Ligia Seman – „Funiile dragostei”

FuniileDragosteiCopertaIubirea între fericire şi nefericire, între dramă şi împlinire într-un roman de tip “clasic” 

În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului.

Un love story oarecum similar ne propune şi Ligia Seman în cea mai populară carte a ei, „Funiile dragostei”, tiparită la editura Cetate Deva, în anul 2008, care impresionează prin aceeaşi reluare a clasicei poveşti de iubire frântă înainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. Continue reading

About these ads

PROBLEMA ARDEALULUI VAZUTA DE UN AMERICAN

by Corneliu FLOREA

MILTON G. LEHRER: „ARDEALUL PAMÂNT ROMÂNESC”

 

Prezentarea scriitorului american

În prefata volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Patroiu face o scurta prezentare a autorului, jurnalistul si scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizeaza drept un om de cultura, perfect informat, observator atent si obiectiv, având un stil concis prin selectarea esentialului. În continuarea prefetei, Ion Patroiu care, în 1991 împreuna cu sotia autorului, Doamna Edith Lehrer, a îngrijit editia volumului aparut la Editura Vatra Romaneasca din Cluj Napoca, precizeaza ca obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevarului istoric si social din Transilvania, a monstruozitatii Dictatului de la Viena (August 1940) si a metodele propagandei unguresti: falsul deliberat, minciuna sfruntata, nerusinarea cinica.

Milton G. Lehrer s-a nascut în 1906 la New York. Tot din prefata aflam ca parintii sai erau evrei din România care, dupa un timp trait în Statele Unite s-au reîntors în tara. Milton si-a continuat studiile în România deprinzând limba româna foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare si a obtinut doctoratul în drept international. Fiind cetatean american si vorbind ebraica, engleza, româna si franceza a facut ziaristica la diferite publicatii europene, dar angajat permanent era la „La Tribune des Nations”. În 1939, datorita unei zgomotoase propagande despre asa zisele nedreptati pe care le sufera minoritatea ungara în statul roman, redactia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania sa se informeze si sa informeze corect despre realitatea minoritatilor din Transilvania unita cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publica occidentala este voit dezinformata de propaganda revizionismului maghiar. Situatia minoritatii maghiare din România este departe de cea incriminata zilnic de presa sovinista ungara. Pentru a impresiona strainatatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsa lumina. Ungurii îsi au scolile lor, bisericile lor, asociatiile lor, si duc o viata potrivit traditiilor lor”. În continuarea articolului: „Daca, pe lânga superioritatea numerica a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonoma timp de secole, încorporata Ungariei abia în 1867 – cum este posibil sa se conceapa revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una. Drept care a fost din nou, reafirmat si consfintit, în Tratatul de la Paris din 1947 al natiunilor europene”. În urmatoarele luni Milton G. Lehrer publica în „La Tribune des Nations” alte articole pe aceasta tema printre care si unul intitulat „Transilvania, pamânt românesc” ce va fi si titlul volumului sau, de mai târziu, în care a adunat toata, repet toata documentatia disponibila la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvaneni cu ajutorul careia a pledat, informat si magistral, ideea ca Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotriva, a reparat una, pe cea facuta secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

Dupa ocuparea Parisului de catre trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate sa paraseasca capitala franceza si se refugiaza în România, la Bucuresti. Astfel, traieste alaturi de poporul român tragedia „Ultimatului de la Moscova” si a Dictatului de la Viena. Observa atent situatia internationala, sta de vorba cu refugiatii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria si aduna materiale pentru volumul intitulat „Le probleme transylvain vu par un americain” cu subtitlul „La Transylvanie – terre roumaine”, terminat în franceza si româna în 1944, an în care versiunea româneasca este editata si publicata în prima editie. Din nefericire pentru natiunea româna, versiunea franceza nu a putut fi publicata în Franta din motive financiare si este înca o rusine a guvernantilor români care aveau posibilitati de finantare, dar nu au facut-o! Si nu numai a guvernantilor dar si a Academiei Române, a istoricilor si scriitorimii române, a avutilor din acea vreme printre care nu s-a gasit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publica occidentala nu a fost informata corect despre „le probleme transylvain”, lasând cale libera propagandei unguresti de atunci si pâna în prezent.

Editia de fata, a treia, este de fapt prima editie completa a volumului document, imbatabil martor al adevarului si se datoreaza sotiei autorului, Doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei parti a volumului, în care se arata continuitatea populatiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicata în editiile anterioare. Aparitia editiei de fata se datoreaza si Uniunii Nationale „Vatra Româneasca” si istoricului Ion Patroiu.

Am lasat pentru alta data, comentariile asupra interzicerii reeditarii acestui volum necesar cunoasterii istoriei romanesti din 1944 pâna acum si de acum înainte, pentru ca actualii guvernanti ai statului român sunt înscaunati de udemeristii iredentisti, carora le sunt vasali pentru aceasta înscaunare. Îmi permit sa afirm si sa sustin ca, la ora actuala, toti evrei din România au un statut privilegiat, indiferent daca au facut ceva pentru români sau împotriva lor, cu exceptia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni si mari avocati internationali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile si trebuie asezat alaturi de marile personalitati istorice românesti care au pledat si luptat pentru drepturile românesti în Ardeal. Acum însa, când propaganda udemeristilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman si pseudo-elitele bucurestene ce domina mass-media romaneasca nu o contracareaza real, subliniez real, din contra anihileaza unitatea nationala, denigreaza Uniunea Nationala „Vatra Romaneasca” si îl marginalizeaza, discrimineaza istoric si intelectual pe MILTON G. LEHRER.

Tainuirea si dosirea acestui volum, si a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ura în tânara generatie de unguri si secui ardeleni, demonstreaza, înca odata, ca actualii guvernanti români si o parte din elitele culturale nu sunt nici macar trestii gânditoare, ci doar niste trestii de balta aplecate dupa cum bate vântul si interesele lor meschine…

Spicuiri notabile din prefata volumului

Istoricul Ion Patroiu cu seriozitate istorica si curaj civic scrie o prefata de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citita, meditata. Prefata începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a tinut la Abrud conferinta „Lupta stiintifica împotriva dreptului românesc”, prin care documentat arata efectele negative ale propagandei unguresti, deformarile si minciunile în tromba prin care se încearca sa se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului sau national prin negarea identitati si a continuitatii. În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Patroiu vine cu un exemplu prin care ne arata cât de departe merg ungurii cu dezinformarea si falsul istoric. De curând s-a aflat, din „Cronica de la Saint Denis” – cronica considerata buletin oficial al regatului Frantei – cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la Rovine, împotriva lui Baiazid! Da, ati citit bine, asa scrie în cronica franceza ca… a avut loc o mare procesiune si s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bataliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Batrân, când batalia luase sfârsit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrageau, cu Baiazid cu tot, peste Dunare dupa cum scriu chiar cronicile otomane. Dupa înfrângerea lui Baiazid la Rovine de catre Mircea cel Batrân, solii unguri au dus la Venetia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a batut corp la corp cu Baiazid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns pâna la Paris. Da, se practica din toate timpurile, ca unii sa se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toti si ma mir cum de s-au oprit aici cu fabulatia, fara sa ne spuna cine a învins din bataia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu sa adauge: viteazul rege al Ungariei i-a taiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul ca la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o saptamâna, în loc de o zi.

Lasând la o parte ridiculul propagandei unguresti, Ion Patroiu arata ca, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinta si faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de altii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate si exemplifica cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioara, din Dacia lui Burebista si Decebal, spulberându-ne din Europa

!

Mai trebuie retinut din prefata si alte aspecte ale propagandei unguresti. În timp ce toti vecini Ungariei sunt distorsionati prin fals si minimalizati cu ura, ei, ungurii cu aroganta vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumatate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine statator. Cu tot acest adevar istoric, ei nu contenesc nici astazi sa tipareasca si sa raspândeasca harti cu marele regat ungar ce a exista înainte de pierderea Dalmatiei (1430) si a bataliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii unguresti, istoricul Ion Patroiu face o comparatie pertinenta cu Turcia si Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tiparesc, pentru raspândire si propaganda, cât de întinse le-a fost imperiile lor. Chestie de bun simt social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionisti de astazi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi si Viktor Orban de la ei.

Spre sfârsitul prefetei, autorul ajunge la concluzia ca românii nu cunosc adevarata istorie si propaganda a vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Mentionez doua: obstructia de astazi a adevarului despre propaganda iredentista anti-româneasca si inexistenta unei istorii corecte a ungurilor scrisa de un român pentru români. E adevarat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul „Ardealul pamânt românesc” scris de americanul Milton G. Lehrer.

Scurta prezentare a volumului

Aceasta prezentare succinta o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce ungur nu, sa faca rost si sa citeasca întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, românesti si straine, despre Transilvania, despre populatia si istoria ei. Milton G. Lehrer îsi împarte volumul în cinci parti:

PARTEA ÎNTÂIA – Ce este Transilvania?

La aceasta întrebare autorul raspunde pe cât de direct, pe atât de corect: „Transilvania este unitatea pamântului locuit de români si începe cu poporul daco-get”. Si ca sa dovedeasca acest fapt recurge la diferite recensaminte ale populatiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensamânt a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care pâna la urma s-a sfârsit ca un dictat prin amenintare cu forta. Dupa acest recensamânt în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, sasi si svabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensamânt demonstreaza ca românii formeaza marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, ca sunt autohtoni, armonios raspânditi, pe când celelalte minoritati sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douazeci de autori straini, atesta continuitatea populatiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spatiu pustiu, un vid.

PARTEA A DOUA – Transilvania leaganul românismului

În aceasta parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, sucit dar esentialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea si transformarea poporului daco-get în spatiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, sustinându-le existenta permanenta aici si, prin dovezi si rationament istoric, demoleaza pe rând toate teoriile propagandistice anti-românesti prin care Dacia romana ar fi ramas goala dupa retragerea aureliana (247 A.D.) Pentru cei mai putin informati si pentru tânara generatia post decembrista, care este complet dezinformata istoric si politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevarul istoric, dându-ne disparuti de acasa pentru o mie de ani. În esenta, dupa plasmuirile unguresti odata cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a parasit Dacia lui Decebal si a pribegit pastorind pe nu stim unde si dupa o mie de ani s-a întors înapoi, ca niste valahi arhaici, napadind marele lor principat transilvan. Si dupa ce ne-au primit, din mila, ne-am numit popor român si ne-am facut stapâni la ei acasa. Cititi: „Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertila si mai bogata regiune a continentului, gol pe care aveau sa-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea” (Ardealul pamânt românesc, editia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult sa nascoceasca o asemenea teorie a discontinuitatii si exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe si rationamente istorice aceste nascociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demoleaza prin eruditie istorica. Întâi de toate, nu exista un fenomen asemanator în tot imperiul roman, adica, odata cu retragerea legiunilor romane sa plece si populatia autohtona dupa ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertila si bogata regiune a continentului? A doua întrebare fara raspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor si istoricilor lor, prin care sa ateste acest exod si nomadism al poporului geto-dac prin tarile lor, cunoscut fiind ca în asemenea situatii inevitabil ar fi fost mari confruntari, lupte între bastinasi si intrusi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile si rationamentul istoric din teoriile unguresti. Unde ar trebui sa-i plasam pe daco-români, se întreaba celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru ca ungurii, sârbii, bulgarii si grecii sunt de acord ca ei nu au ce cauta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu exista documente si nici logica istorica, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi si considerente rationale împotriva teoriei nomadismului nostru si al vidului din Transilvania! Cititi pagina a saptea, de exemplu sau capitolul „Anonymus – Belae regis notar” – care a scris în latina cea mai veche si importanta cronica despre unguri. Notarul regelui scrie: „în momentul cuceririi Transilvaniei de catre unguri, tinutul era locuit de catre vlahi si slavi organizati în ducate” (voivodat = ducat în latina) Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilau, de la voivodatul lui Menumorut din Crisana si de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iarta ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreste la Anonymus, care rastoarna tot zbuciumul falsificarii istoriei de catre unguri. El aduce si alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuitatii folosirii limbii latine, în proportie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasa în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si rationament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fara sa se poata preciza pe unde a fost nomad, dupa care îl regasim pe vatra stramosilor sai vorbind aceiasi limba ca ei?

PARTEA A TREIA – Transilvania dupa navalirea ungurilor

Este o parte condensata de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu Anul 896, când ungurii patrund în Panonia si, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge pâna la Tratatul de la Trianon –1920, când Ungaria devine stat independent, de sine statator dupa o jumatate de mileniu de atârnari si compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta si mai încarcata de fapte, personalitati istorice si documente din istoria noastra, a ungurilor si cea universala. La sfârsitul lecturii acestui capitol, am imaginea clara a unei fresce istorice de o mie de ani si am ajuns la ideea, pe care nu am gasit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri!

Fresca istorica prezentata de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia si fiind opriti din incursiunile lor de jaf si prada de Otto Cel Mare lânga Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric si înca odata autorul demonstreaza ca teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propaganda ungureasca nefondata. Odata patrunsi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea si deznationalizarea timpurie a românilor prin mai multe cai. Unele fortate prin administratie, scoala, religie, armata, si una voluntara, prin care unii români vazând ce drepturi si privilegii au ungurii fata de ei, se maghiarizeaza de la sine.

Spatiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numarul lor redus, pentru a face fata autohtonilor nemultumi si acestea sunt motivele reale ale colonizarii Transilvaniei, care s-a facut în trei rânduri consecutiv cu sasi, svabi si unguri. În primul rând, în secolele XI si XII, au fost adusi spre colonizare sasi si teutoni la marginea de sud – est a Transilvaniei, care, pentru împroprietaririle primite, deveneau supusii regilor unguri, îndatorati, obligati sa le apere domeniile de navalitori, dar mai ales sa contrabalanseze populatia autohtona. Cum o alta mare parte a pamânturilor românilor erau deja stapânite de nobilimea ungara, iobagindu-i pe valahii tolerati, tensiunile cresc între intrusi si românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e mentionat în cronicile latine ale timpurilor, pâna ce se ajunge la Rascoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apara si printr-o alianta împotriva rasculatilor autohtoni numita „Unio Trium Nationum” în care se unesc ungurii, secuii si sasii. Cele trei natiuni, secuii se considerau natiune separata de unguri, prin aceasta uniune iau cele mai diabolice hotarâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii tolerati desi erau cei mai vechi în Transilvania iar numarul lor întrecea toate cele trei natiuni unite la un loc! Tolerati în propria lor tara aveau de suportat asuprirea ca o clasa inferioara. În „Dieta Transilvaniei” în 1653, s-a votat legea „Approbatae et Compilatae” prin care: „Romanii sunt tolerati numai, si aceasta în chip provizoriu în aceasta tara, atât timp cât va place principelui domnitor si nobililor”. Episcopul unit al romanilor ardeleni, Inocentiu Micu-Klein, în „Dieta transilvana” ia apararea toleratilor dupa pofta principelui si-a nobililor demonstrând ca sunt cei mai vechi si numerosi în Transilvania. El scrie 24 de petitii la Viena, împaratului prin care cere drepturi romanilor, pentru ca cine are obligatii trebuie sa aiba si drepturi! Nobilimea ungureasca îl uraste de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocentiu Micu-Klein este chemat la Viena pentru o judecata, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, dupa lectura acestei parti din acest tratat istoric, este ca românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetateneasca si nationala, în care începuse un proces puternic de renasterea nationala. Rascoala lui Horea, Closca si Crisan este o continuare importanta a acestui proces al emanciparii. Cât de hotarâti, dar saraci erau românii reiese din faptul ca Horea si delegatia sa a mers pe jos pâna la Viena, patru saptamâni la dus si tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi si lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii rascoalei, în numar de douazeci si cinci în frunte cu Horia si Closca. Crisan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roata, apoi l-au despicat în patru parti, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium si Mihaleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îsi dadeau aere de mari crestini si luminatori ai noii spiritualitati europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revolutiei unguresti din 1848-1849, autorul le aduce, pe de o parte date de retinut despre intentiile ungurilor fata de romanii ardeleni, în frunte cu Kossuth si pe de alta parte înfatiseaza lupta pentru libertatea a romanilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învata, a nu uita si mai ales a tine seama, ma rezum doar la bilantul platit de români: doua sute treizeci de sate sterse de pe suprafata pamântului, viata a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge pâna în Statele Unite si concepe un sistem dunarean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendida realizare a speciei umane. Saraca splendida subspecie! Împaratul austriac cade cu picioarele pe pamânt si concepe un nou sistem imperial bazat pe individualitatile istorico-politice din imperiul sau. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor nationalitatilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungureasca, care din acest motiv începe sa-l urasca pe împarat. Totusi ceva s-a miscat în privinta drepturilor valahilor tolerati pâna în anul 1867, când se instaleaza dualismul austro-ungar iar românii ardeleni cad sub jurisdictie ungureasca si pentru urmatorii cincizeci si unu de ani se instaleaza cea mai neagra pagina de opresiune si maghiarizarea lor fortata. Românii ardeleni îsi cer drepturile si trimit împaratului în 1881 un memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide si-l trimite parlamentului de la Budapesta. Ramânând fara efect la curtea de la Viena, memorandistii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternica impresie în Franta si celelalte tari europene, declansând vii si puternice proteste împotriva austo-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandistii au fost arestati, judecati si aspru pedepsiti. Razbunarea ungureasca s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresiva de deznationalizare impusa de guvernul Tisza Istvan si legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare si reviste românesti s-au desfiintat si maghiarizat scolile primare si secundare românesti în Transilvania.

Odata cu începerea razboiului in 1914, când unii l-au declansat si aclamat si cu totul altii au fost sacrificati, nimeni ne prevazând ca va degenera într-un razboi mondial, o jumatate de milion de români ardeleni a fost târât si sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îsi traia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârsit si mileniul de împilare a românilor ardeleni de catre unguri .

Milton G. Lehrer, în repetate rânduri consemneaza, în baza dovezilor milenare, ca ungurii au facut si continua sa faca propaganda si parada, cu infatuare si aroganta, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui sa le tot socotim cât au fost ei de stapâniti si atârnati de altii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie sa-l cunoastem, ci ar trebui, mult mai mult, sa cunoastem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentarii pe larg, spre cunostinta, a volumului „Ardealul pamânt românesc” din care reiese cu prisosinta mileniul împilarii românilor ardeleni de catre vecinii nostri de la apus. Acestia, dupa Tratatul de la Trianon, au început si continua insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvania, vituperând în toate formele România si pe Români, acuzându-i în toata lumea ca îi priveaza de drepturi cetatenesti pe etnicii lor de la noi. Perfidie si palavre.

PARTEA A PATRA – Ungaria de la Trianon

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârsitul abominabilului razboi în 1918 a declansat desprinderea natiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbra dupa compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii si polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertati flutura la Zagreb si la Ljubljana, apoi începe o revolta în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungara, iar la întâi Decembrie, Transilvania se uneste cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric si demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu accepta realitatea si nemultumirile lor degenereaza într-o stare revolutionara de care profita comunistii. Astfel Ungaria devine republica sovietica dupa modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaste unirea Transilvaniei cu România si fara nici o declaratie de razboi, armata ungara ataca România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse pâna pe linia Tisei si astfel Bela Kun recunoaste unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoastere falsa, de moment pentru ca era învins si avea nevoie de timp sa urzeasca cu Lenin un nou atac, împreuna de data aceasta, ei din vest si ucrainenii din nord-est. Si din nou, fara declaratie de razboi, ataca România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc pâna la Budapesta, unde victorioase ridica tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opinca pentru luare aminte de catre cea mai splendida dintre natiuni. Nu românii au declansat ostilitatile, le-au contracarat si au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta pâna la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de politia vieneza si folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietica. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgratie sub suspiciosul Stalin care i-a hotarât sfârsitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiti ca au fost scapati de Bela Kun, de republica lui, dar au ramas profund afectati de tricolorul si opinca româneasca de pe parlamentul lor. Aceasta victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit si mai puternic vechile resentimente fata de români, declansând cea mai cumplita campanie de distorsiune si calomniere la adresa Armatei Romane desi i-a scapat de Bela Kun si nu s-a amestecat în viata sociala si politica a Ungariei, care în acest timp, dupa vointa ei a redevenit regat. Din lipsa de rege s-a multumit cu un regent, un fost amiral, care, ramas fara flota, s-a multumit si cu un cal. Armata româna s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

Dupa semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul si scriitorul american scrie ca ungurii s-au plâns în cele patru colturi ale lumii de marea nedreptatea care li s-a facut prin ceea ce ei numesc dictatul pacii, dar el si conchide: „li s-a luat ungurilor atât cât au încalcat ei în cursul vremurilor prin violenta”. Cu o rabdare si meticulozitate, pe care o gasim doar la putini intelectuali români, Milton G. Lehrer citeaza, în pagini dupa pagini, date demografice din multe monografii si recensaminte straine ce atesta drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal, documentati-va despre acestea citind paginile de la 348 la 373. Dupa acestea urmeaza pagini si pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denatureaza adevarul si ridica stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputatii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare!” Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenara!?

PARTEA A CINCEA - Dictatul de la Viena

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pamânt românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere si consideratie doctorului în drept international, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între septembrie 1940 si octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplita teroare împotriva românilor ardeleni: de la detentie, deportari, munca fortata, si crime antiumane împotriva populatiei civile la deznationalizare si maghiarizare fortata.

Înainte de-a demonstra cu date si cifre cele mentionate mai sus, trebuie sa reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940: „Întreaga Ungarie este recunoscatoare Fuhrerului Hitler si Ducelui Mussolini pentru opera lor constructiva, care, dupa ce a desfiintat Tratatul de la Versailles, suprima si Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constata ca actualul arbitraj de la Viena contribuie si mai mult la strângerea relatiilor amicale dintre Ungaria si puterile Axei. Ungaria îsi asuma cu mândrie rolul ce o asteapta în noua Europa alaturi de puterile Axei. Ungaria va sta si în viitor cu aceiasi fidelitate si amicitie nestramutata ca si pâna acum alaturi de puterile Axei”.

Si acum sa vedem ce rol cu mândrie si-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 si 495 ne ilustreaza elocvent rolul lor: „Furia ungureasca s-a dezlantuit vijelioasa asupra taranimii si intelectualitatii românesti…” si citând din «Les Assassinants» aflam ca: „în primele doua luni ale ocupatiei Transilvaniei, au fost ucisi 919 români, 771 persoane torturate, 3.373 batute si maltratate, peste 13.000 de români detinuti”. Ungaria horthysta poate fi mândra de acest rol! Si era numai începutul, numai doua luni din cele 49 de luni de ocupatie! Cititi aceste pagini si veti gasi cazuri concrete despre cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale si de teroare cum le-au numit multi autori.

Sfârsitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de catre unguri contine trei mici parti: Epilogul ocupatiei si bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citeaza pe Henry Barbusse: „omul este o masina care uita si sa fim atenti cum se vor prezenta ungurii la conferinta de pace fara sa sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionista”. Si a avut dreptate…

Postfata, este scrisa de sotia autorului, doamna Edith Lehrer, care face niste dezvaluiri pe care sa le citim cu multa luare aminte. Întâi ne vorbeste despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 ianuarie 1945, când la Athenée Palace, înconjurati de personalitati din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalisti, prieteni au lansat prima editie a cartii, ce a fost primita cu entuziasm si pe drept apreciata ca o valoare academica. Nu trece prea mult si schimbarile politice si sociale trec de la democratia sperata spre dictatura ce încorseteaza toata societatea româneasca si doamna Edith Lehrer scrie: „Numerosii prieteni ai sotului meu – mari patrioti – au fost pe rând împrastiati. O atitudine glaciala din partea noilor oficialitati s-a instalat treptat si fata de sotul meu… Nu mult timp dupa aceia, cartea, tiparita si asa într-un tiraj simbolic, a fost pusa la index, iar autorul a început sa fie prigonit. Am fost dati afara din toate serviciile, ori de câte ori reuseam sa gasim o slujba… Prigonit, hartuit, în cele din urma sotul meu s-a îmbolnavit si a murit în 1969…”

Aceasta cartea a fost pusa la index patruzeci si sapte (47) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie sa-si spuna suferinta iar urmasi lor sa nu cunoasca nimic despre mileniul împilari românilor ardeleni, si în acest timp propaganda iredentista si revizionismul unguresc ne defaimeaza insistent în toata lumea. Oare chiar sa fi ajuns o natiune degenerata în care patriotismul este anemic, hulit si interzis de politicieni si de lefegii lor din cultura si de mass-media. Sperantele românilor dupa Decembrie 1989 s-au spulberat ca si cele din 1944-1945, numai propaganda si sperantele unguresti au ramas aceleasi. Se pare ca si astazi cartea aceasta este pusa la index! Au trecut douazeci si unul (21) de ani de la ultima ei editie si cât de necesara este!

Corneliu FLOREA

25 octombrie 2011

 

What is Christmas?

By Camelia Micu

Vancouver, Washington

Christmas is my favorite holiday.  Now, you’re probably be asking yourself why did I choose Christmas as my favorite and not Easter, The Resurrection…Well, to be quite honest with you, I love Easter just as much for we remember the death of the greatest King bearing our sins and celebrate His victorious and glorious Resurrection.

Not only did our great King rose from the death, but it was that through his death and His precious shed blood that our sins have been washed away and He so graciously gave us His salvation…”For God so loved the world that he gave his one and only Son, that whoever believes in him shall not perish but have eternal life. (John 3:16)”.  What an amazing remembrance we have to know that our sins have been washed away through his death and received salvation and eternal life instead.  Who does that?  And, the chorus to this song came to mind…”How many kings step down from their thrones?  How many lords have abandoned their homes?  How many greats have become the least for me?  And how many gods have poured out their hearts to romance a world that is torn all apart?  How many fathers gave up their sons to die for you and me only to reward us with life instead?” No other King has ever done that for me!!!  So, that’s way I love Christmas for without the magnificent celebration and the birth of the greatest King on earth as in heavens, there will not have been death and a resurrection…GIVING…for it was foretold long ago: “For to us a child is born, to us a son is given and the government will be on his shoulders.  And he will be called Wonderful Counselor, Mighty God, Everlasting Father, Prince of Peace (Isaiah 9:6)“ and only because, “For God so loved the world that he gave his one and only Son, that whoever believes in him shall not perish but have eternal life. (John 3:16)”.

