taina înfiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic. Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre, împletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ În nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfârsita hartuire/ Încerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, întoarcerea spre trairile interioare, protest împotriva nedreptatilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de împlinire prin iubire, dragostea de neam si tara, “Am asteptat de-a înflorit malinul”, dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita în Ardealul încarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie.

Tematica larga include si “Zbateri”, “Tristeti”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne ofera si pasteluri: “Privesc naruirea-n decor de blesteme”, (Furtuna), dar si gânduri închinate Proniei Ceresti, “Îmi ninge”, sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi.

Un loc special îl ocupa setea de iubire: “E ca o dulce vraja ce staruie-n dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenara, a maturitatii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viata/ Si-n taina noptii, doru-mi înfasoara.” (Gândind la tine), “Topi-voi zapada ce te înconjoara”….(Promisiuni), “Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori” (Punti de flori). Sunt poezii în care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. “Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec” (Sunt). Întreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie: “Ascunde-ma în gândul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, în coltul gurii” (Ascunde-ma în gândul tau iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât poate trezi dorinta în fiecare barbat sa întâlneasca o asemenea femeie în viata lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapânind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta, lasând sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte între ea si cititor Versurile devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascute din buna stapânire a versificatiei: “Din cânt de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate” (Caut în mine linistea râvnita).

Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii si-i aud glasul gândului cumpanind cuvintele în cadenta versurilor, pe îndelete, asezat, ardeleneste, întelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt încarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau îmbrâncite sa ajunga în fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.

Cuvântul “acasa” din poezia “Toamna, acasa, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor, de unde poeta a vazut întâi lumina pe acest pamânt si mândria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti – om si loc devin o singura fiinta: “Mi-am sarutat azi pamântul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului/ Asteptând ca din Cer sa picure mir pe Pamânt”.

Poezia Georgetei Resteman, abia rasarita si cuprinsa în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui în timp în literatura noastra, prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice, pe care ni le ofera cu încredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, ramâi multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire înalta si încarcata de frumuseti cerute de adâncurile noastre sufletesti.

Elena BUICA

Canada, martie 2012

OMAGIU DE ZIUA FEMEII

Elena BUICA

 

                                                                         Motto:

Acolo unde sunt mai multe femei

si flori, nu sunt razboaie!”

 

 

La mii de kilometri distanta si înconjurati de nameti de zapada, simtim totusi un suflu al primaverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din tara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecati de acasa cu bagajele pline de luminoase si calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sarbatoreste Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pamânt decat cea de mana, ele sunt sotii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivita sarbatorirea femeii fixata de europeni în fapt de primavara, în ziua de 8 Martie. Aceasta zi este precedata de Ziua Martisorului, ca o avanpremiera, în care se împletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pâna la jertfa. Batrânii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe fata tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobletea vorbelor si caldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vietii cheie” – asa cum rasuna în urechile noastre romantele cu parfum. Sunt tulburatoare romantele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viata. De fapt, cele mai frumoase creatii ale lumii sunt pe aceasta tema, adevarate dezlegari de taine. Ele ne duc într-o calatorie interioara cu o multitudine de valente revelatoare care trezesc în noi gânduri si sentimente ce ne înalta într-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti. Femeia a fost caântata din cele mai vechi timpuri si acest subiect nu va fi epuizat niciodata, caci fiecare femeie este unica si nicio iubire nu seamana una cu alta.

Iubirea strabate nestingherita prin timp. Primii fiori treziti de chipul fetei îndragite în adolescenta, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea soaptelor nespuse, freamatul respiratiei întretaiate, lumina ai caldura ochilor, farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mâna.

Cu gândul la frumusetea femeii, îmi vin în minte imagini de altadata ale Bucurestiului în plina înflorire, din perioada interbelica, numit cu mândrie “Micul Paris”. Strazile pareau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii dupa moda timpului, cu palarii pline de fantezie, dupa moda pariziana, cu umbrelute cochete, cu aer de aleasa distinctie. Îti dai seama imediat ca acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor si a gesturilor, cu atat mai putin mitocania si mârlania.

Imaginea femeii este adesea suprapusa cu cea iubirii. Toata lumea are nevoie de atingerea blânda si buna, plina de caldura a femeii înzestrata de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea însetata de gesturi de tandrete si de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea niciun farmec. Barbatul trebuie sa îi ofere locul binemeritat în viata, acela de a fi iubita, sotie si mama. Numai prin barbat, femeia devine deplina asa cum barbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care salasluieste iubirea, salasluieste si Dumnezeu, spune o vorbs din batrâni, iar o alta zicala ne aminteste ca dragostea muta muntii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus ramâne, incontestabil, cea de mama, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mama, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fara de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma si culoarea vietii, paveaza drumul vietii cu dale de suflet. Barbatii trebuie sa le iubeasca si pentru ca ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge sa fie doar putin mai frumosi ca Dracu`, cum zice o alta vorba din batrâni. Femeile, prin frumusetea si gingasia lor sunt florile vietii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu putine sunt cele care poarta nume de flori, mai ales ale florilor de primavara: Violeta, Viorica, Lacrimoara, Narcisa, Brândusa, Micsunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din aceasta categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inima ca pe o floare.

Pe lânga faptul ca femeile acopera o arie mai larga decat cea a barbatilor, fiind sotii, iubite, mame, avand servicii si muncind si în gospodarie, deci sunt mai mult decat jumatatea barbatului, în acelasi timp, ele sunt înzestrate si cu tenacitate, care le situeaza deasupra barbatilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este înca un motiv de consideratie si de admiratie pentru ele. Suferintele prin nastere le calesc, le fac mai rezistente. La nevoie îsi pot purta singure de grija, îsi pot purta singure bataliile pentru viata. Sadoveanu a ilustrat stralucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o barbatului disparut, i-a dat taria sa porneasca în cautarea lui, iar prin tenacitate si inteligenta a reusit sa-l gaseasca, sa descopere ucigasii si sa îsi faca singura dreptatea, fara ajutorul autoritatilor.

Asadar, pe lânga rolul social substantial, femeia ramâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.

 

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

8 Martie 2012