Adrian Botez: EPILOG – sau: EU, MOARTEA ŞI „CHESTIA” DE PE PĂLĂRIE

Adrian BotezEPILOG – sau: EU, MOARTEA ŞI „CHESTIA” DE PE PĂLĂRIE

Se spune că Sfântul Francisc din Assisi (i se spune doar “cel mai blând dintre sfinţi”, dar eu cred că, înafară de Hristos, este cam singurul creştin adevărat, din toată istoria Pământului…de 2000 de ani încoace!), pe la 1226, aflat pe patul de moarte, undeva, într-o colibă de lângă Portiuncula, ar fi fost stârnit spre piscul Poeziei sale, de nerăbdarea vinovată a unui preot.

Care preot, venit la căpătâiul său, să-i dea “ultima mângâiere”, şi văzând că bietul (de fapt, nesuferitul…) sfânt, în loc să se grăbească, aşa cum e firesc, cu spovedania, ca orişice muritor… – el se ruga şi tot binecuvânta Continue reading

Adrian Botez: OMUL CU PICIOARELE INVERSATE

Adrian BotezOMUL CU PICIOARELE INVERSATE

A fost odată un om care se născuse cu picioarele inversate: stângul, în locul piciorului drept, iar dreptul, în locul piciorului stâng. Degetele cele mari, de la picioare, erau îndreptate spre înafară, tot aşa cum cele mici – spre înăuntru.

Când s-a născut, din burta mamei lui (o femeie simplă, aproape analfabetă, dar tare de treabă…), a vrut, ca toată creatura umană, să intre, în lumea asta, cu dreptul…şi, vă daţi seama şi singuri, dreptul lui era stângul…

Ghinionul a fost, în aceeaşi clipă, lângă el – şi, de-a lungul vieţii lui, tovarăş nedespărţit! Şi, pe măsură ce ghinionul a crescut – i s-a chircit (de-a dispărut, aproape de tot!) simţul moral, de care-şi bat joc Satana şi Mark Twain, egal! Continue reading

ADRIAN BOTEZ: 13-ÎNTR-UN AMURG

Adrian Botez13-ÎNTR-UN AMURG

…Într-un amurg de dincolo de orice lumi, pe un drumeag fictiv, s-au întâlnit Petru şi cu Iuda. S-au oprit, amândoi, faţă-n faţă, şi se priveau, pe sub sprâncene, cu dureri trezite şi cicatrici rupte, din nou sângerânde.

Primul care a rupt tăcerea bănuitoare a fost Petru:

-Nu ţi-e ruşine?

-De ce să-mi fie ruşine? Şi eu am murit, în felul meu, pentru El – rosti, cu privirea înseninată, parcă, de o visare neaşteptată, Iuda.

-Dar cum…cum ai murit…de ce uiţi asta? Continue reading

Adrian Botez: UN PORTRET

Adrian BotezUN PORTRET

Ţinea, pe raftul din mijloc al bibliotecii, proptit de un suport de carton, un portret fotografic, al unei femei. Se uita destul de des la el – şi cădea pe gânduri, de fiecare dată când îl privea.

El nu era Hugh Grant şi nici Brad Pitt, iar ea, cea din fotografie, nu era nici ea, la rândul ei, Demi Moore, nici Julia Roberts. El era un bâtrân, de 60 de ani (aşezat, acum, într-un cărucior, în faţa bibliotecii), iar cea din portretul fotografic era mama sa. Mama sa, care nu murise de mult, dar murise foarte departe. Atât de departe, încât el nici nu apucase, la început, să-şi facă vreme să meargă la mormântul ei… pentru ca, apoi, din pricina unei paralizii, instantanee, a ambelor picioare, să nici nu mai poată a se gândi că va mai ajunge, vreodată, la acel mormânt prea îndepărtat, al mamei sale. Continue reading

Adrian Botez: IMPORTANŢA FIRELOR DE PĂR DIN NAS

Adrian BotezIMPORTANŢA FIRELOR DE PĂR DIN NAS

-fragment dintr-o cronică siciliană-

Aţi văzut, vreodată, cum merge, cum umblă, cum păşeşte un sicilian sadea? – pe străzi, ca şi pe drumeagurile şi cărăruile Siciliei, care şerpuiesc, la nesfârşit, peste dealurile stranii, ca de pe lună. Un sicilian “sadea”, adică, nu unul dintr-ăia, încovoiat de zgarda stupidă, a stupidelor şi meschinelor legi omeneşti, şi nici azvârlit de soartă, prin lume, castrat de menghina străinătăţii şi de umilinţele ei – şi pretinzând, apoi, la întoarcerea în Paradisul Pierdut (pentru el) al Siciliei, că nu s-ar fi schimbat nimic, în el… Continue reading