I will not be able to ever give back as much as God gave for me, but all I can do is give Him my whole heart and life.  By letting God be my Wonderful Counselor (and not someone I may visit an hour or two in exchange for money), by trusting in God’s faithfulness for only He is the Everlasting Father and by always being grateful and thankful when down in the valleys as well as when high on the mountain and not only for the material blessings (which again He gives to us), but for the ultimate gift of salvation and eternal life coming down from the Father of Lights…”Every good and perfect gift is from above coming down from the Father of heavenly lights. (James 1:17)”.

You see, Christmas is the gift itself and I’m not talking about the wonderful gifts we give and receive from one another.  Or is Christmas all about the gifts?  Is it all about the beautiful lighting displays?  Is it all about the tall and beautifully decorated Christmas tree?  Surely not, even as much as I love giving and receiving gifts, admiring the beautiful lighting displays and decorating my Christmas tree while singing along the beautiful Christmas songs, but, to me all this does is pre-setting our lives, hearts, minds and souls for the joyful celebration, the birth of our Lord Jesus Christ!

For, He is Peace!  He is Joy!  He is Love!  He is every good gift from God’s heart to ours for only Jesus is the Gift that perfectly fits every heart and it is with His love that all celebration starts.  We rejoice in Him as we remember His birth and thank God for sending His only Son to earth.  His life led from a manger to a cross on a hill where He faithfully followed His Father’s perfect will.  He freely laid down everything so that we could live and there is no greater treasure anyone could give.  Like a scarlet ribbon His love wrapped around the cross and He offered it to us all at the greatest cost.  So each time that we give we remember what He’s done and honor the perfect Gift – God’s one and only Son.  Together, let’s celebrate and share Jesus, the perfect gift in a way that brings “Glory to God in the highest, and on earth peace, good will toward men. (Luke 2:14)”.

Wishing you all a Merry Christmas and Blessings for the New Year, from my home to yours!

Simbolul pierdut – SIMBOLUL REGASIT

Meditatie la festivitatea de pensionare

(1.) MOMENTUL EVENIMENTULUI imi ofera prilejul de-a gândi specific

Ieri fusesem la o inmormântare. O buna cunostinta,  un om remarcabil, trecuse din starea cunoscuta, a celui de om in trup animat de suflet si dorinte, când sufletul plecase de curând la Cel care l-a dat, iar trupu-i fusese asezat in tarâna din care fusese compus de mesterul Creator.

Sfânta Scriptura ne informeaza simplu, introducându-ne direct in Creatie: “La inceput Dumnezeu a facut cerurile si pamântul. Pamântul era pustiu si gol; peste fata adancului de ape era intuneric, si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina.” …. “ Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut.

Apostolul Ioan isi incepe si el Evanghelia sa scriind : « La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu. El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata, si viata era lumina oamenilor. » …. “Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El.”

La timpul sau, sfântul apostol Pavel e cel care va scrie 13 sau 14 epistole ale NT, cel care invatase nu numai la picioarele celebrului intelept Gamaliel, ci primise Evanghelia sa prin descoperire dumnezeiasca, prin Duhul Sfânt.

Pavel foloseste simbolul botezului, care reprezinta ingroparea omului vechi, pacatos, si invierea, odata cu iesirea din apa, a omului nou, impreuna cu Cristos (“Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua – Romani 6.4, Toti care ati fost botezati pentru Hristos, v-ati imbracat cu Hristos. –Galateni 3.27, “)

Celebram acum moartea si ingroparea omului care a fost cu trup si suflet slujbas al Companiei CFR Marfa, revizor regional, si, de asemeni, invierea celui care este deja, un Pensionar Obisnuit – Gheorghe Danciu.

Marturisesc cu mirare si sfiala, imprumutând cuvintele potrivite de geniul poetului nepereche: Nu credeam sa-nvat a muri vreodata!

Dar de ce vorbim uneori greoi in comunicarea cotidiana si, indeosebi, când ne referim asupra lucrurilor importante demne de spus si auzit? Pentru ca nu folosim cuvintele care sa exprime mai bine realitatea de lânga noi sau mai de departe, ignorând Cuvântul Lui Dumnezeu, care era de la inceput, ignorând in mod brutal lumea invizibila de lânga noi.

Cum e posibil acest lucru ? Sa vedem si ce spun apostolii Scripturii, cu trimitere la Domnul Isus Cristos, la Creatie si la crestini:

Iov privind la planeta Pamânt, zice: “Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?

Pavel vorbind despre Biserica formata din crestini, spune: “Fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. »

Petru, la rândul lui spune: “Caci este scris in Scriptura: Iata ca pun in Sion o piatra din capul unghiului, aleasa, scumpa; si cine se increde in El, nu va fi dat de rusine.

Petru si Ioan intr-o cuvântarea adresata contemporanilor sai (Faptele apostolilor cap 4) le vorbeste in acelasi fel: “Aceasta este piatra cea neluata in seama de catre voi, zidarii, care a ajuns in capul unghiului; si intru nimeni altul nu este mântuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mântuim noi.”.

Mai marii preoti ai aceleiasi zile, dimpotriva au o alta parere, dar Petru si Iona ramân aceeasi:

“Si dupa ce i-au chemat, le-au poruncit sa nu mai vorbeasca cu nici un chip, nici sa mai invete pe oameni in Numele lui Isus. Drept raspuns, Petru si Ioan le-au zis: Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu ..

Vorbind despre politica si problemele care decurg nemijlocit din ea, e mare suparare intre noi oamenii, daca suntem partizanii unei idei sau ai alteia. De ce? Deoarece se vorbeste intr-un limbaj de lemn, rigid si fara nici o acoperire!

Doar Cuvântul lui Dumnezeu are mare acoperire si implinire in timp – fara de timp- si in spatiu, fara de sfârsit!

Sa trecem insa la tema de azi, aceea a multumirilor.

MULTUMESC acum tuturor, celor mai de aproape colegi si celor mai de departe pentru frumoasa si rodnica colaborare de care m-am bucurat datorita ingaduintei si bunatatii domniilor voastre.

Multumesc sefilor mei care mi-au aratat multa intelegere, excelente indrumari si iubirea lor ca o o dimineata insorita!

Multumesc familiei CFR MARFA CLUJ care a fost o scena nu totdeauna confortabila, dar in care fiecare dintre d-voastra si-a jucat excelent rolul, intinzând o mâna si un gând plin de iubire, sa-mi pot implini rolul potrivit partiturii aduse si descifrate cu maiestrie de inegalabilul nostru director de scena (de la englezescul director, regizor, postura care ramâne inscrisa pentru posteritate, in documentele scrise si uzant ca apelativ).

Nu va mira deci pe nimeni ca aduc vii multumiri, in mod special, cu multa emotie si caldura, cu multa pretuire si sinceritate, celui care a fost pe tot parcursul, un monument de abilitate, competenta si bunatate, Domnului Director al Formatiei “Sucursala CFR MARFA Cluj”, onorabilul domn – ing. Vasile PETRULEA!

Dumnealui ne-a condus cu deosebita pricepere, cu discretie si maiestrie, punând in practica spusele sfântului Augustin Iubeste si fa tot ce vrei ! Adica, pe intelesul tuturor, Traieste in armonie si in pace cu ceilalti !

Multumesc, inainte de final, sotiei mele, care m-a ajutat permanent, mi-a tolerat multele imperfectiuni si m-a inconjurat cu multa dragoste si intelegere !

DAR IN FAPT toate multumirile mele se cuvin a fi aduse Maretului si Bunului Dumnezeu, creatorul si sustinatorul nostru si al tuturor lucrurilor ! Amin!

(2. Moment poetic

Oda (in nanometru credintei) – Parafrazarea unui poem celebru

Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;
Cu spiritul vesnic tânar, infasurat in filosofia-mi,
Ochii mei ‘naltam visatori la steaua
Divinitatii.

Când deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Si cât de adânc m-afundase voluptatea mortii
Ne-nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…
Mai pot sa re-nviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix ?!

Piara-mi din ochi tristetile din cale,
Vino iar in sân, credinta divina;
Ca sa pot muri linisitit, pe mine
Mie reda-ma, ca eu sa fiu Tu !

(Galateni 2.20 : Am fost rastignit impreuna cu Cristos, si traiesc dar nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine. Si viata, pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine.)

(3.)  Cuvinte de laudatio

(3.1) DIPLOMA, oferita prin grija colegilor si a superiorilor mei, prin mâna celor care au semnat in dreptul functiei de Director, având in fundal un Tren care ne-a purtat fara intrerupere pe drumul de fier al vietii, pe care s-au inserat câteva cuvinte standard de pretuire reciproca, m-a onorat mai mult decât se poate crede ca ar putea insemna ceva oarecum tipizat caruia-i atribui in sfârsit un nume. Multumesc din inima!

Aceasta sarbatoare a fost posibila prin râvna pe care a manifestat-o constant primul meu sef, Dumitru Hara, caruia-i sunt deja foarte indatorat.

Apoi, multumirile mi se indreapta doamnei director Luminita Popa, care si-a dat acordul sa ne putem manifesta in voie. Ii multumesc pentru franchetea prezentei sale, asa cum ne obisnuise ca e un personaj aparte printre noi ceilalti.

Insa, piatra din capul unghiului, de neinlocuit, a fost si este domnul Director Vasile Petrulea, care ne-a strâns pe toti in jurul sau, cum o facuse cu atâtea alte prilejuri, dând consistenta si sens lucrurilor si locurilor comune, ca roua binefacatoare venita din cer.

DOMNIA SA ne-a coplesit de-a dreptul prin consistenta cadourilor, inepuizante suveniruri pentru lungul drum al zilei catre noapte.

- o felicitare si CD cu melodii Sfânta-i sara de Craciun cu Stefan Hrusca

- imagini si informatii pe CD CLUJ NAPOCA –Municipiu cu vocatie europeana

- colectie de 4 CD cuprinzând 80 de ani de muzica in 80 de melodii, sub genericul, Cele mai frumoase melodii românesti difuzate vreodata la radio.

- o Agenda carnet pentru a nota florile gândului, asa cum ne indeamna N.Iorga, pentru a nu se pierde pentru totdeauna…

- SIMBOLUL PIERDUT Secretele romanului- o carte emblematica de descifrare a secretelor unui celebru roman a lui Dan Brown, „Simbolul Pierdut”, celebru odata cu scrierea romanului politist de fictiune Codul lui Da Vinci, importanta carte in domeniu scrierilor pline de mister istoric si religios, pe prima sa pagina mâna priceputa cu scrisul inteligent si inconfundabil, dl director V.P. insereaza cu generozitate urmatoarele scumpe cuvinte:

„Cu toata dragostea,

prietenia si multumirile mele unui distins coleg si prieten

16.XI.2010”

(3.2) MESAJUL scris al sefului si prietenului meu, Cornel Neagota, a jalonat cu precizie nu numai prima si cea de a doua intâlnire, peste ani, dintre noi, dar face si o buna portretizare a celui de care … va despartiti: un om care prefera sa vorbeasca de literatura sau filosofie, care citeste romane si mai putin schemele electrice ale locomotivelor, cu abilitati in folosirea cuvintelor (stare care l-a molipsit pentru scris), m-a miscat profund pentru o buna marturie privitoare la trecerea mea prin viata sa.

(3.3) MESAJUL FELICITARII unor scumpi colegi, citita de sarbatorit in fata tuturor:

« Colaboratorului si prietenului nostru- Gheorghe Danciu,

Un capitol din viata dvs. se incheie acum.

Un altul nou va incepe in curând.

Astazi e prima zi a restului vietii dvs.,

in care va dorim ca Pensia sa fie o perioada speciala

petrecuta alaturi de familie, nepoti si prieteni.

Sa fiti sanatos si sa va bucurati de fiecare zi din viata

Cu drag ,

Colegii Serviciului Resurse Umane

Nicoleta, Mariana, Cristi, Florica, Ramona.»

(3.4) DIVIZIA TEHNICA, prin doamna sefa de  divizie Mariana Tat, insotita nu numai de serviciile din subordine, dar si de altele, asa cum cu totii ne strânseram inimile lânga si animati de directorul nostru de scena, a prezentat o felicitare de grup.  Colectivul de doamne harnice si pricepute, impodobite cu doi sau trei barbati, alcatuiesc un buchet de mare forta artistica care au dat intotdeauna greutate realizarilor noastre. Ma gândesc totodata si la cei nementionati aici, deloc anonimi, modesti la locul lor de munca, unii cu functii importante. Din urari retinem acum invitatia calda si nostalgica: “ Va mai asteptam pe la serviciu (cei care vom mai fi, daca ne veti mai gasi….)”

By George Danciu

Bisericile Emergente Vestice

Dupa epuizarea rapida a primului tiraj, pastorul Constantin Ghioanca, parte din echipa profesorala a Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, prezinta cititorului o editie revizuita si adaugita a cartii de mare interes, Bisericile emergente vestice: din perspectiva baptista româneasca.

Grupuri-tinta:
-studenti la seminarii sau la alte institutii biblice;
-pastori, preoti sau alti slujitori ai bisericii;
-învatatori de scoala biblica;
-responsabili cu învatatura în biserica;
-lideri de închinare;
-toti crestinii interesati de tema bisericii în cultura postmoderna.

Caracteristici speciale:
-prima carte scrisa pe aceasta tema în România;
-contine adaugiri importante fata de prima editie;
-prezinta aparitia si dezvoltarea bisericilor emergente;
-discuta caracteristicile de baza ale bisericilor emergente;
-aloca un capitol pentru identitatea baptista în România;
-evalueaza în mod critic dogma si practica bisericilor emergnte;
-ofera o perspectiva baptista asupra acestor biserici;
-anticipeaza perspective noi în eclesiologia baptista româneasca;
-contine cinci anexe foarte utile.

Pentru detalii si comenzi accesati www.risoprint.ro
PRET: 25 Ron

In inchisoare din dragoste de Christos si de semeni

Apostolul de dincolo de Cortina de Fier, dupa gratii în SUA

de CLAUDIU PADUREAN

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la crestinismul lutheran, a luptat deopotriva contra fascismului si comunismului. El a stat dupa gratii atât in România, cât si in SUA. La scurta vreme dupa arestarea sa, americanii au recunoscut eroismul clericului lutheran.

Unul dintre cele mai putin cunoscute episoade din viata pastorului lutheran Richard Wurmbrand este cel al detentiei sale americane. Este vorba despre o arestare scurta, pentru ca eroul, originar din România a „bruiat” o demonstratie procomunista din Philadelphia. Insa tocmai arestarea sa l-a adus, dintr-o data, in lumina reflectoarelor. Astfel, Richard Wurmbrand, care trecuse prin purgatoriul temnitelor bolsevice, a reusit sa devina unul dintre cei mai cunoscuti luptatori impotriva comunismului, iar cartile sale, in care dezvaluia adevarata fata a „orânduirii socialiste” au devenit volume cumparate de zeci si sute de mii de oameni din Occident, care incepeau sa intrezareasca adevarata fata a Terorii Rosii.

Calea Apostolului Paul

Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevarate saga a secolului XX. Nascut intr-o familie evreiasca, in tinerete, el a aderat la miscarea comunista. In timp, insa, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucuresti, religia crestina, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi impotriva fascismului si a salvat numerosi tineri evrei de la deportare. Apoi, a inceput lupta impotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temnita. In cele din urma, eliberat din inchisoare, el a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizatie care ii sustine pe crestinii persecutati de pe toata planeta.

Richard Wurmbrand a avut satisfactia sa vada prabusirea celor doua regimuri dictatoriale, fascismul si comunismul. Pastorul lutheran a murit in anul 2001. Inca din timpul vietii, el fusese supranumit „Apostolul de dupa cortina de fier”, iar cei care l-au cunoscut au facut o paralela intre viata Apostolului Paul, care a devenit din persecutor al crestinilor un martir, si cea a lui Richard Wurmbrand, care a devenit din adept al comunismului una dintre victimele care au suferit in temnita, unde fusese aruncat de bolsevici pentru credinta sa. Potrivit site-ului CristiaNet.fr, Richard Wurmbrand a patimit si in tara libertatii, Statele Unite ale Americii, unde a indraznit sa ridice glasul celor care luau, in timpul Razboiului din Vietnam, apararea comunismului.

Dupa gratii, in SUA

Intâmplarea s-a petrecut in anul 1966, in orasul american Philadelphia. Aici era organizata o mare adunare populara de sustinere a Vietnamului. Numerosi americani cereau retragerea trupelor SUA din Asia de Sud-Est, unde ele luptau impotriva comunismului. In piata unde erau stânsa o multime impresionanta, a fost inaltata o tribuna, de la care diferite personalitati luau cuvântul pentru a denunta razboiul. Printre cei care vorbeau se numara un pastor prezbiterian. Dintr-o data, un om zvelt, carunt, a luat microfonul si le-a spus celor prezenti: „Voi nu stiti nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiti de partea victimelor si nu de cea a tortionarilor!”. Barbatul cu pricina era Richard Wurmbrand.

Dar ce inseamna doctor in comunism?“, a intrebat pastorul prezbiterian care vorbise inainte. „Iata dovezile mele!”, a raspuns Richard Wurmbrand, care si-a ridicat camasa si le-a aratat manifestantilor urmele torturilor suferite in beciurile Securitatii. Politia a intervenit si Richard Wurmbrand a fost arestat pentru tulbu­rarea ordinii publice. Insa tocmai acest eveniment, intens mediatizat, l-a dus pe pastorul lutheran in fata unei comisii a Senatului american, unde a depus marturie despre grozaviile din spatele Cortinei de Fier. Marturia sa a fost publicata intr-o brosura, care a devenit, timp de trei ani, cea mai bine vânduta publicatie dintre toate documentele Guvernului american. Apoi, Richard Wurmbrand a devenit unul dintre cei mai cunoscuti clerici din Statele Unite ale Americii. El a fondat organizatia „Vocea Martirilor”, care ia apararea crestinilor persecutati din toata lumea.

Vocea martirilor

Richard Wurmbrand si-a asumat, in SUA, rolul de a fi o voce a martirilor care nu puteau sa vorbeasca ei insisi lumii libere. Clericul lutheran s-a nascut in anul 1909 la Bucuresti. In tinerete, a aderat la miscarea comunista, iar intre 1927 si 1929 a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova. Pentru activitatea comunista, a fost inchis la Doftana. Insa s-a convertit la crestinism si a renuntat la ideologia bolsevica. Urmarit, impreuna cu sotia sa, Sabina, de autoritatile fasciste românesti, el a gasit resursele sa ii ajute pe zeci de evrei. Dupa anul 1945, Richard Wurmbrand a intrat in conflict cu autoritatile comuniste. In perioadele 1948 – 1956 si 1959 – 1964, a fost arestat de catre comunisti. In anul 1965, emigreaza din tara. In SUA, fondeaza organizatia Vocea Martirilor. Dupa anul 1989, s-a intors in România si a depus flori pe mormintele tortionarilor sai.

The Final Judgment, from Myth to Reality!

Now you will gain a new perspective regarding  The Final Judgment

Interview conducted by Mircea Alb – 1997

Lia Rusu

Graphics and Romanian text editing – Mircea Alb – 2010
E-mail : a.mircea@yahoo.com
Translated from Romanian
Copyright © 2010. All rights reserved.

Introduction

My name is Lia Rusu and I was born in 1947 in Oradea, Romania. I am a professional artist and former visual arts instructor at the College of Fine Arts, University of Oradea. The following testimony describes an unusual experience that I had in the summer of 1993 regarding the Final Judgment mentioned in the Bible.

The Beginning of the Experience

I became a Christian around the age of 24. Early in my faith, while reading the Bible, I became very impressed by the passages that mentioned that we will be held accountable for how we live our lives. Specifically, after death, each individual will come face to face with God in order to be judged according to all of their deeds and actions while living on Earth.
I began wondering, how was it possible for God to know even the most insignificant details of our lives on Earth? And how could God record everything? Even though I was eager to know and learn more about this subject, I knew it would be difficult to understand it thoroughly, yet I was equally curious to find out how the final judgment from the Bible would take place.

The Angel’s Visit in My Room

I did not understand all these matters at that time, but eventually I stopped being preoccupied by this particular subject. Time had passed, and after many years, at a time when I was no longer thinking about it, I received a visit. During the summer of 1993, in one of the early mornings between 4 AM and 5 AM, I was suddenly awakened. I sensed that somebody had entered into my room, and when I looked closely at that person, I instantly understood that it was an angel. His presence did not make me feel uncomfortable, nor did it create a state of fear in me. The angel approached my bed and talked to me in a soft and resolute manner:
Lia, you have wished to see what the final judgment would be like and I have been sent to take you to see it, but for this to happen you must first die.
When the angel told me that I would have to die in order to be able to see what the final judgment would be like, I worriedly replied that I did not want to die because I had small children that needed me. Then the angel replied,
Just believe, because with God all things are possible.
Journalist – So, did you see someone enter your room?
Lia – Yes, I did see an angel.
Journalist – What did this angel look like? Could you describe the angel in more detail?
Lia – Certainly. The angel looked like a person, but he was taller than a human. He was very luminous and his body was entirely dressed in a coat of light. Very simply put, in his presence I felt immensely confident and totally safe.  That is why I was not afraid at all when I saw him in my room.
Journalist – What was the apparent age of that angel?
Lia – The angel looked like a young man, of age between 25 and 30 years old.

The Travel into Space

After the angel told me that all things are possible with God, he continued,
Come after me, but step only where I step, and do not turn to the side.
When the angel spoke and asked me to follow him, I was compelled to do so at that moment. Throughout my entire experience, I was unable to refuse anything he asked me to do.
Therefore, when the angel asked me to follow him, I felt that I was rising to my feet off the bed and that I had to go after him. We moved very quickly, riding on white horses for part of our  journey. At a certain moment, we stopped and dismounted in front of a very wide river. I knew that we had to cross, but there was no bridge anywhere to be seen. Then the angel told me again,
Step only onto the shape of my footprints and follow me!
He moved ahead and walked on water as easily as he would have walked on ground, and I followed right behind him stepping precisely onto the shape of his footprints as he had instructed.
To my amazement, I could feel that the water was hardening and becoming as dense as stone wherever I would step. We walked on water as if we had been walking on solid rock. We crossed that wide river very easily, without my feet getting wet at all. When we arrived on the other bank of the river, I noticed that my body had gone through a transformation. I immediately realized that my body was no longer composed of matter (flesh and blood) and it no longer had weight.
I now possessed an extremely light body, and found that it could penetrate effortlessly through everything. Moreover, I came to have an extra sense that I did not have before. I was able to understand absolutely anything and everything that was happening to me and around me. I was able to communicate with the angel without using my voice, through direct thoughts exchanged between us. I was effortlessly asking him something in my mind and he was answering the same way.

The Visit to Hades*

* N.T. – Hades (a Greek word) is the translation of “Sheol” (a Hebrew word, from the Hebrew Scriptures). It refers to the temporary abode of the dead (Revelation 20:13, Acts 2:31, etc.) who are awaiting their resurrection. It is separate and distinct from the final “Hell” (a translation of Greek word Geenna “??????”, equivalent to the Hebrew Ge Hinnom, or English “Gehenna”, the eternal Lake of Fire, – Revelation 20:14-15) which is the place of eternal punishment for the damned. (For more details, see any New Bible Dictionary).