Adrian Botez: ÎNTÂLNIRI, ŞERPUIRI ŞI CĂUTĂRI

Adrian BotezÎNTÂLNIRI, ŞERPUIRI ŞI CĂUTĂRI

Aţi văzut, vreodată, mai mulţi şerpi mici, târându-se, laolaltă, într-aceeaşi direcţie, parcă chemaţi de o tainică voce? Trupurile lor plăpânde şi încordate, mereu încolăcindu-se, mereu zvâcnind şerpuitoare, încearcă a scrie, a limpezi, într-una, slovele Lui Dumnezeu, dintr-un mesaj grabnic, pe care ochii noştri, cu priviri încete şi poticnite, încearcă, zadarnic, să-l desluşească…

Iată o astfel de şerpuire grăbită, de slove încolăcite, tot mai repede şi mistic, care ne dau impresia că, acum-acum, se va face mare lumină de trăsnet, şi ni se va revela totul, totul…vom zări porţile întredeschise, întru veşnica luminare! Continue reading

ADRIAN BOTEZ: La început a fost hulubul

Adrian BotezLA ÎNCEPUT A FOST HULUBUL

Un hulub alb intră, aşa, din senin, pe fereastra bisericii văruite de bolşevici, cu vreo săptămână în urmă…Nimeni nu-l văzu. Nu pentru că nu era un hulub mare, ci pentru că aşa sunt oamenii, nu pot vedea lucrurile importante, ci îşi rùmegă şi vizualizează, se delectează, cu o obstinaţie, care apare, în cele din urmă, absurdă – doar cu propriile opinii şi… “viziuni”.

O icoană a Sfintei Fecioare, de pe catapeteasmă, era văruită numai pe jumătate (să fi fost vreun început de trezire a conştiinţei văruitorului, sau, mult mai probabil, neglijenţa şi neîmplinirirea muncii apăruseră din pricina votcilor, prea multe, adunate, pe stomacul gol, de “neobositul” văruitor…?) – era văruită până sub ochi, mai exact. Ochii icoanei se dilataseră, enorm (parcă pentru a suplini, prin intensitatea privirii şi lărgimea ochilor – lungimea porţiunii văruite, barbar, de până sub ochi): ochii Maicii Mântuitorului deveniseră atât de încăpători, încât se vedea, în ei, nevăzutul cer, din afara bisericii-temniţă – cer uitat, cu totul, de Profesor şi de Ţăran, în toiul disputelor lor politice, purtate printre paiele împuţite: unele îngrămădite, în mici mormane, altele răsfirate pe pardoseală. Continue reading

Adrian Botez: ALEGEREA

Adrian BotezALEGEREA

-Viaţa-mi este mai uşoară, pentru că nu am şi n-am avut încredere, niciodată, în nimeni şi-n nimic. Da, în nimeni şi-n nimic. Până şi de Dumnezeu mă îndoiesc, deseori. Aproape mereu. Nu datorez, astfel, nimănui, nimic. Nu-mi fac iluzii, deci nu-mi produc dureri viitoare, vătămătoare, în plus, excesive…

Cel care vorbea era un bătrân. Cel căruia îi vorbea era peretele unei case. Mai exact, era oglinda de pe peretele unei odăi, din palatul său vast, plin de ecouri moarte, gol de fiinţă, gol de gânduri de viaţă.

Imaginea din oglindă îi replică, ironic:

-Dar în mine, de ce ai încredere, şi-mi destăinuieşti frământările inimii tale, ale cugetului tău pustiit de ne-viaţă? Doar eu sunt însuşi simbolul răzvrătirii, împotriva oricui şi a orice – simbolul răzvrătirii împotriva iluziei, dar în numele iluziei. Continue reading

Adrian Botez: 10-CABALELE MORŢILOR

Adrian Botez10-CABALELE MORŢILOR

Unuia care a avut de-a face, toată viaţa lui, numai cu ticălòşii, şi asta, nu aşa, din poveşti, ci pe pielea lui – credeţi că-i mai arde să afle despre ticăloşi şi de prin cărţi? Că doar, tot dintr-acelaşi soi şi dintr-aceeaşi rădăcină sunt toţi ticăloşii – fie vii, fie amintiţi, fie povestiţi – dar cei de prin cărţi, parcă n-au ceva, le lipsesc tocmai sarea şi piperul: nu sunt, pasămite, îndestul de vii şi îndârjiţi, şi nu-s îndeajuns de murdari, de mizerabili, de puţind a jegoşenie, în ticăloşia aia a lor!