Right away we started to descend together through the ground. From the very beginning I knew the angel would take me to Hades because he had previously told me,
Now we shall travel the distance that separates us from Hades.
We were able to pass through Earth’s matter without any difficulty. Suddenly, the foundation of the Earth appeared in front of us. I was deeply impressed by its great appearance and grandeur. I stopped for a few moments to admire it. It was so beautiful! As I stood in front of it, I immediately understood that God had settled the Earth on a foundation.
Journalist – In what shape or form did you see or perceive this foundation?
Lia – Even though in school we were not taught that the Earth has or is settled on a foundation, when I was in front of it that’s exactly what I saw. This foundation had the shape of huge pillars, extremely solid, that seemed to be fashioned from a kind of white, shiny marble. In fact, it is very difficult to me to describe the beauty of that foundation, not to mention everything else that I saw there. It appeared to be an enormous construction, very majestic, and firmly anchored in the Universe. Stopping to admire that beautiful piece of God-made architecture, the angel warned me that we needed to continue our journey and move farther on toward Hades.
As we continued beyond the foundation of the Earth and were travelling, I came to see some gigantic gates in the distance. I instantly understood that these were the gates of Hades. As we drew closer and closer to the gates, I began to feel a profound pain and a heavy spiritual weight within me. My suffering was becoming more pronounced and harder to bear with every step. Then, I started to moan like someone who is going through intense pain or suffering. I asked the angel why I was feeling pain as we were approaching the gates of Hades. The angel answered,
You feel exactly what a soul feels who comes here from Earth after his physical death and who must enter Hades. Therefore, you experience the same feelings.
As we continued our approach and were getting closer and closer to the gates, the spiritual pain and weight within me became almost unbearable. Many of you may have experienced great trials in life, troubles and despair, hopeless situations when you could find no encouragement or consolation from anyone or anywhere. That is how I felt then. I felt that once I entered through those gates, any hope of ever getting out of that place was lost.
After I entered Hades, I lost any previous desire to see any family there, or to find answers to questions like “Where were they?”, “What were they doing?” or “How they were doing?”
The moment I entered, I realized that all the souls in that place had a body identical to mine, with the same properties. Everyone was perfectly conscious and understood absolutely everything that was happening around them. Everybody knew where they were and why they were in that place.  All of whom I was passing by knew who I was, and I knew who they were.
Journalist – Did that spiritual body we are discussing have a shape?
Lia – Yes, it had the shape of the human body with the only difference being that it was not made from flesh and blood.
Journalist – Did it have a face or facial features?
Lia – Yes, certainly.  There the spiritual body had the same facial structure and appearance as that of the respective human while living on Earth, but it was, let’s say, rejuvenated. For instance I knew that a man who stood in front of me was in fact my former neighbor from across the street who had died some time before. I knew it was him and I even felt his pain because he was in that place. He also knew who I was. There, absolutely everything is known.
Journalist – Even though, let us say, that man died at 60, was his face looking like it was in his youth?
Lia – Yes, every one had the same facial appearance that he or she had while living on Earth, but evidently rejuvenated. There, even though I may not have known any particular person before, when I was in front of anyone, I instantly knew everything about that person.  I knew things such as: what kind of people or nation that person had belonged to, what had been their cause of death, even if the death might have occurred 2000 years ago. All that information was instantly available to me! I also knew that all the souls that were present there were waiting for the Final Judgment.
Then it was given to me to understand and feel the pain, spiritual burden and despair of those souls that were in that place. Furthermore, I knew that once one entered into that place, hope was lost of ever being able to get out again.
Hades is the very first great separation from God, and all the souls found there were fully conscious that once in that place, they could no longer reconnect to God in any way. They knew they would be summoned to face God at the final judgment for their deeds while living on Earth. They also knew they could not correct anything from their past. Once they had died and had been brought to that place, any hope of mediation or help from God was then gone forever.
That was the reason all those souls were living in a state of terrible agony and sorrow, of insecurity and uncertainty because they did not know the verdict they would receive at the Final Judgment. Would they be forgiven for the mistakes they made during their lives, and thus, be saved from that place? Would they be found guilty and be sent to Hell forever? Each of them was very familiar with the facts of their own life and was fully aware – more than ever – of the significance and gravity of sins. Each had a chance to turn onto the right path during their Earthly lives but they had disregarded it. Tortured and torn apart by all those thoughts, everyone was frantically analyzing the facts of their lives, trying to find something, anything that might come in their favor or could soften their circumstances at the Final Judgment. Therefore, each soul was intensely preoccupied by their own situation, no longer caring for anyone else around them.
Overwhelmed by the torturing atmosphere of that terrible place, I did not want to go any further or see anything else that existed there, as I had initially wanted when the journey began. I was intensely overcome with the deep sorrow and awful pain of being forever separated from God.
The separation from God that one feels in Hades cannot be compared to any pain felt on Earth! I wish that no single soul on Earth would ever end up in Hades. Words cannot describe what is felt when you are separated from God in that place.

The Journey onto the Mountain of God

Being afraid of staying there longer or to be forgotten by the angel in that place – where once arrived you cannot exit – I started to cry and groan like a child. Noticing the state I was in, the angel escorted me out from Hades and told me,
Now we are going to go farther and climb onto the Mountain of God.
As we departed from that terrible place, the pain and burden I was feeling started to fade away. Ahead of us laid a completely different perspective. The distances of the Universe are enormous, but we managed to move with an astonishing speed.
It seemed to me that only a few moments had passed and we already arrived at the foot of the Mountain of God. Suddenly I found myself in front of a very high and imposing mountain.  Then I understood that the mountain was the Mountain of God and we would have to climb that mountain the same way one would hike on a mountain on Earth. Everything was in an unimaginable display of splendor and holiness, almost impossible to be described in words.

The White Path

While looking at the mountain, I noticed that, starting from its base, there was an extremely white path, as wide as a human palm, unfolding up the entire mountain toward its summit. I had never seen such an intense white on Earth. Any footstep, had it been stained, would leave a trace on that path. It depended on whether your feet were dirty or not, if your life was clean or not.
The angel warned me not to step aside from the path because the mount is holy and if I hesitated from the path I would fall down from the mountain. Why was this so?  Because I would need to be able to understand certain aspects and scenes that I was about to see.
All those who were ascending on that path were dressed in white clothes. I understood they represent people still alive on Earth. At a certain moment, during the ascension, I noticed that some were walking more easily and some were having difficulty in their walk. Some were crawling on their elbows and knees and hence had many wounds. The angel explained to me that some were ascending much harder than others because they had endured humiliation and sufferings on Earth due to their faith in Jesus Christ, and some paid even with their own lives.
I saw an old little man that was climbing with very much difficulty; he was wounded all around his elbows. When I saw him, I instantly acknowledged everything about him – where he had been from, what church he had belonged to, and so on. Being anxious to find out the explanation, I asked the angel,
Why is that old man having such a hard time moving forward on the path?
The angel explained,
He is persecuted every day because of his faith in Jesus Christ, but he stands strong in his faith.
I noticed the difficulty with which this old man was climbing on the path. He was earnestly advancing despite of his sufferings and was ready to even give up his life for Jesus Christ.
As we were moving ahead onto the path, I saw that some were stepping outside of it. They were not able to return onto the path because in the meantime it was occupied by those who were going up. Therefore, instead of going up, these backsliders were going back down. Moreover, some of them were not able to simply walk down, but they were tumbling toward the base of the mountain. Then I asked the angel,
Who are those that are descending? Stop them, please, do not let them go down!
The angel replied,
I cannot stop them, I am not allowed to. I do strictly what I am told to do. If I am told to do something, I do it, or if I am told not to do something, then I do not do it.  I have no right to stop anyone. Everyone is free to do whatever they want with their life.  Each individual is free to decide either to climb the path of their life to God until the end, or turn away from the path, abandoning it, if they choose to do so.
Then I asked the angel,
What will happen to the souls of those that are descending?
And the angel answered,
They are now going where we have come from – Hades.
Being worried for the fate of those souls and knowing what their ending would be in that place, I insisted on asking the angel again,
Oh, but stop them, do not let them reach Hades!
The angel told me again,
I cannot do that. I only do what I am allowed to do. These souls go there because they no longer like the path that leads to God, but they will be held accountable for their decision.
Journalist – Who do you think these descending souls were? Coming back to our life on Earth, who might represent these souls?  They must have an equivalent in our world, right?
Lia – Yes, that is correct. Those souls as I understood represent the people still alive on Earth that had decided at a particular moment in life to come to Jesus Christ as their Lord and Savior, adhering to His word.  They loved and revered Him for a while, but then they started disliking the pure life they were supposed to live, as Jesus asked them to live. Therefore some of them said to themselves,
“This path is too hard and too narrow for me. In fact I cannot do whatever I please, I cannot have a lover or an affair if I want, I cannot get rich and do dirty business, I cannot do this and that.”  These people no longer wanted to go with Jesus because Jesus Christ Himself is the path, the white path onto the Mountain of God. On that path one can only step with extreme care because any spot, no matter how faint it might be, is still visible and any soul will consequently be scrutinized for all the unclean spots and traces left behind on the path.
Those souls were going back to the life they had before coming to Christ, they were going back to the sinful lifestyle from their past. They were doing this consciously and not determined by anyone else. They began to dislike living a clean life. They abandoned their faith in God and His salvation and went back to their previous worldly sinful lifestyle.
They traded their salvation for worldly pleasures. This may seem very pleasurable at the time, and some may think this exchange will bring prosperity and freedom, but one cannot see how they reached this prosperity, whether or not there is an extramarital affair or some other sin behind their apparent success. These people may say: “Why not? It is not such a big sin.” According to their logic, nobody sees it, nobody knows about it. This type of reasoning leads to actions that are profitable or pleasurable for a short time for some, but in the end they will be asked to give an account for their deeds. Their judgment will be much more severe because they had heard the truth but chose to ignore it.
As I stood on the Mountain of God, I suddenly saw an immense fire on the top of the mountain. That fire was so great and imposing that you could not take your eyes off it. That fire was continually and relentlessly burning! It had a common base for three immense and distinct flames. When I looked at it, I instantly understood that this was God – the Father, the Son, and the Holy Spirit. It was the Divine Himself within the fire on top of the mountain!

In the Final Judgment Courtroom

After that we immediately turned to the left and the path suddenly changed direction. An enormous hall appeared in front of us. It was the courtroom where the final judgment would be held. Its dimensions were immense and seemed to be of cosmic magnitude. What was interesting about these heavenly dimensions was that the greater they were, the closer they appeared to be.
When we arrived at the doorsteps of this hall, above it there was the same immense three-flame fire that I had previously seen on the top of the Mountain of God. There I also saw a huge bright cloud, which I understood right away that it was formed of all the saints that had lived on Earth and had been subjected to the First Resurrection, which I had not witnessed.
Then the angel placed me exactly on the doorstep of the judgment courtroom. In front of me stood this huge courtroom, and deeper into the courtroom there was a very large and long table. At each of the two ends of the table there was an angel, both of which looked like the one that was escorting me. The two angels were assisting a third person that was sitting at the middle of the table. I immediately understood that the third person was the Lord Jesus Christ. On the sides of the courtroom were very many immense shelves having a multitude of books on them.
These books were in fact the book of life of each individual that ever lived on Earth, containing a record of their entire life with all their actions and deeds.
Suddenly, a very loud noise was heard, a roaring sound produced by large crowds of people in motion. This marked the resurrection and the beginning of the judgment of those in Hades!
They were marching toward the final judgment courtroom, coming aligned in huge columns. They had been resurrected by generations, starting with the first generation that inhabited Earth and ending with the last generation. Among them were teenagers, men and women, young and old, belonging to all the nations of the world. They were coming in huge waves, one wave after another, like the waves of an ocean. It was a terrifying and trembling noise that seemed to shake the whole Universe. One angel was sitting to the right and another to the left and they were arranging those coming in into two rows by the time they were entering the hall. Everything was being conducted and executed in a perfectly ordered fashion.
After the resurrection of the dead ended, a total silence settled in. The entire audience was waiting for the judgment to begin.

The Judgment of a Man

I personally witnessed the judgment of one man.  He was brought in front of Jesus by one of the usher angels. Then one of the two angels sitting at the table extracted that man’s life book from a shelf in the library and placed it on the table, in front of the Lord Jesus.
The next moment a screen of gigantic dimensions appeared in front of all of us, similar to a cinema screen. The kind of technology that I have witnessed over there is not known on Earth: when the Lord opened the book of life of that man, starting with the first page, the entire life of that man started rolling on the screen in front of us and in front of the whole Universe. The Lord Jesus was not in a hurry and while He was patiently turning each page of the book, images and sound showed everything that man had done during his life.
Everything could be seen to the finest detail, moment by moment, day by day, starting from birth, through childhood, youth, and adulthood up until death. At the Final Judgment, everything that man had done, whether good or evil, every thought, word and feeling from his entire lifetime was shown exactly like a film in front of us all. Nothing remained hidden! Everyone could see and hear even the most intimate thoughts and feelings that man had during his life, including the most discreet, known only to him, all of them resonated and were speaking loudly and clearly to all of us.
At this judgment, the Lord Jesus was the only judge.  Nobody intervened, not even the Father who was overseeing from the summit of the mountain. Jesus Christ was the only one that decided and gave the final verdict, after analyzing the whole life of the one who was on trial.  The analysis and judgment were made in front of everyone, so that all could see clearly that His judgment was righteous.
And thus we found that this man was a priest in a church while living on Earth, and hence the truth had been relatively available to him. After watching the life of that priest in fine detail, I felt full of shame. I fell down on my knees right there on the doorsteps of the courtroom. I bowed my head to the ground, feeling I was a tiny particle of dust in the presence of Lord Jesus.
After witnessing all those events, I became more conscious than ever and fully convinced that all we do on Earth is recorded and nothing can be hidden nor concealed from the face of God. In those moments I began thinking about my life and I boldly, but fearfully, said to myself, “Lord, only Your mercy and clemency can pardon us from Your righteous judgment!”
After that man’s entire life had rolled in front of everybody, the Lord asked him,
Do you have anything to say in your own defense?
The man bowed down his head in front of the Lord and was silent. He could say nothing in his defense, because he knew that nothing he did had remained hidden.
In those moments I understood – and this fact shocked me profoundly – that whenever necessary, the Lord could ask any of the saints from that shiny cloud above the courtroom to stand as witnesses for any relevant moment from that man’s life. Some of them had lived in close proximity of the judged person and could have confirmed any aspect or detail related to that man’s life.  Moreover, it did not matter what kind of religion the man had embraced during his life on Earth. The judgment was made according to the amount of knowledge and how much was fulfilled in accordance with the Ten Commandments from the Bible.
Furthermore, the Lord Jesus could also summon non-living things as witnesses, things that were around the person at certain times, such as the closet from his room, the crossbeam of his house roof, the road the man had walked on, the tree he had passed by every day or anything else. These objects could appear as living beings before the Lord, and testify, confirm or deny facts, events and details regarding that person. This is the majesty of the Lord Jesus. When I saw and understood all these things, I was in complete shock and tremble because I never would have thought that something like this is possible.

The Verdict and the Sentencing

In the moments that followed, a dense silence enveloped that judgment hall. All of us were waiting for the final verdict with great anxiety and tension. This man’s eternal destiny was being decided, and he would either, be forgiven and accepted into Heaven or he would be condemned and sent to Hell forever. The judgment of that man continued. Lord Jesus opened another book that was on the table, which I understood that it was the Book of Life. The Lord searched and found the man’s name written in it.  Then, the Lord addressed the man,
Because of the words you have told others about Me, that I am Life, that I am eternal Life, and that knowing Me by hearing My Word and choosing to follow Me means gaining eternal life, I pronounce you blessed, because others around you have benefitted from the words you have spoken.
The next moment, all those that were present including the angels, saints and all other celestial beings erupted in a loud cry of joy because one soul had been pardoned. The Lord Jesus then signaled to the Sun to come closer. The Sun, with all its great beauty, came in the form of a living being, bowing to the ground as it stood before the Lord. Then Lord Jesus addressed the Sun, saying,
Take off your garment, and go and dress him with it!
The Sun, just as a human would have done, took off his garment, and dressed the man who now received the shine and splendor of the Sun. Then the man was taken to join the group that was glowing just like him. Then I saw that there were different groups of individuals that had different intensities of brightness. There were some groups that shined so intensely that their brightness was almost merging with the images of their spiritual bodies.

The Return to Earth

This was all I was allowed to see from the Final Judgment, which continued. The angel took me out of the courtroom and told me,
We are returning to Earth now.
It was time for me to leave that wonderful place where for a brief period of time I was allowed to stay and witness these events. This time, my soul was in a completely different state compared to the initial one. At the beginning of the journey I had told the angel that I did not want to die just to be able to see the Final Judgment. Now I was so overwhelmed by everything I had seen, heard and felt on this journey, that I did not wish to return to Earth.
The contrast between the two worlds – the celestial and the earthly – seemed so huge to me, that I came to ask myself in wonder, “Why do we humans love our lives on Earth so much, lives that are so often imperfect, dirty, full of suffering and above all, lacking in the splendor of the presence of God?”
It was very difficult for me to accept the fact that I had to go back to Earth where I would have to live in my physical body again. I knew that it would be impossible not to make mistakes for as long as I would be in that material body. I asked the angel not to take me back to Earth but to leave me there, where I felt I was truly at home. Instead the angel wanted to remind me of something very important upon my departure and replied,
Those you saw descending onto the white path from the Mountain of God are those that had trampled the grace that had been offered to them. You all have a great, great gift! You have the grace! You are offered the Salvation freely, and you are forgiven by the grace made available through the death of the Lord Jesus Christ who died for you all. The dirty garment of your soul was cleansed when you came to Him and through His blood you became clean. But whosoever tramples this Grace must come to the Judgment.
I then understood that it is easier for those who have known or have had a connection with a certain degree of truth, but did not have the chance to know the grace and receive it. Perhaps there are people of different faiths, Buddhists, Muslims and others who have a high moral standard, but did not have the chance to know about this grace. Their judgment will be lighter.
However for those who heard about this grace but despised it, in other words those who were offered this priceless gift and rejected it, will be condemned and lost for eternity. I do not wish that anyone would end up at the Final Judgment for something like this, in front of the Lord Jesus Christ.

The Aftermath of the Journey to Heaven

Knowing that I would have to come back home, a strong feeling of shame encompassed me. I did not want to go back and live on Earth again. I was aware that I had a family, but I also knew that Lord Jesus could help them move on without me. Finally, I had to accept that I needed to return to Earth. I left the Mount of God and the Judgment Hall and I returned to the same place from where I had departed. I found myself in my room again, back in my physical body. In the next coming weeks, I felt extremely sick and very weak. I was so profoundly marked by this experience that I simply felt I did not want to live any longer.
Journalist – Are you referring to the fact that you were sick physically or spiritually?
Lia – I meant it both spiritually and physically because I started to suffer in my body. Everything around me now appeared to be ugly and dirty! I was seeing myself as being ugly as well. I was disgusted by my own person and by everything that surrounded me. It all seemed ugly in contrast to what I had seen during my visit to that marvelous realm of God. I did not want to eat anymore and I sensed that my body was rejecting the food, as well as refusing to live any longer.
Journalist – Why?
Lia – It became difficult to live on Earth because I was conscious that while I lived in my physical body it was impossible not to fall short of God’s commandments and not to sin. Right after the return to Earth, I became aware like never before, of what sin really means and what its consequences really are. At the same time I was overwhelmed by the Lord’s greatness and by what I had witnessed where I had been. I was overwhelmed by His righteousness and by the holiness I had seen there. If it were not for the freely available grace of God, we would be the most lamentable beings standing before the Lord Jesus Christ.
I had seen and felt the holiness of the Lord Jesus, of His divinity and that of His Mountain, which could not be walked on with disregard. Those who embraced the sin in their lives were forced to descend, being unable to continue climbing while clinging to their sin.  Everything was beaming with holiness in that place. The angel had added,
This holiness is granted to you by grace, through forgiveness!
Because Jesus Christ had paid the price for our sins which were washed away through His blood, we received a gift, a priceless grace, Salvation. Salvation is worth more than any treasure on the face of the Earth, it is worth more than all the billions of dollars the richest man in the world might ever have.
The most sorrowful man in eternity is the one that will not be saved, that would not know the Lord Jesus Christ and that would not change his life the way He asks everyone to!
I lost my desire to live because I loathed all things around me: wealth, food, and anything else that could separate me from the Lord Jesus Christ and His salvation. I felt that living means either being totally committed to Jesus or to live with disregard towards God’s grace, trampling it with a despising attitude, way of thinking and emotions. I was shown how absolutely everything would be revealed at the judgment, every feeling, thought, look and deed. However it was of great comfort and relief for me when the angel said,
You all benefit from a great gift, the grace.  Anywhere you will travel on Earth, tell others what you have seen and how this grace surpasses everything. To be and to live by grace with the Lord Jesus, is everything. Salvation is everything!
If there was ever a time when you loved someone with all your heart and soul and at that moment you felt you could not live without that person, that feeling is like a moment of eternal bliss. Much more than that, anyone can live eternally within such complete love without lacking anything.

Conclusions

Then I told myself that I must share the message of hope with any person that I will meet, that Jesus Christ is our Savior.
Journalist – Finally, what would you like to communicate to those that will read this testimony?
Lia – I would like each individual to believe, and mostly to be convinced that beyond the reality of everyday life on Earth and beyond our physical death, there is another world just as real as this one, but nonetheless completely different. Our journey does not end at the grave, but we continue into another dimension, whether we believe it or not. We go further, our final destination being either Heaven or Hell. There isn’t a third choice. As long as we live on Earth, each of us is free to choose our final destination. If we want Heaven to be our final destination, then we have to come to Christ through faith, yield to Him as our Master and Savior, and consequently live our life by His commandments.
Moreover, I would like everyone to know and be convinced that there will be a final judgment, and we all will stand before God and be held accountable for our deeds, for the way we lived on Earth, regardless of religion and beliefs.
This Final Judgment is not a myth, it is a REALITY! Eternal punishment can be avoided. For further reading and details, I encourage everyone to study the Bible. In the Old Testament, God promises He will be found by all those who will seek Him wholeheartedly (Jeremiah 29:13, NKJV).

The End

Editorial note – Relevant biblical references related to this testimony:

John 3:16
John 14:6,15
Romans 3:21-26
Ecclesiastes 12:13-14
Acts 17:30-31
Romans 2:11-13
2 Corinthians 5:10
1 John 1:9; 2:1-2
Revelation 20:11-15

“16 For God so loved the world that He gave His only begotten Son, that whoever believes in Him should not perish but have everlasting life.” John 3:16
“6 Jesus said to him, “I am the way, the truth, and the life. No one comes to the Father except through Me. 15 “If you love Me, keep[d] My commandments.” John 14:6,15
“21 But now the righteousness of God apart from the law is revealed, being witnessed by the Law and the Prophets, 22 even the righteousness of God, through faith in Jesus Christ, to all and on all[h] who believe. For there is no difference; 23 for all have sinned and fall short of the glory of God, 24 being justified freely by His grace through the redemption that is in Christ Jesus, 25 whom God set forth as a propitiation by His blood, through faith, to demonstrate His righteousness, because in His forbearance God had passed over the sins that were previously committed, 26 to demonstrate at the present time His righteousness, that He might be just and the justifier of the one who has faith in Jesus.” Romans 3:21-26

“13 Let us hear the conclusion of the whole matter: Fear God and keep His commandments, For this is man’s all. 14 For God will bring every work into judgment, Including every secret thing, Whether good or evil.” Ecclesiastes 12:13-14
“30 Truly, these times of ignorance God overlooked, but now commands all men everywhere to repent, 31 because He has appointed a day on which He will judge the world in righteousness by the Man whom He has ordained. He has given assurance of this to all by raising Him from the dead.” Acts 17:30-31
“11 For there is no partiality with God. 12 For as many as have sinned without law will also perish without law, and as many as have sinned in the law will be judged by the law 13 for not the hearers of the law are just in the sight of God, but the doers of the law will be justified;“ Romans 2:11-13
”10 For we must all appear before the judgment seat of Christ, that each one may receive the things done in the body, according to what he has done, whether good or bad.” 2 Corinthians 5:10
“9 If we confess our sins, He is faithful and just to forgive us our sins and to cleanse us from all unrighteousness.” 1 John 1:9
“1 My little children, these things I write to you, so that you may not sin. And if anyone sins, we have an Advocate with the Father, Jesus Christ the righteous. 2 And He Himself is the propitiation for our sins, and not for ours only but also for the whole world.” 1 John 2:1-2
“11 Then I saw a great white throne and Him who sat on it, from whose face the earth and the heaven fled away. And there was found no place for them. 12 And I saw the dead, small and great, standing before God,[c] and books were opened. And another book was opened, which is the Book of Life. And the dead were judged according to their works, by the things which were written in the books. 13 The sea gave up the dead who were in it, and Death and Hades delivered up the dead who were in them. And they were judged, each one according to his works. 14 Then Death and Hades were cast into the lake of fire. This is the second death.[d] 15 And anyone not found written in the Book of Life was cast into the lake of fire.” Revelation 20:11-15

Scripture taken from the New King James Version. Copyright © 1982 by Thomas Nelson, Inc. Used by permission. All rights reserved.

Nicolae Moldoveanu – A Saintly Hymn Writer Went to be with His Lord

Almost three years have passed since the Romanian Evangelical composer Nicolae Moldoveanu went to be with the Lord and I still feel like it is breaking news. His songs are so present within our worship that it is hard to imagine he is no longer with us.
The titles “composer” and “saint”, do not go together very well nowadays. However, this is precisely what I have been reading about and hearing on Romanian internet blogs, Christian radio and TV stations, ever since July 12, 2007. On that date, 85-year-old Nicolae Moldoveanu, prolific hymn writer, died in Sibiu, Romania. For more than 62 years, God enhanced our faith through his music, lyric and especially his uncompromised Christian testimony during Romania’s dark communist era of forty-five years.

Named “the Bach of Romania” (1), Moldoveanu wrote more than 6,000 songs, with 361 of them written while being persecuted for the faith in prison. Although while he was alive he rarely ventured out of his city, or even his personal residence for that matter, he was so present in the lives of at least one million Romanians that, “we could not believe he could ever die”, said M. Cruceru, VP of Emanuel University, Oradea.(2)

Born on February 3, 1922 to a very poor family, this extraordinary man lost his father by the age of three and a half and his only opportunity for education involved enlisting in the military program called the “Army’s Children” at the age of twelve. These destitute children lived in garrisons with soldiers, but due to his love for music, Moldveanu was enrolled in the military’s brass ensemble. There, a conductor recognized his talents and helped him develop his musical ability. Later, he would write, “I am now seeing God’s hand in everything that has happened in my life, good or bad”.

When he would come home for short vacations, Moldoveanu would accompany his mother to a newly-founded church belonging to “The Lord’s Army”, a reforming arm of the Greco-Orthodox Church that emphasized the need for repentance and of being born-again. Shortly, Moldoveanu met his Savior and also fell in love with the Lord’s Army’s musical tradition, putting its words and music to paper and publishing them, as well as his own original music, in “Village’s Light”, The Lord’s Army’s publication. Music also likely saved his life during World War II, as his ensemble was stationed far from the war-ravaged front lines. Still young, Moldoveanu wrote very mature music and spiritually-deep lyrics during this time of conflict. In order to buy his first Bible, he sold half of his bread ration and his entire milk ration for an entire month; he would eventually keep this very same Bible until his death. During this and the short post-war period of freedom, before the communist regime’s ascent to power, Moldoveanu was able to publish hundreds of songs. (3)

In 1948, the Communists declared the Lord’s Army illegal and threw its leaders in prison. Nicolae continued to worship in secret and in 1959, after refusing to stop attending Christian gatherings and writing songs, he was arrested and sentenced to 12 years in prison for “conspiring to overthrow the communist regime”, in spite of his right hand’s infirmity due to an accident. Still, he praised the Lord and in return God “gave” him the optimistic song: Clear Skies. On the day of his arrest, Moldoveanu was able to whisper to his wife. “Lena, look at the skies”. It was “the only thing we could share while separated”, he later said. The comment was to prove prophetic as after months spent in an underground section of the prison, Moldoveanu was finally allowed above ground. The new cell he had been moved to had a broken window, and although it was a bitterly-cold day, at least he could share the same sky as his wife.