Deci, voi chiar credeţi că am nevoie de cărţi, pentru ca să ştiu ce trăim noi, aici, pe petecul ăsta flenduros, în haznaua asta, numită „Pământ”?! Continue reading

Adrian Botez: 12-ULTIMA ÎNTÂLNIRE

Adrian Botez12-ULTIMA ÎNTÂLNIRE

Dumnezeu a pus o mulţime de afişe publicitare, în vitrina lumii (întâi la un negustor neamţ, apoi la unul francez…!), pe care scrie, de veacuri (poate de şi mai multă vreme, cine ştie…), cu litere de-o şchioapă: “Aceasta-i cea mai bună dintre lumi!” (din pricina vremii mai mereu ploioase, s-a şters, aproape de tot, litera “b”, de la “bună”, şi a rămas un soi de…”ună”!), sau: “Liberté, egalité, fraternité!”…dar e clar că-s multe nemulţumiri, din cer până-n pământ, şi-napoi: nimeni nu-i egal cu nimeni, frăţie…”din părţi”, drepturile omului sunt încălcate, zi de zi şi clipă de clipă (ce să mai zicem de drepturile celorlalte înfăptuiri ale Creaţiei?!), dreptul la liberă exprimare e-o poveste, de care se râde, în anumite cercuri cu…echer, de se prăpădesc de râs…compasurile…şi câte, şi câte… Continue reading

Adrian Botez: UN DIALOG ÎNTÂMPLĂTOR

Adrian BotezUN DIALOG ÎNTÂMPLĂTOR

-…Cât de fascinante şi pline de învăţăminte trebuie că erau (şi rămân!) acele încăierări de noapte, ale Evului Mediu, din crâşme, ori de la porţile cetăţii, mai înspre mahalale, ori în uliţele cu fanar roşu, în ţipetele isterice şi orgasmice ale prostituatelor…cât de fascinantă este, poate fi, uneori, plebea puturoasă, „pulveris”, mulţimea de măgari, prostimea…o-ho-ho-ho! – continuă discuţia, începută cu vreun ceas de vreme în urmă, pe străzile Parisului, studentul cel sfrijit şi cu ochelari enormi, cu rame negre, curbate, sinistru, şi pe lateralele ţestei lui rase – încât individul semăna cu un cal de dric. O făcea în stilul lui dezlânat, sărind de la o idee la alta, şi entuziasmându-se de toate, buluc. Dar degetele îi furnicau de plăcerea propriilor lui gânduri şi cuvinte, care săreau, ca lăcustele, în juru-i… Continue reading

Adrian BOTEZ: PRIVIREA

Adrian BotezPRIVIREA

…Clipi des şi puternic, din pleoapa dreaptă, pentru a alunga un strop de sânge, care voia să-i cadă, de pe gene, drept în lumina tristă a ochiului. Marea mulţimii din piaţă vălurea, furtunatic, cu înveninată şi rea tulburare – iar la Gavafta, omul din scaunul de judecată, în straie prăfuite, de războinic fără de răgaz, obosit şi înfrânt, stătea cu capul între palme.

Acela de colo, care-şi forţează plămânii să urle, mai tare decât toţi cei din preajmă, este Ishmael, care-şi zice, chipurile, <<cizmar>>”…murmură, în sinea sa, cu ochii arzând de amărăciune, acuzatul Continue reading

Adrian Botez: VĂDUVA ROLLON-DOMENEC

Adrian BotezVĂDUVA ROLLON-DOMENEC

Louise, pe numele ei de domnişoară – Rollon. Se numea, deci, cu un nume vestit (1). Dar ea, chiar dacă făcuse oarece carte (şi, deci, învăţase şi istoria neamului breton), nu avea orgoliul numelui ei. Era văduvă, de jumătate de an – şi, acum, împlinise 52 de ani. Soţul ei, Rodolphe Domenec, fusese ghilotinat, în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu regele şi regina Franţei (2). Asasinat, adică, de aceleaşi fiare şi din aceleaşi motive obscure şi barbare, asasinat de aceleaşi instincte oarbe, de acelaşi monstru tentacular, lihnit şi aţâţat – aţâţat de, mereu (după el!) preapuţinul sânge (sânge strigându-şi, cumplit, la ceruri, nevinovăţia!) – dar pe care sânge, monstrul îl inhalase extatic, ca pe un satanic parfum de jertfă… Continue reading