In prison, he met Traian Dorz, a prolific Christian poet from Lord’s Army, and many well-known Christian brothers, including Tortured for Christ’s author and The Voice of the Martyr’s founder Richard Wurmbrand. Moldoveanu and Wurmbrand praised each other for their testimonies during persecution. Both considered it an honor and a grace to suffer for the Lord. “Moldoveanu was one of the two greatest saints I have met in my 15 years of prison”, Wurmbrand said in a sermon. “He came smiling from the torture room. His approach was that of a lamb. While I was protesting the guards’ abuses against others or me, he never protested” continued R.W. (4)

Amnestied five years later, though still under the secret police’s surveillance, he continued to meet with his small church house whenever possible. Warrant-less home searches, abuses and threats continued for decades, but Moldoveanu always thanked the Lord for them, and also prayed for persecutors. In a time when the communist regime kept a tight grip on any publication, even owing a typewriter could put you in prison for a couple of years. However, the spread of his songs could not be stopped. Memorized, copied by hand, and later recorded, Moldoveanu’s songs were used by the Lord to nurture our faith for more than six decades. Because of the surveillance, poverty, and poor health, he could not work or travel too far. But he was visited daily by Christians from all of Romania who were welcome in the small apartment he was renting. And a visit to him was quite an experience! In a country of religious divisions, Moldoveanu mended all fences and never asked visitors for anything other than their first names. He was even aware that some “Christians” might be police agents, but “they needed to hear the good news too”!

There was one exception to his presence though: after waking up, for at least two hours, he used to sing songs of praise to the Lord, alone and without any audience. Most of the songs he would write were granted to him during this intimate time. After that, he shared freely with anybody what God “gave” him, whether a song or a meditation. Even in more recent years, when recording artists sold CDs or DVDs with recordings and performances that included his songs, he never asked for copyright royalties. On the contrary, he encouraged musicians to arrange his songs for choirs or orchestras as he always looked upon his hymns as “God’s copyright”.

At times, his lyrics move one to feel spiritual immaturity; “This is a curse”, said Jan Staneschi, former Bucharest Baptist Seminary Principal, when he heard the song Break my Will, Even with Heavy Blows. “It is not a curse”, Moldoveanu would reply. “It is my commitment to God’s will, as was the Virgin Mary’s”, recounted him, at a ’99 symposium, as saying and adding: “and His will is good and perfect” (Rom. 12:2). (5)

It has been God’s infinite wisdom to choose a hymn writer and not a preacher to enhance our faith. In a country where translated Evangelicals’ music was considered a means to westernize Romanians, Moldoveanu’s folk style met no resistance. Although many of his songs are more sophisticated and require elevated vocal capability, most of Moldoveanu’s songs came naturally for Christians, whether alone or in church, and they went directly to our souls. It is my prayer that these humble words would bring some well-deserved recognition to this miracle of God, Nicolae Moldoveanu. “May the Lord be praised”, was the Lord’s Army’s old greeting. And the answer was, “For Ever and Ever, Amen”.

www.desculti.wordpress.com

Dorin Radu, domn100@hotmail.com
Dan Cure, Consultant
Warren, Michigan, August 2007

(1) Doina Catana, Director – Ioan Vidu National College of Arts, Timisoara – remarks on a special presentation of Moldoveanu in “Viata Spirituala”, a weekly series on Romanian public television, broadcast on July 22, 2007
(2). Marius Cruceru’s blog: “lapatratosu” , July 12, 2007
(3). All biographic details come from “Hope’s Hostages”, “Strigatul de la miezul Noptii” Book House, November 2002, Arad, Romania (A book, printed in Romanian, and dedicated to Christians who spent years in communist prisons for their faith).
(4). Richard Wurmbrand, Audio Recordings of Sermons 1987- 1996
(5).Moldoveanu Symposium, 1999 Maranatha Baptist Church, Arad, Romania, Video Recordings.

Le mariage. Une leçon de sagesse et de modestie

Par Tatiana Scurtu-Munteanu

Le premier mistère par lequel que Dieu nous a bénis dès le début  du monde c`est le mariage, l’union de l’homme et la femme dans „une seule chaire”, dans amour et la compréhension. „L’Eternel Dieu dit: Il n’est pas bon que l’homme soit seul; je lui ferai un aide semblable à lui.” (Génèse 2:18) Par suite „Celui qui trouve une femme trouve le bonheur. C’est une grâce qui vient de l’Eternel.” (Proverbes 18:22)

Nous nous demandons aujourd’hui à l`ère de l’information, où la guerre informatique abolit notre côté sensible tout en nous transformant, petit à petit, dans un mecanisme automatique, quel serait le but de notre existence, mais celui de la vie de couple? Comment devrions nous réagir après cet événement si important de nos vies?
Vous trouvez les réponses à toutes  ces questions assez facilement, en regardant les uns et  les autres,  dans la profondeur de vos âmes, car l’homme est ne de l’amour et avec l’amour ancré dans la conscience et le désir de vivre.

Après que Dieu créa l’homme et la femme, „Dieu les bénit” et „ Dieu leur dit: Soyez féconds, multipliez, remplissez la terre, et l`assujettissez; et dominez sur les poissons de la mer, sur les oiseaux du ciel, et sur tout animal qui se meut sur la terre. (Genese 1:28) et „du reste, que chacun de vous aime sa femme comme lui-même, et que la femme respecte son mari”. (Ephésiens 5:33). Les buts de la vie conjugale sont pour les époux de s’unir dans l’amour pouravoir des enfants,  la compréhension mutuelle dans  la gloire du Dieu, pour que l’anarchie ne s’installe pas dans le monde.

Pour renforcer l’importance de cet événement  nous nous rappeleront quel était le premier miracle du Jesus et il où a été fait.. L’Evangile de Jean, dans le 2ème chapitre, on nous présente le mariage de Cana en Galilée, ou Jésus avec ses disciples et sa mère ont été invités.
Jésus répond à la démande de sa mère, qui lui a dit qu’il n’y avait plus de vin. L’objectif de la  la transformation de l’eau en vin est de nous montrer la transformation subie par le couple, pour lequel le stade de mariage est une étape de transition vers une vie meilleure, tout comme le vin a été servi mieux qu’avant.
Chacun quitte ses parents où il a ete soigné et protégé, pour mener sa vie  par lui-même, entrant dans une nouvelle union pour former un nouveau noyau, vivre pour le bonheur de l’autre aussi que pour le sien.

Je me demande maintenant qu’est-ce que pourrait  avoir plus de puissance sur nous que le modèle de vie que Dieu nous a donné?
De  retour au Livre de tous les livres „ainsi ils ne sont plus deux, mais ils sont une seule chaire. Que l’homme donc ne  sépare pas ce que Dieu a joint”. (Matthieu 19:6)

Si intr-o zi calatorind mereu ne vom trezi in cer cu Dumnezeu

Aurel Popescu,

A trecut la Domnul, “cel mai iubit dintre vorbitori”. Nu stiu de ce nu putem vorbi despre trecut fara sa dorim sa ne intoarcem. Amintirile raman un loc cu iarba cea mai verde, cu apele cele mai limpezi, cu bucuriile cele mai adevarate, chiar daca ni s-a spus ca aici “orice soapta s-a depozitat ca si strigat” nu mi se pare nimic mai real decat amintirea.

In vremile ferbinti ale miscarii din ’77, la Arad Bujac intr-o predica , Iosif Ton a aratat spre locul inde erau, Aurel Popescu si Paul Niculescu spunand, “tot ce am facut am facut datorita lor, ei mi-au dat curaj ei nu se tem”. In vremurile in care fr Ton era cel mai vizibil a fost un gest laudabil de a arata spre ei, pentruca multi dintre noi simteam prezenta lor foarte vie.

Spiritul ascutit, vorba din regat cu un umor irezistibil, vorbirea din Cuvant bine articulata, smerenia si neinfricarea lui Aurel Popescu m-au cucerit. Mi se parea mereu ca este in dialog cu un personaj anonim care in imaginatia mea era lumea comunismului ateu: “Domnilor, daca Isus Hristos este o poveste, trebuie sa recunoaste-ti ca este o poveste frumoasa, si daca este o poveste, de ce nu o puneti domnilor in cartile de scoala, ca sa o citeasca copii?… Dar voi stiti ca nu este o poveste, voi stiti ca aceasta istorie pune mana pe tine si cand te prinde nu te mai lasa pana nu te transforma” (la Sega)

Ianinte ca sa vorbeasca ne-a invatat o cantare a carei cuvinte le-am memorat cu cea mai mare viteza in viata mea, canta cu atata verva si convingere cantarea, ca ma simteam undeva pe baricada cantand un imn de biruinta: Nu, nu suntem un vis o intamplare/ un lut de sine insusi framantat./ Ci ne-a zidit o minte creatoare/ O-ntelepciune fara de hotare/ Exista Dumnaezeu ce minunat / Niciodata nu pot canta cantarea fara sa vad in minte, bucuresteanul cu verva de adolescent cu privire vioaie mereu bine dispus, asa cum continua sa fie in amintirea mea.

Era in 1978 undeva la inceputul lui Noiembrie, am aflat ca sub presiunea regimului, fr Aurel Popescu a fost dat afara din cult. Pe 11 noiembrie trebuia sa fie nunta mea cu Liana, nu stiam cum sa imi arat simpatia fata de dansul. Am rugat un prieten din Arad sa mearga la Bucuresti si sa-i dea lui fr Popescu un plic. In plic i-am pus banii pentru biletele de avion si o invitatie la nunta. Pastorul nostru era atunci Fr Chiu Pavel, m-am dus la dumnealui si i-am spus, la nunta noastra va vorbi Fr Popescu. Bine, dar tu stii ca a fost dat afara din cult. Stiu, dar cred ca nu are nici o problema cultul cu nunta mea. Am fost de acord sa nu vorbeasca de la amvon. A vorbit despre cum se construieste o casa. Era si inginer constructor. Masa a fost la Cantina fabricii de strunguri , a venit sa ne felicite si mi-a spus frecandu-si mainile bucuros : “mai sfintim si locul asta sub ochii astuia, si mi-a facut semn cu capul spre portretul tov-ului.”

C.S.Lewis spune ca : “ne trebuie un trecut…. sa avem ceva de pus impotriva prezentului”. Se spune ca Biserica a fost pusa la doua teste majore si continua sa fie. Testul oprimarii al prigoanei, pe care biserica l-a trecut mereu cu brio, si testul libertatii pe care biserica l-a cazut mereu.

Generatia tanara stie mai multe despre informatori decat despre eroii nostri, datorita noua care tacem si sugeram prin tacerea noastra, ca nimic nu a fost inainte si nimic nu va mai fi dupa.

Sa insemneze ore cuvantul acela “se duc oamenii de bine si nimanui nu-i pasa” ca ei se duc si nimeni nu observa, nimeni nu le simte lipsa? Daca ar fi sa scriu un epitaf in amintire Fr Aurel Popescu care a fost pentru mine, cel mai iubit vorbitor, as scrie:

” Cu el am fost cu totii mai curajosi”

Imi amintesc de interviul care, A.Popescu l-a dat la Europa Libera pe cand era in Italia in drum spre State, unde a fost exilat. La incheierea interviului domnia sa a spus:

” Da fratilor noi facem politica,”politica lui Dumnezeu”. “Omul este un animal care face politica”- zice filosoful. Este adevarat. Dar politica cui o facem ?

( florian guler troy mi )  www.desculti.wordpress.com

O OAZA A DREPTATII

STILURILE  ORIENTULUI SI OCCIDENTULUI

Neve Tzedek este numele unui cartier situat in sud vestul Tel Avivului. Este prima asezare construita in apropierea vechiului port din Yaffo, inceputurile sale datind de prin 1887, adica cu douazeci si doi de ani inainte de data fondarii oficiale a primului oras ebraic modern. Astazi, cartierul este inglobat in mijlocul marei metropole dar, prin grija municipalitatii, si-a pastrat caracteristicile inceputului, ramanind un loc expresiv, cu o atmosfera ce aminteste de localitatile rurale.

Constructiile joase, strazile inguste, fatadele picturale realizeaza in Neve Tzedek o oaza pastorala in mijlocul marelui oras trepidant. De altfel, numele cartierului, in traducere inseamna “o oaza a dreptatii” , expresie extrasa din biblie unde este considerata una din denumirile dumnezeirii. Multi artisti si scriitori au locuit si au creat aici. Printre ei, laureatul premiului Nobel pentru literatura Smuel Joseph Agnon, vestitul rabin Abraham Kook, pictorul Nahum Gutman…

Era firesc ca artistii plastici sa gaseasca o permanenta sursa de inspiratie. Reuben Rubin, Tziona Tager, Yehoshua Grossbard, Yehezkel Streichman, Arie Lubin, Shimshon Holzman, Nachum Gilboa, Miriam Cojocaru, Silvia Ghinsberg si altii au fixat pe pinza  pitoresti paisaje urbane sau interioare in care se amestecau stilurile orientului si occidentului, eclectismul unei perioade atit de deosebite. Interesant este insa faptul ca, indragostiti de acest loc, cel mai mult s-au inspirat doi pictori nascuti in Romania, ajunsi de foarte tineri pe aceste meleaguri.

Primul este Nahum Gutman, unul din cei mai cunoscuti artisti israelieni (n. in 1898 la Tebulesti), cu un stil pictural foarte distinct, in care influentele europene si atmosfera orientala recreaza spiritul timpului, prima jumatate a secolului trecut.
Tablourile lui surprind peisaje, dar si scene de viata, imortalizind oameni, ocupatii si obiceiuri care au disparut. Gutman e un pictor figurativ, dar novator si nu odata se dovedeste un revotat, trecind la elemente abstracte sau linii nervoase, sugestii colorate.

Cel de al doilea, contemporan cu noi, este Avi Schwartz, bucurestean prin nastere, un artist patimas indragostit de zona care cuprinde vechiul port din Yafoo, cafenelele din piata de vechituri si cartierul Neve Tzedek. Bun colorist, exigent cu umbrele si lumina, Avi introduce in peisaj pesonaje pitoresti, elemente vetuste dar caracteristice, reconstituind pentru noi o lume miraculoasa, care a disparut, dar si-a lasat cu demnitate semnatura in modernitate.
                                                                       Dr. DOREL  SCHOR

Sfaturi biblice privind viata de cuplu si relatiile parinti-copii, in „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” de Cristian Barbosu

S-au scris multe carti despre viata de familie si ne-am putea intreba daca ar mai fi ceva de spus sau de adaugat in aceasta privinta. Multe carti care trateaza acest subiect merg pe o abordare foarte specializata, ce restrictioneaza numarul potentialului auditoriu. Nu acesta este cazul cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie. Sot, sotie, parinti, copii. Intrebari si discutii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Imbinand in mod armonios o abordare dinamica cu un continut plin de valoare, autorul reuseste sa ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalina, a gandurilor pe care ni le impataseste.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). S-a nascut la Arad, dar a copilarit la Curtici. Dupa o perioada in care a muncit ca vames in vama Nadlac, Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea sa studieze intr-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat aceasta chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat sa urmeze trei scoli teologice in acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta. Impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani) care vorbesc fluent trei limbi. Cristian e pasionat de carti si de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

„Nicio casnicie nu se zideste usor”

In mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” este o carte ce are la baza un studiu intens pe tema vietii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistenta a acestei carti. Dar dincolo de studiu, cartea exprima o experienta de valoare acumulata in propria viata de familie a autorului. Acest al doilea aspect ofera o valoare deosebita sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o maniera directa, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexa a vietii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care tii la casnicia ta sau la copiii tai, dar care cauti implinire intr-un mod realist si sincer, recunoscand dificultatile si problemele existente, fiind insa constient ca Dumnezeu are un plan si solutii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte usoara, fiindca nicio casnicie nu se zideste usor si nicio cale parentala nu are un sablon anume, dar in randurile ei vei gasi principii biblice, practice si simple, aplicabile universal, indiferent de anii tai de casnicie sau de experienta ta de parinte.”

„Legamantul face diferenta”

Structura cartii contureaza doua arii mari ale vietii de familie: relatia dintre sot si sotie, respectiv relatia dintre parinti si copii. In ce priveste relatia dintre soti, autorul ne expune intr-o maniera didactica si usor de inteles, principiile bibice cu privire la actul casatoriei, scopul ei si nevoile ce se cer implinite. Nu este ocolita nici problema spinoasa a conflictelor din familie si a modului in care ele trebuie sa fie solutionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realista a complexitatiii problemelor cu care se confrunta orice familie, insa prezentandu-se metode si cai practice de rezolvare, pornindu-se de la invataturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Casatoria este un legamant incheiat intre sot si sotie inaintea lui Dumnezeu. Aceasta inseamna mult si este baza de la care pornim in orice discutie sau studiu pe tema casatoriei crestine, fiindca legamantul face diferenta. Cand Scriptura vorbeste despre legamant, ea face referinta la ceva unic, un concept de o importanta si o valoare sacra inaintea lui Dumnezeu. De aceea, casatoria a fost vazuta de biserica crestina de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legamant incheiat nu numai o data in viata, ci si pe viata.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Intr-o lume supusa relativismului in privinta valorilor si schimbarilor de abordare privind casatoria, cu greu am putea sa credem ca sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotriva ratiunea si experienta demonstreaza ca nimic nu s-a schimbat in perioada moderna. Cartea „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” se constituie ca o chemare de intoarcere la ceea ce este autentic si adevarat, adica la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp si circumstante. Ideea familiei nu i-a apartinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes in aceasta directie, trebuie sa urmam sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta. De aceea, eu nu voi incuraja niciodata divortul, ci voi cauta, atat cat tine de mine, sa ii ajut pe soti sa-si reabiliteze casnicia, pentru ca regula Scripturii este impacarea, pocainta, mentinerea unitatii, si nu despartirea.”

„Combustibilul necesar casatoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniaza autorul este cel legat de „combustibilul necesar casatoriei”. „Exista oare vreun combustibil necesar relatiilor, fie ele conjugale, parentale, prietenesti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special in relatiile noastre? Avem. Care este acela? Raspunsul este dragostea. „Daca dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viata. Dragostea ne tine vii amintirile, ea face parte din fiinta noastra. Ea este pusa acolo de Creatorul nostru si de aceea, dragostea este combustibilul relatiilor.”

Conflictele in familie si solutionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se refera la explorarea cauzelor conflictelor din viata de familie. „Dumnezeu cauta pacea, intelegerea, atat in societate cat si in familie. Oare de ce? Fiindca El stie, asa cum stim si noi, ca in general, conflictele sunt inevitabile, ca pacea vine de la sine, ca trebuie sa ne luptam pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reactie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturandu-se de fiecare data metode specifice de abordare si contracarare a problemelor aparute. „Comunicarea dintre soti este extrem de importanta. Aveti grija, cei care urmeaza sa va casatoriti, sa discutati deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci si despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul ca el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia dupa ce s-au casatorit, si durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar cand nici nu te astepti, in locuri si in legatura cu lucruri la care nici nu te gandeai ca ar putea sa creeze astfel de complicatii.”

Ce trebuie sa schimbi

Am putea afirma ca aceasta carte este mai mult decat un manual ce trateaza relatiile de familie. Mai precis, la finalul fiecarui capitol, autorul ne ofera ocazia de a exersa „teoria” prezentata. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al intrebarilor suntem provocati sa aplicam ceea ce am studiat, sa exersam principiile biblice ce privesc viata de familie. Acest gen de structurare si alcatuire a unei carti mareste valoarea invataturilor prezentate si ne provocaca sa experimentam si sa ne imbunatatim propria viata de familie. De fapt, aceasta carte se constituie ca o provocare adresata fiecaruia, avand ca principal obiectiv implinirea planului lui Dumnezeu in viata noastra.

„Daca citesti aceasta carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tau, in mod sigur iti vei irosi timpul. Aceasta carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citesti aici, tie si nu altuia i se adreseaza. De aceea, nu arata cu degetul spre altcineva, ci cauta sa vezi ce trebuie sa schimbi ca Dumnezeu sa poata lucra si in familia ta.”

Parinti si copii

Dar viata de familie nu se rezuma la relatiile dintre soti, ci se refera si la relatiile ce se stabilesc intre parinti si copii. „Un studiu pe tema relatiilor de familie este incomplet fara o abordare a relatiilor dintre parinti si copii. Acesta este si modelul biblic, pe care-l gasim in multe dintre cartile Noului Testament.”

Prin urmare, este esential sa intelegem modul in care armonia dintre sot si sotie se transfera asupra relatiilor dintre ei si copii. „Un ingredient vital al cresterii sanatoase a copiilor nostri este linistea din familie. Am intalnit zeci de persoane adulte care inca mai sufera si astazi din cauza tulburarii care a existat in casa in perioada cand erau copii.”

Despre disciplina si disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu intelepciune a autoritatii de parinte. Nu este simplu si nici nu se poate da o reteta generala, insa Biblia  ne ajuta si in aceasta privinta, oferindu-ne invataturi de valoare si solutii de urmat. „Regulile, limitele si consecintele incalcarii acelor reguli sau limite aduc siguranta in viata unui copil. Familiile care sunt disciplinate, in care viata este ordonata, ii ofera acea speranta copilului, acel mediu ce este propice atat dezvoltarii emotionale cat si celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu in care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina si disciplinarea ofera acele granite intre care copilul isi gaseste siguranta.”

„Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, o carte sintetica

Aceasta scurta trecere in revista a cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” contureaza fara a epuiza in vreun fel, bogatia si valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat si le-a prezentat intr-o maniera sintetica, usor de inteles si aplicabila fiecaruia. Acest lucru nu este intamplator, pentru ca nu in ultimul rand, a pastori oameni inseamna a-i calauzi la principiile dreptatii si adevarului, asa cum au fost ele prevazute de catre Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” i se adreseaza oricarui cititor, indiferent de varsta. „Dragul meu, ajunsi la finalul acesti carti, nu te intreb ce te-a impresionat, dar sper insa, ca ceva s-a schimbat sau macar s-a miscat in tine, nu datorita autorului acestei carti, ci datorita cuvintelor Autorului Cartii Sfinte, cuvinte care au fost presarate indeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona

LUPTA CREDINTEI de Vasile Bel

O prezentare a aparitiei primilor crestini  baptisti în zona orasului Târgu Lapus (Maramures)

PREFATA

Paginile prezentei lucrari se constituie a fi o adevarata „mina de aur” pentru credinciosii baptisti din zona Maramuresului si, în general, pentru baptistii din România. Motivele care stau la baza unei asemenea afirmatii îndraznete sunt multiple. In primul rând, continutul lucrarii este inestimabil. Cititorul va descoperi file din istoria miscarii baptiste din zona orasului Târgu Lapus si a satelor din împrejurimi, de la origini si pâna în prezent, marturii ale unor oameni care au fost parte activa în desfasurarea evenimentelor descrise, date statistice, detalii de „culise”, puncte de cotitura, interviuri etc. Mai apoi, stilul în care este scrisa lucrarea este unul captivant si dinamic. Atmosfera care se creeaza atunci când citesti paginile ei este una de curiozitate, interes si angajament personal.

Autorul, pastorul Vasile Bel, se distanteaza de stilul clasic, rece si adesea plictisitor de relatare a unor date istorice (motiv pentru care multi oameni au o reticienta fata de istorie) si recurge la un stil vioi, dinamic si atractiv presarat uneori cu interventii si lamuriri care au scopul de a clarifica cele spuse. Este clar ca autorul nu a intentionat sa scrie o lucrare stiintifica în sensul strict al cuvântului (desi tezaurul informatiilor oferite de autor este deosebit de valoros si vrednic de crezare), ci mai degraba o cronica a istoriei credintei baptiste care a înmugurit si a înflorit pe meleaguri maramuresene, cu bune si rele, dar marcata în mod pregnant de providenta desavârsita a lui Dumnezeu.Valoarea lucrarii reiese si din importanta acesteia pentru contemporaneitate. Da, baptistii români din zona Maramuresului si, de fapt, din întreaga tara, au la dispozitie un instrument în plus prin care îsi pot cunoaste originile si istoria. Datorita harului lui Dumnezeu si efortului impresionant al pastorului Vasile Bel, cititorul contemporan are acces la informatii care nu mai apar în nici o alta carte de istorie baptista româneasca. Chiar daca exista aspecte care se regasesc si în alte lucrari, autorul amintit mai sus aduce contributii unice. Prin acestea, credinciosul de astazi gaseste un sprijin real atât în demersul apologetic de aparare si dovedire a credintei crestine cât si în demersul de crestere spirituala individuala si comunitara.

In sfârsit, desi ar mai putea fi spuse multe alte lucruri, mentionam doar câteva cuvinte sarace cu privire la autor, numite astfel pentru ca ele nu pot descrie cu suficienta acuratete profilul uman pilduitor al pastorului Bel. Astfel, evidentiem ca autorul acestei lucrari este un personaj cunoscut în zona Maramuresului si foarte apreciat de comunitatea credinciosilor din aceasta zona si nu numai. Slujirea pastorala desfasurata cu lepadare de sine pe parcursul zecilor de ani, iubirea de semeni si bonomia prin care s-a facut remarcat dovedesc ca pastorul Vasile Bel merita sa fie ascultat atunci când are ceva de spus. Mai mult decât atât, se impune a fi metionat si faptul ca paginile acestei lucrari au fost scrise dupa cercetari minutioase facute la fata locului si dupa discutii si interviuri realizate cu oameni care au fost într-o relatie strânsa si directa cu evenimentele descrise. Pentru toate acestea îl slavim pe Dumnezeu si îi multumim autorului ca nu a uitat de noi, generatia mai tânara. Da, avem nevoie ca înaintasii nostri sa ne spuna de unde venim pentru ca, poate asa, vom sti si noi mai bine încotro sa mergem.

by Prep. Drd. Costel Ghioanca,

Institutul Teologic Baptist din Bucuresti

Autorul are deosebita placere sa ofere cartea gratuit tuturor cititorilor nostri:

Citeste aici

Descarca aici: